Tema iubirii si a naturii in poezia lui Eminescu

Eseu literar

Creatia lui Eminescu nu reprezinta o fulguatie uluitoare, unica si neasteptata pe cerul

poeziei romanessti,ci o sinteza de traditie popular-nationala si de cultura, concentrata intr-o
personalitate geniala, cu o ganduire sociala si filosofica profunda si cu o sensibilitate de
acuitati superioare. A vorbi de poet este ca si cum ai striga intr-o pestera vasta... Nu poate sa
ajunga vorba pana la el fara sa-i supere tacerea. Numai graiul coardelor ar putea sa
povesteasca pe harpa si sa legene, din departare, delicata lui singurateca slava.
Intr-un fel, Eminescu e sfantul preacurat al versului romanesc. Pentru pietatea noastra
depasita, dimensiunile lui trec peste noi, sus si peste vazduhuri.
Fiind foarte roman, Eminescu e universal. Asta o stie oricine citeste. Este universal ca
poet si este universal in poezie. In poezia lui Eminescu gasim de toate: de la peisaje si
descrieri ale naturii, la istorie si descrierea unor intamplari, de la basm la fantastic, de la
dragoste si iubire la durere si tristete.
Totusi, cea mai predominanta fatada a poeziei eminesciene este dragostea, iubirea si
natura. In literatura noastra Eminescu este fara indoiala cel mai mare poet al iubirii si cel mai
iscusit cantaret al splendorilor naturi. Caracterul popular si profund uman al poeziei sale
erotice asociat cu maretia tulburatoare a frumusetilor naturii raspundea aspiratiilor lui
Eminescu inspre un inalt ideal de frumusete si puritate, ideal afirmat si aparat impotriva unei
societati care-l calca in picioare.
Dupa cum observase si Ghica in poeziile de dragoste si de natura se dezvaluie filonul
sanatos optimist al creatiei poetului. De fapt aceste doua teme se afla strans impletite
intregindu-se organic si reciproc.
Ibraileanu vorbind despre cele doua faze din creatia matura a lui Eminescu preciza ca
prima (1870-1879) se caracterizeaza prin aceea ca "sentimentul iubirii in faza aceasta e
mereu amestecat cu sentimentul naturii".Aceste sentimente se cheama unul pe celalalt.
Uneori nici nu poti hotara bine daca aceste poezii sunt imnuri inchinate naturii ori iubirii.
Intr-adevar in prima faza intalnim multe din poeziile in care poetul canta o dragoste
senina, frumoasa si impacata implinita cel mai adesea intr-un cadru feeric de natura proaspata
si viguroasa ca in " Fat-Frumos din tei ". Povestea codrului din ’’Fat-Frumos din tei’’ cu totu
reprezentativa in acest sens este chemarea din ’’Dorinta’’:
"Vino-n codru la izvorul / Care tremura pe prund ,unde o natura paradisiatica obladuieste
visul trait al dragostei: Adormit de armonia / Codrului batut de ganduri / Flori de tei deasupra
noastra / Ca sa cada randuri-randuri", sau euforia din ’’Sara pe deal’’ precum si calma evocare
a iubirii fericite din ’’Floarea-albastra’’. Despre intensitatea si statornicia sentimentului de
iubire se vorbeste in cadrul legendei Strigoii; la fel in povestea de dragoste a lui Calin, cu
magnifica imagine a naturii ori in beatitudinea ce transpare prin umbra amara a asteptarii
(’’Lacul’’) in balsamul odihnitor al prezentei iubirii (’’Inger de paza’’,’’Noaptea’’) ca si in
unele postume din aceasta epoca: ’’ Ea-si urma cararea-n codru, Dormi! Stau in cerdacul tau
etc...’’
Poezii ce exprima o tonalitate senina a sentimentului erotic si chiar dragostea fericita
