ÎN ALB, PRIN SECOLE

Simbolurile cromatice pot fi considerate cele mai ademenitoare enigme în toate culturile
și epocile, din cele mai vechi timpuri. Or, albul îl consider cel mai prolific simbol, în toate
ramurile artei, mai ales în literatură. Tema ar fi demnă de un studiu îndelungat și extins, dar în
acest articol vom poposi doar în trei perioade istorice tulburătoare și vom descoperi trei
semnificații ale acestui motiv literar controversat, care ne poate fascina prin puritate sau cruzime,
prin prevestire de bine și chemare la pace, ori prin spaima sfârșitului etc.
Înainte de toate, să călătorim spre începuturile literaturii române și să descoperim
„Istoria ieroglifică”, lucrare literară satirico-politică de dimensiunile și compoziția unui roman,
cu personaje din lumea animală, scrisă între 1703-1705 de Dimitrie Cantemir. Prin scrierea
acestei alegorii istorice, eruditul prinț a urmărit patru scopuri: dezvăluirea faptelor caselor
domnești și boierești ale vremii, deprinderea stilului retoric, îmbogățirea limbii și a fondului
gnomic românesc cu „sentenții”. În secvența ,,Căci după faptele eroilor, condeiele istoricilor, de
nu s-ar fi pre alb clătit, încă de demult și lauda numelui lor deodată cu oasele țărna o ar fi
acoperit. Și așe, aceia au fost a lucrurilor făcători, împreună și muritori, iară ceștea numelui au
fost înoitori… și în veci stăruitori”, Cantemir se referă nu doar la albul foii de hârtie pe care
penița cronicarului va lasa semnele istoriei, ci la golul în literatura și istoriografia veche, gol care
era ca o provocare pentru iluștrii umaniști ce și-au asumat misiunea de a-l umple în numele
viitorului, în numele urmașilor. Astfel, albul devine simbol al începutului, simbol al unei trude
care urmează să fie depusă de înaintașii pioneri. Această semnificație culorii poate fi asociată și
cu albul inorogului, personajul mitologic care îl reprezintă pe autorul însuși și care, prin culoarea
sa, dar și prin rolul legendar, simbolizează aspirațiile curate, onestitatea, corectitudinea și
eroismul. Cu toate că Dimitrie Cantemir a suferit pe câmpul istoriei eșecuri ce au avut urmări
nefaste, totuși intențiile lui ca domnitor au fost „albe”, adică curate și oneste. Tocmai pentru
explicarea multora din acțiunile sale politice, vine romanul „Istoria ieroglifică”, atât de criptat și,
totuși, cu simboluri explicabile.
Iar acum, străbătând secole, ne oprim în realismul interbelic, în 1922, când Liviu
Rebreanu dă o altă măsură a talentului său de excepție prin „Pădurea spânzuraților”, roman
realist, psihologic și, din punct de vedere tematic, centralizat pe problema războiului.
Simbolistica romanului este bogată, iar unele elemente-simbol au devenit laitmotive:
spânzurătoarea, privirea, lumina, albul, timpul. Conflictul esențial se dezvoltă în planul
conștiinței, între datorie și sentiment, ca în clasicism. În incipitul romanului descoperim acest
pasaj descriptiv: ,,În dreapta era cimitirul militar, înconjurat cu sârmă ghimpată, cu mormintele
aşezate ca la paradă, cu crucile albe, proaspete, uniforme. ⦏…⦐ Caporalul simţi un fior rece şi
întoarse repede capul. Atunci însă văzu crucile albe, în linii drepte, din cimitirul militar şi,
buimăcit, făcu stânga împrejur, dând iarăşi cu ochii de morminte în cimitirul satului.” Albul
apare cu semnificația lui originară, adică la extrema gamei cromatice, este culoarea morții și a
doliului, albul crucilor ne duce cu gândul la albul lințoliului în care se înhumau oamenii, a
giulgiului, a strigoiului, a golului, a nimicului. Culoarea condamnării, culoarea lipsei de viață,
dar, pe de altă parte, este culoarea care neagă tot ce a fost până atunci și marchează un nou
început în viziunea protagonistului, Apostol Bologa. În aceeași ordine de idei, referindu-ne la
asociația pe care o face naratorul cu lumina ochilor lui Svoboda („... Se uită împrejur o clipă,
puţin uluit, ca şi când ar fi uitat ceva. Apoi, cu o licărire de bucurie, îşi aduse aminte şi se sui pe
scăunelul de lângă stâlpul de brad. Cu privirea lucitoare, cu faţa albă şi luminată, părea că vrea
să vestească oamenilor o izbândă mare.”), condamnatul la spânzurare, acel alb ne vorbeste
despre viziunea noii lumi de dincolo, pe care o are Svoboda, lumea eliberării de negrul, greul,
păcatul, pedeapsa pe care a primit-o în această lume.
În primele două opere am descoperit semnificații existențialiste antitetice ale albului:
începutul și sfârșitul. În a treia scriere, albul este unul din laitmotivele cele mai importante și
reprezintă, de fapt, tot ce este mai valoros între aceste două extreme, ceea ce umple cu sens și
bucurie viața noastră. Ne referim la „Biserica albă” - un roman ce poartă semnătura scriitorului
moldovean Ion Druță și a fost publicat în cea de-a doua jumătate a secolului XX. Acțiunea
romanului se desfășoară în perioada secolului al XVIII-lea, în timpul instaurării regimului
fanariot în Țările Române și are, ca teme principale, războiul și valorile spirituale, valori aproape
pierdute în urma asupririlor şi a înăspririlor survenite din cauza războaielor, când doar instinctul
primar al supravieţuirii mai anima oamenii, însă regăsite datorită harului sacralităţii, a albului
bisericii înălțate, care a devenit amprenta înveşnicirii şi a mântuirii, precum şi a permanenţei: „Şi
albă a tot fost şi fost biserica din Ocolina. Albea iarna (...) albea în toiul verii (...) albea la
răscrucea anotimpurilor (...) Albă era biserica din Ocolina în zilele de sărbătoare, albă pe
vremea aratului, pe vremea semănatului (...) albă stătea la căpătâiul mirenilor, petrecându-i în
lumea celor drepţi, şi albă stătea în ochii micilor ocolineni, ce vedeau pentru prima oară lumea.”
Druță va rămâne mereu în literatura noastră promotorul frumosului, curatului, sacrului, de aceea
albul lui Druță imediat ne trimite spre albul crucii, albul creștinismului, spre puritatatea totală
spirituală. Albul bisericii construite de Ioan și Ecaterina este albul sufletelor curate, sufletelor
dedicate întru păstrarea credinței în cele mai grele vremuri, este albul năzuinței spre tot ce e mai
curat, mai frumos, spre tot ce este înălțător, în pofida negurilor istoriei, în pofida nimicniciei
multor din semenii lor, acești doi oameni simpli, credincioși, oameni bătuți de soartă au
demonstrat că albul este putere.
Pe această notă de înălțare spirituală, sugerată de simbolul albului, conchidem că valorile
literare veritabile, indiferent de secol, își vor demonstra actualitatea atâta timp cât vor exista
cititori pasionați de enigme, cititori care nu pot rămâne impasibili la tot ce este frumos și sfânt.

Bibliografie:
Cantemir, Dimitrie. Istoria ieroglifică. Chișinău-București: Ed. Litera Internațional, 1983. Druță,
Ion. Scrieri. Chișinău: Hyperion, 1990.
Rebreanu, Ion. Pădurea spânzuraților. Agora 2011