PRELUNGIRI ALE CLASICISMULUI ȘI ROMANTISMULUI - TRADI ȚIONALISM – POPORANISM

APOSTOLUL – O. GOGA

I. Încadrare Curente literare tradiționaliste – poporanismul și sămănătorismul - se manifestă la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al
XX-lea, prin scrierile poeților ardeleni Octavian Goga și George Co șbuc. În această epocă, lirica încă mai purta semnele clasicismului și romantismului.
Putem afirma că poezia lui O. Goga se remarcă prin ilustrarea problemelor Ardealului, sintetizate în „cântarea pătimirii” românilor din Transilvania, al
căror vis este unirea cu țara-mamă. De asemenea, este expresia vie a poporanismului datorită atitudinii realist-critice față de societate, compasiunii
pentru năpăstuiți, mesianismului(revolta, atitudinea vindicativă față de asupritori).
II. Temă și viziune. Publicată mai întâi în revista „Luceafărul”(1904),opera lirică „Apostolul” a fost apoi inclusă în volumul de debut,
intitulat„Poezii”(1905). Tematica vizează specificul național, adică traditionalismul, istoria, natura, satul românesc regăsindu-se în întreaga lirică a
poetului. Aici, Goga se axează atât pe problematica țăranului, rob al pământului, cât și pe imaginea intelectualului din mediul rural, adevărat lider al
românilor,viitor înfăptuitor al dreptății naționale. Titlul, un substantiv comun cu rezonanțe biblice prin asocierea cu cei doisprezece apostoli, aminte ște de
un personaj-daimon, cel care facilitează legătura între dinvinitate și oameni, propovăduitor al adevărului(gr. logos - rostire), „bătrânul preot”. Acesta este
descris prin oximoron în strofa a doua – „moșneag albit de zile negre” – adică martor la istorie, cel care și-a dobândit în țelepciunea prin suferin ță,
colportor pentru „jalnica poveste” a neamului, „drept-vestitor” „al unei vremi ce va să vie”, adică al unei epoci în care românii se vor elibera de sub
ocupația austro-ungară.
III. Elemente de structură, compoziție, relevante pentru tema și viziunea despre lume(Lirism, paralelism și simetrie, comentarea secven țelor,
nivelurile textului)
Viziunea e ilusrată și prin lirica măștilor, eul liric facilitând transmiterea aspirațiilor lui Goga. Mărcile lexico-gramaticale specifice obiectivită ții, verbe și
pronume la persoana a treia singular(„răsare”, „îl”) sunt înlocuite în ultima strofă cu pronumele de persoana a doua(„ ție”), discursul devenind subiectiv,
eul liric adresându-se apostolului.
În ce privește structura, atenția pentru forma echilibrată e specifică în clasicism: șase strofe egale, trei secvențe dispuse în simetrie(pastel–
prezentarea comunității sătești și a figurii emblematice a preotului – pastel), măsura versului de nouă silabe, ritm iambic și rimă încruci șată. Incipitul și
finalul sunt în relație de parallelism și simetrie, au în comun imaginea naturii personificate, fapt care amplifică mesajul.
1.Cronotopul fixat în incipit e tradiționalist: reperul temporal relativ " vecernie" trimite la calendarul celor profund lega ți de spiritualitate, iar "podmolul"
pe care se adună întreg " norodul" aduce oamenii şi mai aproape de singura lor speran ță, divinitatea. Momentul asfin țitului e redat prin personificarea "
pleoapa soarele-şi închide", acest fapt trimițând la două semnifica ții: pe de o parte, sfârşitul zilei înseamnă un nou început, al poveştii, al călătoriei
interioare prin trecut, pe de altă parte,  se vesteşte apariția unei noi epoci în care speran țele asupri ților vor fi împlinite. Reperele spa țiale care alcătuiesc
pastelul sunt personificate, subliniind comuniunea om-natură("dumbravă", "căpi ță", "frăgarul"). Scena e pregătită pentru apari ția "bătrânului preot la
portiță”.