exista insa si in faza urmatoare: ’’Freamat de Codru’’, ’’Somnoroase pasarele’’, ’’La mide
codru des’’ la care se pot adauga nepieritoarele si inegalabile momente inchinate iubirii si
naturii din ’’Scrisoarea IV’’ si ’’Luceafarul’’.
In toata poezia erotica a tineretii, figura iubitei are o lumina si o caldura dobandite din
concretetea imaginii ei pentru poet. In poezia ’’ Floare Albastra ’’ ea e ’’ rosie ca marul ’’ ; in
’’ Craiasa din povesti ’’ ‚’’...Paru-i galben, / Fata ei lucesc in luna, / Iar in ochii ei albastrii /
Toate basmele s-aduna ’’. Tot asa si in ’’Dorinta’’.
Toate aceste elemente se schimba treptat dupa 1877 Eminescu cantand si starile depresive
si regretul, tristeta , cat si durerea pricinuita de dragoste. Poeziile din aceasta categorie sunt
numeroase. Incepand cu "Pe aceiasi ulicioara’’ si ’’Departe sunt cu tine’’ (care fac parte din
prima faza) cele mai multe apartin fazei a doua: ’’De cate ori iubito..’’ , ’’Atat de frageda’’,
’’Despartire’’, ’’S-a dus amorul’’, ’’Adio’’, ’’Pe langa plopii fara sot’’, ’’Iubind
in taina’’, ’’Te duci’’, ’’Din valurile vremii’’, ’’Nu ma intelegi’’, ’’De ce nu mai vii?’’.
Arar mai rasuna din inchipuire cat un ecou al vechii increderi luminoase in dragoste. Dar,
in general, tot mai obosit si mai dezamagit de loviturile vietiii si de neintelegearea societatii
contemporane lui, poetul da glas unor noi armonii poetice, de mari adancimi, din ce in ce mai
triste si mai pline de renuntare. Pentru el, dragostea ramane in trecut si amintirea ei ca si a
chipului iubitei se insoteste de o nespusa suferinta. Din aceasta pricina se petrece o
concentrare a imaginii, o stilizare si o fixare de contururi apasate. Codrul nu mai are bogatia,
risipa de lumini, culori si parfumuri din tinerete, ci se reduce la doua-trei elemente. Luminile
se sting, culorile palesc.’’De cate ori, iubito...’’ cu simbolurile ei tragice, e o prima marturie a
intunecarii. In locul peisajului edenic apare aici ’’oceanul cel de gheata’’ ‚’’ bolta alburie’’ a
alungat de pe ea voiciunea culorii, iar ‚’’luna cea galbena - o pata’’ si-a pierdut eminesciana
ei stralucire. Caldura inimii l-a parasit pe poet: ‚’’Din ce in ce mai singur ma-ntrec si inghet.’’
‚’’Iar timpul creste-n urma mea ... ma-ntunec !’’ (‚’’Trecut-au anii’’).
Mai intotdeauna putinele elemente de cadru sunt evocate de amintiri. Niciodata lirica
romaneasca nu a cunoscut o mai mare bogatie de nuante o mai profunda sondare a
adancurilor o mai deplina autenticitate a tuturor biruintelor si infrangerilor iubirii. In aceste
versuri desi pe primul plan sta miscarea framantata a sufletului nu lipseste nici prezenta
naturii.Ea este redusa insa la semne si aspecte care se subliniaza simbolic prin concordanta
sau prin contrast sentimental. Exemplu in ‚’’ Si daca...’’ : ’’ Si daca ramuri bat in geam / Si se
cutremur plopii, / E ca in minte sa te am / Si-ncet sa te apropii.’’
Metafora toamnei ca anotimp al sfarsitului e frecventa. In ‚’’Sonetul I ’’ , doua versuri
strang toata tristetea naturii, comuna desigur cu cea a poetului, sugerata in doua epitete: ’’
Afara-i toamna, frunza-mprastiata, / Iar vantul zvarle-n geamuri grele picuri;’’. Pentru
Eminescu viata fara iubire si fara vis este ca ’’ O toamna care intarzie / Pe-un istovit si trist; /
Deasupra-i frunzele pustie - ’’, asa cum mentioneaza in ’’ Te duci...’’. Chemarea din ’’De ce
