IUBIREA

„S-a străduit natura ca omul să nu-i scape;

Iubirea îl urcase deasupra ei prea tare,
Şi-a-nmormântat-o-n carne...
Din fundul oarbei groape
Eterna rădăcină spre ceruri dă lăstare."
Vasile Voiculescu
Definirea conceptului
Una dintre cele mai vechi teme ale literaturii lumii este generată de sentimentul specific
omenesc al înălţării spre cerurile interzise, dar care a pricinuit în acelaşi timp pierderea
vârstei adamice. De aceea, literatura asociază trăirea erosului fie cu aspiraţia, fie cu nostalgia
ori dezamăgirea.
De la iubirea de aproape la iubirea de sine, de la iubirea maternă la cea pasională, de la
iubirea imposibilă la cea domestică, de la emoţia adolescentină - cale de cunoaştere, până la
trăirea esenţializată a senectuţii, iubirea a făcut să vibreze lira marilor poeţi ai tuturor
timpurilor.
Evoluţia temei
Iubirea este tema preferată a literaturii şi a celorlalte arte. De la Cântarea Cântărilor
şi Epopeea lui Ghilgameş până la marile capodopere din secolul X X, scriitorii nu au făcut
decât să cânte iubirea, să arate fericirea şi suferinţa implicate de aceasta, să găsească un sens
vieţii şi chiar morţii prin iubire. De aceea, ea reprezintă mai mult decât un simplu sentiment,
este, de fapt, un mod de existenţă, o şansă dată omului de a se ridica la rangul de nemuritor,
de stăpân absolut al lumii. Naştere şi moarte, fericire şi durere, clipă şi eternitate, putere şi
slăbiciune, toate, pare a spune literatura, se explică prin iubire. „Ce s-ar face literatura fără
iubire?" este întrebarea ce se desprinde, retoric, din studiul lui Denis de Rougemont Iubirea
şi Occidentul. Se vorbeşte aici de „dreptul divin la pasiune".
Iubirea se asociază întotdeauna suferinţei, dorului, nehotărârii, dezamăgirii, ea poate
proiecta individul de la extazul împlinirii la cea mai cruntă disperare.
Mitul androginului pare să explice, sub formă legendar-simbolică, această eternă căutare a
iubirii, a „celuilalt", ce caracterizează orice fiinţă umană. Platon aminteşte de acest mit în
Banchetul: „Acesta se numea pe atunci androgin, căci şi înfăţişarea lui conţinea, ca şi
numele, câte o parte de bărbat şi femeie". Androginul nu reprezintă, conform Dicţionarului
de simboluri, „decât un aspect, o figurare antropomorfică a oului cosmic pe care îl întâlnim
în zorii oricărei cosmogonii, ca şi la încheierea oricărei eschatologii1, căci în punctele alfa şi
omega ale lumii şi ale fiinţei manifestate se situează plenitudinea unităţii fundamentale,
unde contrariile se confundă". În mitologia greacă, androginul era o fiinţă fabuloasă,
jumătate bărbat şi jumătate femeie: „corpul întreg al fiecărui om era de o înfăţişare rotundă ;
spatele şi coastele în formă de cerc. Aveau patru mâini şi tot atâtea picioare. Aveau şi două
chipuri, exact la fel, aşezate pe un gât rotund, un singur cap, pe care erau aşezate cele două
feţe opuse una alteia..." (Platon, Banchetul). Scindarea celor două jumătăţi e poruncită de
Zeus ca pedeapsă pentru că androginii aveau o putere miraculoasă, dar şi o trufie
nemăsurată. Jumătăţile tânjesc după refacerea întregului, iar dorul lor de contopire îi face să
uite de toate şi ajung astfel la pieire. Zeus se teme că neamul omenesc se va stinge şi se
milostiveşte, dându-le posibilitatea să refacă, prin unirea jumătăţilor, unitatea originară
pierdută. Refacerea se înfăptuieşte prin atracţia jumătăţilor tăiate, ele se caută până îşi
găseşte fiecare perechea. „Eros - explică Platon -este cel ce împreunează frânturile vechii
naturi, el îşi dă osteneala să facă din două fiinţe una singură; el încearcă să vindece
1
ESCATOLOGÍE s.f. Totalitatea concepţiilor religioase referitoare la soarta finală a lumii şi a omului. – Din fr. eschatologie.
nefericirea fiinţei umane." La nivel simbolic, androginia reprezintă o caracteristică a
perfecţiunii spirituale, un semn al totalităţii, care apare atât la începutul lumii (a spune -
potrivit mitului Facerii - că Eva este scoasă din coasta lui Adam înseamnă a accepta că
întregul omenesc era nediferenţiat la origine), cât şi la sfârşitul ei (potrivit viziunii
eschatologice a mântuirii, fiinţa îşi recuperează o plenitudine în care separarea sexelor se
anulează).
