Sunteți pe pagina 1din 2

Octavian Goga - Universul poeziei

Octavian Goga este considerat “poetul pătimirii noastre”, el a dat glas durerii şi revoltei românilor ardeleni
supuşi în secolul trecut unei duble exploatări: socială şi naţională.
Octavian Goga a fost adeptul poeziei sociale, s-a declarat ca şi Coşbuc “cântăreţul celor rămaşi în urmă” cu
umerii gârboviţi de povară. El însuşi a afirmat :,,am văzut în scriitor un sămănător de credinţe şi un sămănător
de biruinţe … sufletul scriitorului trebuie să fie un bucium care pe vârfuri de munţi seamănă revolta din culme
în culme, din pisc în pisc”.
Spre deosebire de G.Coşbuc, care evocă imaginea unui sat ideal, etern, Goga a creat monografia lirică a unui
sat bine determinat în spaţiu şi timp: satul ardelean, ,,orfan de cântece şi jocuri”, de la sfârşitul secolului trecut
şi începutul secolului nostru, cu frământările social-politice ale acelui moment, cu psihologia locuitorilor lui.
Atmosfera generală a poeziei lui Goga este de jale, suferinţă, de deznădejdie, dar şi de revoltă:
1) O primă categorie de poezii publicate în volumele: Poezii, Ne cheamă pământul, Cântec fără ţară, Din
umbra zidurilor prezintă imagini de ansamblu ale satului ardelean.
În poezia Plugarii poetul vede locul unde îşi găsesc tăria morală în vreme de cumpănă, intelectualii. Ţăranii
prezentaţi prin sinonimul ,,plugarii” îi apar poetului copleşiţi de suferinţă pentru că ei trăiesc cu ,,visul
neâmplinit” al libertăţii. Ei sunt numiţi metaforic: “Creştini ce n-aveţi sărbătoare / Voi cei mai buni copii ai
firii / Urziţi din lacrimi şi sudoare”.
Asemănătoare sunt imaginile din Clăcaşii în care Goga crează 2 imagini antitetice: pe de o parte clăcaşii sunt
prezentaţi prin metaforele ,,poporul mut de umbre”, ,,o ceată tristă de-ngropa- re”, şi pe de altă parte ,,Stăpânul
gliei odrăslite / Cu pasul greu de-atâta sănătate”. Poetul include în poem elemente mesianice: el vede în copilul
bălai care doarme ,,adumbrit de spice” şi pe care în timpul prânzului sărăcăcios, o femeie cu chipul stins, stând
îngenunchiată îi dă copilului să sugă, pe eliberatorul ţării: ,,nou întrupatul suflet, pe Mesia”.
2) O a doua categorie de poezii prezintă chipurile unor personalităţi din lumea satului: preotul în poezia
Apostolul , Dascălul şi dăscăliţa, lăutarul în Cântece, La graopa lui Lae, A murit.
Preotul este imginat ca un adevărat sfânt din icoane, care prin cuvântul său trezeşte în piepturi ,,dorul” de
libertate, stârnind reacţii haiduceşti în rândul ascultătorilor: ,, Aprinşi feciorii strâng prăseaua / Cuţitului din
cingătoare”.
Dascălul şi dăscăliţa apar contopiţi cu destinul românilor ardeleni, participând la durerea şi revolta acestora.
Lăutarul Lae Chiorul ştie să zică două din lăută: “Când de dor ne zice Lae, / Tremură cupa pe masă, / Când de
jale cântă Lae / Zboară cupa pe fereastră”( Lae este personaj real ).
Aceşti oameni sunt cei care menţin trează în lumea satului conştiinţa naţională a ardelenilor.
3) Natura din poeziile lui Goga este diferită de cea din poeziile lui Coşbuc, ea nu este descriere ( pastel ),
ci mai mult atmosferă, o natură umanizată, personificată, pătrunsă de jalea şi suferinţele oamenilor.
Ardealul îi apare poetului ca un eden trist în care elementele de natură par personificarea însăşi a suferinţei. În
poezia Noi apare o adevărată litanie: ,,de jale povestesc a codrilor desişuri”, ,,jale duce Mureşul şi duc tristele
crişuri”, ,,Din lacrimi e-mpletit şi Oltul / Biet bătrânul”.
Poetul vorbeşte aluziv de lupta naţională a românilor, denumită metaforic ,,vis neâmplinit” şi ,,Deşertăciunea
unui vis / Noi o stropim cu lacrimi”.
Simbolul naturii umanizate în poezia lui Goga este Oltul din poemul Oltul.
4) O serie de poezii din creaţia lui Goga au ca motiv sentimentul dezrădăcinării, poetul simţindu-se
străin în lumea oraşului ca în poeziile Bătrâni, Casa noastră, Reântors, etc.
Oltul
Este un poem social şi a fost publicat în 1904 în revista <<Luceafărul>> şi în 1905 în volumul Poezii.