nu-mi vii’’ rasuna sfasietor intr-un cadru pustiu de toamna: ’’ Vezi randunelele se duc, / Se
scutur frunzele de nuc, / S-aseaza bruma peste vii -’’. Poezia naturii are la Eminescu
trasaturile propii, poetul selectand din peisaj anumite aspecte. Izbeste insistenta cu care canta
codrul apoi izvoarele cristaline, luminisurile, poienile cu raiul vegetal al plantelor, lacul cu
limpezime de clestar. Dintre arbori "teiul sfant"ii retine cel mai mult atentia. Survine ca
simbol al necuprinsului sau al framantarilor neastoite ale vietii. Farmecul tablourilor de
natura sporeste prin faptul ca de obicei ele nu sunt inundate de cruda si violenta naturala
lumina a soarelui care subliniaza totul pana in detaliu, ci peste ele se cerne "ca o bura" dulcea
lumina a lumii care pune o surdina stridentelor invaluind totul intr-o vraja de nedescris.
La fel ca in folclor, natura este intotdeauna in consonanta cu starea sufleteasca (Din acest
punct de vedere scriitorul se inrudeste in atitudinea sa fata de natura cu G. Cosbuc sau M.
Sadoveanu). Pentru simbioza intre natura si dragoste este semnificativ urmatorul catren
postum:
"Si daca de cu ziua se-ntampla sa te vaz / Desigur ca la noapte un tei o sa visez / Iar daca
peste ziua eu intalnesc un tei / In somnu-mi toata noaptea te uiti in ochii mei."
 Poezia dragostei si a naturii are la Eminescu unele trasaturi apropiate specificului creatiei
populare orale. Asa de pilda ca si in productiile folclorice portretul fizic al femeii iubite nu se
infatiseaza cu precizia detaliului ci se poate reconstitui doar in aspecte foarte generale (parul
blond, ochii mari si albastrii, maini subtiri si reci). Intereseaza in primul rand portretul moral
care este dezvaluit intr-o sumedenie de reactii pshice ale sentimentului erotic.
Figura femeii iubite, din calda, luminoasa, sagalnica la inceput, se impietriceste, solemna
si rece, in aceasta perioada de creatie, ca fiind scoasa din intunericul amintirii. De aceea
marmura slujeste ca termen frecvent utilizat pentru sugerarea frumusetii inghetate, ireale,
fantomatice parca.
Chiar in ’’ Atat de frageda...’’ se intalneste o astfel de imagine, intr-o judecata estetica
asupra iubitei, judecata emisa cu constiinta departarii dintre ei: ’’ Din icretirea lungii rochii, /
Rasai ca marmora in loc -’’. Aceeasi semnificatie o au si versurile din ‚’’Nu ma intelegi’’ : ’’
Si cand rasai nainte-mi ca marmura de clara...’’.
Mai definitiva si mai limpede e insa, in sensul indicat, ’’ Din valurile vremii...’’ , unde
neconsistenta fapturii iubite e afirmata direct dupa o invocatie asemanatoare in termeni cu
citatele de mai sus. (’’ Din valurile vremii, iubita mea rasai / Cu bratele de marmur...’’), ca o
constatare plina de suferinta : ’’ Dar vai, un chip aievea nu esti, astfel de treci...’’ . Si in ’’ Te
duci...’’ apare un ’’...chip de marmura frumos’’. Vorbirea despre marmura e aproape
permanenta, fie ca e folosit substantivul, epitetul ( de marmura, marmoe ) sau verbul
( inmarmurai). Daca referirea nu e facuta direct, atunci sugestia e realizata prin atributul cel
mai izbitor al materialului rece, de gheata, creand o atmosfera specifica poeziei de renuntare
sau de tragica evocare a dragostei stinse, ca aceea mai ales din ’’ Sonete’’.
Si ca si o concluzie putem spune ca Eminescu e dragostea si durere de dragoste. Deceptia