2.În strofa a doua, „apostolul” va fi caracterizat prin trecutul glorios la care a participat: " Pe pieptărelul lui de lână/Purtând un ban de la-mrăratul."
Acesta se aşază "în mijloc", între săteni, devenind axis mundi pentru comunitate şi "începe-a povesti"
3."Jalnica poveste" solidarizează generațiile menționate prin enumera ție, fiecare având o reac ție specifică: "nevestele" sunt "înduioşate", "moşnegii
toți fărâmă lacrimi", "Aprinşi, feciorii strâng prăseaua/Cuțitului la cingătoare".
4.O bogată arie semantică a suferinței trădează atitudinea poporului fa ță de spusele preotului: "dor", "patimi", "jale", "plâng". De asemenea, aceste
sentimente sunt echilibrate prin atitudinea mesianică: "clipa răzbunării sfinte", "sfânt e graiul", "norocul".
5.Următoarea strofă înregistrează o hiperbolizare a trăirilor, un crescendo, un transfer al acestora  asupra naturii personificate: "geamăt înfioară firea",
"frăgarul îşi îndoaie coapsa". Nu doar natura terestră, ci însuşi divinul e martor, "vântul" e cel chemat "să ducă cerului cuvântul". De asemenea, imaginile
auditive amplifică tensiunea: „glasul strigător răsună”, „geamăt”.
6.În ultima strofă, pastelul naturii e pretext pentru hiperbolizarea preotului. Acesta devine "drept-vestitor apostol" "hirotonit" prin interven ția "razelor de
lună" care îi "împletesc cunună" " de aur" "pe-argintul frun ții lui boltite". În ce prive ște nivelurile textului, cel semantic susține tema prin registrul religios și
popular. Din punct de vedere morfologic, verbele au rolul de a fixa în timp momentul întâlnirii, prezentul(„se stinge”, „apare”, „ascultă”),dar și necontenita
pătimire a satului(prezentul etern: „răsună”, „plâng”) Verbele la viitor(„va lumina”), la imperativ(„cuvine-se”) și la conjunctiv(„să ducă”) exprimă o ac țiune
ipotetică, neîndeplinită, dorită. Salvatorul neamului este a șteptat, spre el se îndreaptă năzuin țele poporului.
Figurile de stil sunt personificarea, hiperbola, epitetul(specific în pastel și în portret: „vecernie domoală”, „mo șneag albit”), oximoronul, enumera ția,
metafora(„cetățuia strălucirii” – natura văzută ca un templu).
Consider că poezia sintetizează idealurile unei generații care îşi pune speran ța în aceşti lideri spirituali capabili să lumineze masele. Exclama ția din
finalul poeziei subliniază speranța că aceşti aleşi vor salva neamul românesc de sub jug străin. Arta capătă astfel valoare socială, devine mărturia unui
trecut zbuciumat, izbăveşte suferințele strămoşilor prin puterea cuvântului. În acest context, e redefinită și condi ția artistului, salvator prin cuvânt.
Mai mult, Octavian Goga reușește să surprindă temperatura unei epoci, folosind tehnici de crea ție apar ținând unor curente literare apuse în
literatura europeană a vremii. Prozodia indică apartenen ța textului la clasicism. Romantismul e evident prin personificarea naturii (concordanța între
sentimentele eului liric şi cadru), procedeul antitezei(asupritor-asuprit), prezen ța personajului excep țional (apostolul), cadrul nocturn ce include motivul
lunii, subiectivitatea(pasiunea domină rațiunea). Poporanismul reiese din temele de specific na țional(istoria, natura, imaginea patriarhală a satului) şi
lexic din registrul regional ("podmol", " frăgar") şi religios ("hirotonire", "har","vecernie", "preot")
În concluzie, traditionalist, Goga construiește o imagine a fondului autohton de la sfâr șitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, punând
accent pe modul în care se raportează artistul, „apostolul” la problemele social-politice ale Ardealului. Logosul (arta) are misiunea de a salva o na țiune,
artistul devenind mesager care învinge timpul.