Tema poeziei o constitue identitatea de destine dintre Olt şi locuitorii Aredealului, fuziunea dintre Olt şi natura
înconjurătoare.
Poezia cuprinde o adevărată biografie a unui râu care, în mod simbolic, întruchipează destinul istoric al
poporului român.
Poezia este constituită pe baza unei antiteze romantice între grandoarea trecutului şi prezentul decăzut. În
trecut, Oltul este imaginat ca un luptător, ca un haiduc viteaz, iar în prezent este bătrân cu unda căruntă şi
,,încins cu lanţuri de-mpăratul”.
Ideile poetice sunt cuprinse iniţial în prima strofă a poeziei, iar apoi dezvoltate pe parcursul poziei: ,, Mărită fie
dimineaţa / Ce-a săvârşit a noastră nuntă”. Sunt de fapt ecouri din poezia populară, ale mitului mioritic al
nunţii omului cu natura înconjurătoare prin care se sublinează identitatea destinelor. Momentul înfrăţirii omului
cu natura are loc dimineaţa, metaforă care redă momentul începuturilor existenţei unui popor. Este subliniată
ideea că românul s-a născut înfrăţit cu natura înconjurătoare.
Momentul înfrăţirii n-a putut fi consemnat în ,, mult iscusita-a vremii slovă” pentru că primele noastre scrieri
au apărut mult mai târziu.
O altă imagine metaforică este cea a sărutului depus cu buza arsă pe “unda căruntă” a Oltului. Se sublinează
atât ideea de suferinţă lăuntrică, cât şi cea de alinare a durerii prin natură.
În cuprinsul poemului, Goga crează atât imaginea Oltului cât şi a locuitorilor Ardealului.
Imaginea Oltului este reliefată prin:
a) apelativele: ,,bătrâne Olt”, ,,tu frate”, ,,frăţâne”, ,,drumeţ bătut de gânduri”, ,,Oltule”. Oltul este personificat
ca un adevărat membru al familiei, ca un prieten apropiat, părtaş la suferinţa şi la bucuria oamenilor.
b) prin imagini metaforice ca: ,,cetăţuia ta de ape”, ,,măreţul tău grumaz de unde”, ,,păgân potop de ape”, Oltul
apare aici ca un uriaş, ca o forţă titanică, ca un personaj de basm, prin vorbe care redau acţiunile Oltului: ,,urlai
ţărilor amarul”, ,,îmbujorându-te la faţă”, ,,fierbe”, etc. Şi aceste verbe redau imaginea personificată a unei
forţe uriaşe a naturii.
Imaginea oamenilor este realizată prin :
a) substantivele care denumesc o comunitate umană autohtonă: ,,Fecorii mândrei cosânzene”, ,,păstor cu gluga
albă”, ,,fete”, ,,neveste”,
b) prin cuvinte care denumesc sentimentele colectivităţii umane: ,,lacrimi”, ,,geme”, ,,plânsete”, ,,amarul”,
,,cântece”, etc. Este vorba de jalea şi revolta românilor ardeleni.
În finalul poeziei, Goga ameninţă apocaliptic, cerându-i Oltului să-şi verse păgânul potop de ape pe plaiurile
româneşti, apoi să adune ţărâna trupurilor locuitorilor Ardealului şi să se mute cu ele în ,,altă ţară”.
Rugăciune
Poezia Rugăciune este crezul poetic a lui Goga, arspoetica lui (concepţia despre poezie şi misiunea poetului în
societate).
Goga apelează la formula invocării forţei divine pintr-o rugăciune, modalitate frecvent folosită în literatura
română ( de ex. la Eminescu , G.Alexandrescu ).
Ideea poetică centrală este că poezia trebuie să exprime durerea şi revolta ,,celor rămaşi în urmă” cu ,,umerii
gârboviţi de povară”. Poetul se prezintă pe sine ,,cu trupul istovit de cale”, ,,rătăcitor”, ,,cu ochii tulburi”, ,,în
genunchi”, implorându-l pe D-zeu să-i orienteze ,,cărarea”: ,,Părinte orânduie-mi cărarea”
Este o imagine metaforică prin care poetul se prezintă pe sine ca artist, neliniştit, în căutarea unui drum propriu
în viaţă, în artă. Acest drum istovitor marcat de suferinţă având în faţă propăstii şi zarea întunecată, este în
acelaşi timp şi drumul prin istorie al Ardealului cu lupta naţională.
Răzvrătit, neliniştit, Goga cere puterea şi simţirea, tăria urii şi a iubirii, pentru a putea să-şi alunge patimile sale
şi în cântecul său să redea jalea unui drum, durerea altor inimi. Creaţia poetului este denumita ,,cântec”, iar
termenii ,,lacrimi”, şi ,,jale” se referă la tonul elegiac al poeziei lui Goga.