continua in dragoste influenteaza toata inspiratia lui de sentiment. Poetul se regaseste intact
intr-alt punct de pornire, opus, in harul sarcasmului si al lepadarii.
Dragostea lui Eminescu e mai cu seama senzuala, o dragoste pribeaga de pasiune. Ea e
momentana si totala in momentul ei, si se epuizeaza in intregime pe o singura imprejurare
reluata continuu, continuu traita si continuu epuizata in intregime. Poate tocmai de aceea
multe din poeziile lui Eminescu, de dragoste, sunt romante si cantece de vioara.
Dragostea lui Eminescu nu e amestecata cu visul. Visul lui incepe cand dragostea s-a
ispravit. Dragostea poetului n-a durat niciodata, ramane instantanee, dragoste de senzatii iuti.
Ceea ce-i ramane din dragostea trecuta devine vis abia in singuratate, ca o mahnire ca a fost
numai senzuala, cand a trecut. Femeia lui Eminescu nu e niciodata sotie, ramanand exclusiv
amanta. Barbatul e un trecator, un calator... E o dragoste de pasari albe, care strabat
eternitatea si se intalnesc din zbor in dreptul unei stele... Casatoria stinghereste : ea nu poate
fi facuta decat cu o singura femeie. Dragostea asta si-ar pierde farmecul in formele
gospodaresti ale vietii. Statornicia, dupa care tanjeste totusi, ii face poetului oroare.
Femeia lui Eminescu nu are doua intelesuri sau mai multe. Ea nu tulbura printr-un
complex de nuante; foarte departata si de femeia adevarata, tovarasa barbatului, si de acea
femeie, tot adevarata si ea, din poezia de imperceptibile, a scolilor literare, cat timp e dorita,
si numai amaraciune dupa despartire. Despartirile poetului au fost tot atat de numeroase,
probabil cat si accesele lui de pasiune. Cu femeia, Eminescu a fost numai barbat. E de crezut
ca femeia ar fi cerut mai mult de la el, un joc de dragoste mai complicat ca o dantela si subtil,
ce nu cere abstractii. (’’ Si nu-i ciuda cum de vremea, / Sa mai treaca se indura / Caci eu stau
soptind cu draga / Mana-n mana, gura-n gura...’’).
Nici nu se poate dragoste mai directa si mai elementara. Fiind numai barbat si nimic mai
mult, nici mai putin, si, dupa o vorba latineasca, trist, poetul a fost si mereu dezamagit.
 Deceptia ii da lui Eminescu inaltimea care-i lipseste din dragoste si lumina tarzie si
dureroasa, ramasa ca o chiciura pe plopii lui, dupa ce dragostea s-a stins, sompenseaza
deficienta. De fapt, poezia caracteristica si mare a lui Eminescu se ridica din mahnire.
Speranta, credinta, mangaiere, nimic nu se gaseste la Eminescu. Locul de incoltire e
dezamagirea.
Accentele sunt profunde. Si totusi aceasta dezamagire a dat limbiii romanesti o
capodopera de amaraciune glaciala ... LUCEAFARUL.
Observam astfel la Eminescu ca este un Univers atat la figurat cat si la propriu chiar. S-au
facut multe incercari didactice de transpunere a poetului dar Eminescu nu este el decat in
romaneste. Daca se traduce o proza, o povestire, un roman, unde literatura se margineste
aproape fizic la tablouri, la personaje si la conture, dominata de miscare si succesiunea
cinematica, poezia nu se poate sa fie talmacita, ea poate fi numai apropiata. Poezia apartine,
mai mult decat proza, sufletului secret al limbii: jocul de irizari din interiorul ei face
vocabulele neputincioase.
Eminescu este deosebit de complex in reprezentari si trairi incat nici in romaneste...nu
poate fi tradus cu susurinta.

Considerat de Titu Maiorescu în studiul „Direcţia nouă în poezia şi proza română”, „un
poet în toată puterea cuvântului”, Mihai Eminescu este cel mai important poet romantic
romantic al nostru. De numele său se leagă prima mare revoluţionare a limbajului din
literatura română. Opera lui Mihai Eminescu este vastă şi apreciată atât pe plan naţional,
cât şi pe plan internaţional, fiind considerat unul dintre puţinii poeţi universali.

Poezia lui Eminescu, de fapt întrega lui operă se încadrează în romantism,

Eminescu fiind considerat ultimul mare romantic european, încheind astfel, romantismul
universal. Caracteristici ale romantismului prezente şi în opera lui Eminescu:
sensibilitate, fantezie, inspiraţia din folclor şi din trecutul istoric, construirea eroilor
excepţionali, ironia satirică, originalitatea, supratema timpului, teme precum cosmicul,
istoria, natura şi iubirea, toate având ca filon folclorul. Între marile teme ale liricii
eminesciene, elogiul iubirii şi al naturii îşi are rezervat un loc special, prin lirismul şi
melancolia poeziilor, prin aspiraţia eului către absolut şi perfecţiune. Aceste două mari
teme sunt nelipsite în operele lui Eminescu, împletindu-se şi definind de fapt semnificaţii,
sentimente, senzaţii, exprimarea eului liric...

Tema iubirii şi a naturii apare încă de la prima poezie publicată de Mihai

Eminescu, „De-aş avea...” în revista „Familia”. Evoluţia acestor două teme se împarte în
două perioade ale operei lui Eminescu, etape definite de Garabet Ibrăileanu într-una din
lucrările lui critice îndreptate de această dată asupra operei marelui poet. În prima etapă,
Eminescu cântă iubirea împărtăţită, poeziile scrise în această perioadă au o structură
asemănătoare şi urmează un adevărat scenariu (momente tandre, motivul visului etc) -
“sentimentul iubirii în faza aceasta e mereu amestecat cu sentimentul naturii. [...] natura e
întotdeauna în funcţie de sentiment, şi foarte adesea expresia stărilor de suflet. În orice
caz este cadrul strict necesar al vieţii."Eul liric îşi cheamă iubita în mijlocul naturii, care
este primitoare şi ocrotitoare a iubirii celor doi – cadrul senin şi fericit. Uneori nici nu
poţi hotărâ bine dacă aceste poezii sunt imnuri închinate naturii ori iubirii. Exemple de
poezii din această perioadă: „Sara pe deal”, „Dorinţă”, „Lacul”, etc.
 Publicată la 1 iunie 1885 în revista „Convorbiri literare”, poezia „Sara pe deal”,
este o idilă cu puternice note de pastel, ce reprezintă o redactare din perioada tinereţii, în
care tema dragostei se împleteşte cu cea a naturii, într-o viziune optimistă, plină de viaţă.
Această concepţie, potrivit căreia natura este un confident sau un spaţiu ocrotitor pentru
om este specifică romantismului, întâlnită şi în lirica populară. Poetul romantic e fascinat
de spectacolul naturii şi găseşte asociaţii între propria viaţă şi fenomenele acesteia.
Cadrul natural este la Eminescu însufleţit, poezia realizând o alternanţă între cele două
planuri – planul exterior, plin de calm, reprezentat de tabloul înserării şi al nopţii şi planul
interior, prezentat într-o intensitate crescândă, aşteptarea iubitei şi imaginarea clipelor de
extaz.

Încă din titlu (construcţie nominală) Eminescu sugerează o atmosferă liniştită,

ocrotitoare, lucru realizat prin folosirea regionalismului „sara” (Moldova) care conferă
muzicalitate. Specific poeziilor eminesciene este faptul că sentimentul este exprimat cel
mai adesea nu în mod direct, de către eul liric, ci el este preluat de cadrul natural, prin
folosirea ca procedeu dominant a personificării. Sentimentul determinat de citirea poeziei
e cel de linişte, de înălţare sufletească, de pace; atmosfera este uşor melancolică şi se
realizează prin intermediul unor imagini auditive care au la bază personificarea:
„buciumul sună cu jale”, „apele plâng”. „Buciumul”, „turmele”, „streşine vechi”,
„clopotul” realizează imaginea străveche a unui timp ancorat, suspendat, simboluri ale
românismului, ale vechimii, a spaţiului original. Strofele următoare sunt descrieri mai
dinamice, planul este predominant terestru, prezintă activitatea de la sfârşitul zilei prin
dominanţa imaginilor auditive. Ultimele strofe surprind mai ales planul interior,
subliniindu-se nerăbdarea îndrăgostitului prin interjecţia - „Ah”, formele de viitor ale
verbelor exprimă faptul că iubirea împărtăşită este trăită în avans, imaginată, trăirea
bucuriei întâlnirii anticipate.

Cadrul natural eminescian se compune dintr-o serie de elemente naturale

specifice, care devin motive ale liricii sale, dintre care întâlnim aici luna, stelele,
contemplarea cerului fiind o modalitate de a sugera intensitatea sentimentului. În plus,
folosindu-se de alternanţa dintre planul exterior, al naturii, şi planul interior, reprezentat
de emoţia şi nerăbdarea aşteptării, de anticiparea apariţiei iubitei, se realizează un fel de
descriere idealizată a acesteia, tocmai pe baza alternanţei – lună iubită, care sugerează
unicitatea, puritatea şi ochii iubitei – stele, subliniidu-se ideea de strălucire, de frumuseţe:
„Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,/ Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,/ Stelele nasc
umezi pe bolta senină.” Un alt motiv literar frecvent întălnit este cel al arborelui, preferat
fiind în codru teiul sau stejarul, în această poezie apărând însă salcâmul, care devine un
fel de axă a lumii, locul în care cei doi îndrăgostiţi se vor întâlni. Specificul modului în
care apar motivele poetice în lirica eminesciană, şi de altfel în toată lirica ce aparţine
romantismului este acela că ele sunt prezentate fără o ierarhizarea, sunt alăturate de
obicei prin coordonare, ceea ce crează impresia de spaţiu întins, asociată cu deosebita
intensitate a sentimentului.

Este de altfel concepţia exprimată în mod direct la finalul poezii, printr-o întrebare
retorică „Astfel de noapte bogată,/ Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?”, căci romanticul
este nepăsător faţă de propriul destin, gata să se sacrifice pentru împlinirea unui ideal, şi
aceasta poate fi cel al dragostei.

Fuziunea dintre natură şi dragoste este perfectă în “Sara pe deal”.

A doua perioadă a operei lui Eminescu prezintă iubirea trădată, neîmpărtăşită,

poetul singur şi dezamăgit caută explicaţii, este caracterizată printr-o oboseală şi printr-o
tristeţe dilatate cosmic. Timpul se acumulează, în straturi, peste amintirea iubirii irosite,
natura îşi pierde prospeţimea luminoasă, culorile pălesc. Acestei perioade îi corespund
poezii ca: "De câte ori, iubito,..", "S-a dus amorul...", "Când amintirile...", "Pe lângă
plopii fără soţ..." şi altele.

Plopul, consideră G. Călinescu, este un "copac elastic şi orăsenesc", ce "dă

amintirilor o mişcare lentă", identificată în tonul de romanţă al poeziei "Pe lângă plopii
fără soţ...", \ apărută în revista "Familia" în 1883. În "Dicţionarul de simboluri" al lui Jean
Chevalier şi al lui Alain Gheerbrant, plopul e considerat un copac asociat "durerii,
sacrificiilor şi lacrimilor", simbolizând "forţele regresive ale naturii, amintirea mai mult
decât speranţa, timpul trecut mai mult decât viitorul renaşterilor". În mod întâmplător sau
dintr-o simbolistică autentică, percepută în termenii ei definitorii, Eminescu înscrie
ideaţia poeziei în aceşti termeni semnificativi. "Pe lângă plopii fără soţ..." e o poezie a
tristeţii, a destrămării iubirii, a pierderii speranţelor in dragoste ca sentiment înălţător.
Plopii, "fără soţ", evocă, într-o primă secvenţă, de două strofe, o poveste de dragoste
neîmplinită, din vina fiinţei iubite, singura care , nu a înteles intensitatea sentimentelor
poetului: "Pe lângă plopii fără soţ/ Adesea am trecut;/ Mă cunoşteau vecinii toţi -/ Tu nu
m-ai cunoscut.// La geamul tău ce strălucea/ Privii atât de des;/ O lume toată-nţelegea -/
Tu nu m-ai inţeles."

Poezia se construieşte, încă de aici, pe temeiul gradaţiei ascendente, al

amplificării, pe de o parte, a dragostei poetului, pe de alta, un paralelism perfect, a
neînţelegerii fiinţei adorate, care ratează şansa unei mari iubiri. Semnificativ este spaţiul
în care se consumă sentimentul erotic. Suntem departe de căile nepătrunse ale naturii, de
adâncimea codrului protector, cu proiecţia trăirilor lirice la scara cosmică, încadrabile în
inefabilul unui spirit universal. Peisajul este aici citadin, convenţional, el însuşi inadecvat
nemuritoarelor poveşti de iubire. Femeia îndrăgită se remarcă prin absenţă, fiind doar
bănuită că se află dincolo de un hotar impenetrabil, figurat mai întâi, în peisaj, prin
"plopii fără soţ", apoi prin geamul "ce strălucea", ce nu dezvăluie, prin reflectare către
exterior, mai mult decât in sonetul "Stau in cerdacul tău...", nimic din atmosfera
misterioasă a interiorului, din intimitatea acestuia. În secvenţele următoare, poezia ia de
altfel o tonalitate intens meditativă, înălţându-se la consideraţii asupra metafizicii iubirii,
cu sintagme în general cunoscute din alte poezii de dragoste. Poetul, ca substitutul sau
genial din "Luceafarul", ar fi dorit "o şoaptă de răspuns", "o zi din viaţă", chiar împlinirea
sublimă a unei singure clipe de iubire: "O oră sa fi fost amici,/ Să ne iubim cu dor,/ S-
ascult de glasul gurii mici,/ O oră, şi să mor." însăşi fiinţa iubită ar fi urcat în sfera
superioară a aştrilor, unde "în calea timpilor ce vin/ O stea s-ar fi aprins", ar fi învins
timpul ireversibil, dobândind trăsăturile ideale ale arhetipului feminin, "Un chip de-a
pururi adorat/ Cum nu mai au perechi/ Acele zâne ce strbat/ Din timpurile vechi."
Culminaţia sentimentului, în acelaşi timp punctul cel mai inalt al gradaţiei, care ia de
acum o linie descendentă, se justifică printr-o iubire ce angajează, în sens mitic, toate
generaţiile de stramoşi, întreaga moştenire genealogică a speciei: "Căci te iubeam cu
ochi păgâni/ Şi plini de suferinţi,/ Ce mi-i lăsară din bătrâni/ Părinţii din părinţi.
"Întoarcerea în prezent destramă întregul miraj al iubirii, coborâtă din spaţiile idealităţii:
"Căci azi le semeni tuturor/ La umblet şi la port,/ Şi te privesc nepăsător/ C-un rece ochi
de mort." Clipa astrală a marii iubiri, nepământene, a fost definitiv pierdută: "Tu trebuia
sa te cuprinzi/ De acel farmec sfânt,/ Şi noaptea candela s-aprinzi/ Iubirii pe pământ."

Îngemănate mereu, natura şi iubirea se constituie într-o singură temă în care

spaţiul poetic primeşte valoare filosofică şi este caracterizat de emoţii puternice şi
sentimente profunde. Deşi sunt aproape inseparabile, fiecare dintre aceste două teme
comportă o suită de motive, semnificaţii şi ipostaze proprii. Cultivarea cu predilecţie a
simbolurilor iubirii şi naturii este unul dintre elementele decisive în integrarea liricii
eminesciene în curentul romantic literar.

În concluzie, lirica erotică eminesciană cuprinde două faze distincte ale creaţiei,
privind exprimarea sentimentului de dragoste. O primă fază, aşa-yis naturistă, ilustrează
imaginea luminoasă, optimistă a iubirii, momentele ferivite se asociază unui cadru
natural, aflat în deplină armonie cu stările sufleteşti ale poetului („Dorinţa”. „Lacul”,
„Sara pe deal”). Adoua etapă a liricii erotice se defineşte prin profunzimea filosofică a
sentimentului de iubire, ceea ce dă creaţiilor din această perioadă scepticism, melancolie,
provovate de dezamăgirea poetului, aflat mereu în căutarea idealului de iubire.