Între cele două puncte, început şi sfârşit, cea care stăpâneşte este iubirea, în diversele
ei forme de manifestare. Viaţa se constituie, astfel, într-o permanentă şi chinuitoare căutare
erotică a jumătăţii pierdute.
lubirea-pasiune, larg cultivată ca temă şi consacrată în special în romantism, e
caracterizată prin atracţie reciprocă, prin ruperea tuturor barierelor existente, de natură
socială (Romeo şi Julieta de W. Shakespeare, Manon Lescaut de Abatele Prevost), familială
(Ana Karenina de Lev Tolstoi), morală (Roşu şi negru de Stendhal) etc., prin încălcarea, în
genere, a regulilor comunităţii căreia ii aparţin îndrăgostiţii, prin trăirea unei stări de exaltare
continuă ce conduce la crearea unui dezechilibru lăuntric, manifestat în tendinţa de
deformare a realităţii, de hiperboltzare a fiinţei iubite. De multe ori, iubirea-pasiune este
însoţită de suferinţă, de nebunie, de tentaţia morţii. Tristan şi Isolda reprezintă unul dintre
miturile medievale ale iubirii neîmpiedicate nici de moarte. Bând amândoi băutura de
dragoste destinată regelui, ei devin inseparabili în iubirea lor („mitul tristanesc al iubirii").
Regele Marke, gelos, îi exilează pe amândoi (în unele variante numai pe Tristan), povestea
încheindu-se cu moartea lui Tristan, urmată de cea a deznădăjduitei Isolda, pentru ca pe
mormântul lor să răsară, ca o metaforă a eternităţii dragostei, o viţă-de-vie şi un trandafir.
Romanticii redimensionează pasiunea în forme cosmice, învestesc iubirea cu putere
cathartică, purificatoare, creatoare. Ei i se vor închina toate celelalte valori umane, i se va
jertfi de multe ori onoarea, cinstea, apartenenţa la o anumită familie sau clasă socială; în
majoritatea cazurilor ea rămâne doar un „vis frumos de fericire", fără a căpăta materialitate,
concreteţe. Iubirea maritală, aşa cum apare în unele poezii ale lui Arghezi (Logodnă,
Căsnicie, Mirele, Mireasa), nu face obiectul scrierilor aparţinând romanticilor.
Clasicii, în special în tragedie, vor doza altfel implicaţiile afective; întotdeauna se vor
pune în balanţă valorile morale, sociale şi de casta, care vor precumpăni, chiar dacă atrag
nefericirea şi până la urmă moartea îndrăgostiţilor (Antigona de Sofocle, Cidul de Corneille,
Andromaca de Racine). Iubirea se va ipostazia în forma luptei dintre datorie şi conştiinţă,
dintre raţiune şi sentimente, zbuciumul interior al personajului fiind, din această cauză, mult
mai puternic.
Iubirea platonică face din femeie o icoană, o expresie spiritualizată, un ideal de neatins.
Ea implică „delir divin", înălţare a sufletului, „nebunie şi supremă raţiune". Platon leagă
"iubirea de frumuseţe şi intelect, vede în ea o măsură a capacităţii omului de a se ridica
deasupra existenţei comune, a carnalităţii şi de a trăi o fericire ideatică, abstractă, metafizică,
„o purificare prin absenţă" (ca în Iubind în taină de Mihai Eminescu).
Agape sau iubirea creştină (a aproapelui) postulează sacrificiului, a toleranţei. Dacă
erosul implică egoism, fericire individuala, agape afirmă existenţa aproapelui şi obligaţia de
a-1 iubi, dacă prima alege moartea ca soluţie a eliberării din materialitate, cea de-a doua
sanctifică viaţa. Calea de a înţelege sensul vieţii, al dăruirii, al jertfei spirituale este iubirea.
„Începe prin a iubi! " spunea Sfântul Augustin. Răspunsul la toate întrebările şi căutările
omului se află, de fapt, în el însuşi: „Te căutam în afara mea şi nu te găseam, pentru că tu
erai înlăuntrul meu" (Sfântul Augustin). Iubirea pentru Dumnezeu ia, în creştinism, forma
adoraţiei, a imnului, a fidelităţii necondiţionate.
Vorbind despre nuanţele şi variantele iubirii, Jose Ortega y Gasset, în Notă despre
„iubirea curtenească", arată: „În iubire colaborează fantezia, entuziasmul, senzualitatea,
duioşia şi multe alte substanţe simple ale chimiei intime. Doza în care intră fiecare şi rangul
ocupat în perspectiva totală decid aspectul pe care-1 va înfăţişa sentimentul amoros". Omul
este definit ca o „entitate polarizată", compusă din trup şi suflet, ponderea unuia dintre cei
doi factori la un moment dat generând o anumită atitudine faţă de iubire şi chiar un anume
tip de iubire, „Astfel, iubirea curtenească, descoperită şi cultivata în faimoasele «curţi ale
iubirii» reprezintă o formă extremă de erotism spiritualist." în iubirea curtenească „esenţială
este distanţa"; este o iubire vizuală ce implică nostalgie, dor, o adoraţie oarecum cerebrală.
Trubadurii slăvesc iubirea nefericită, se lamentează, proslăvesc virtuţile castităţii, principiile
lor fiind taina, răbdarea, măsura. Cu cât femeia este mai depărtată şi mai inaccesibilă, cu
atât este iubită mai mult: „Că inima nu se bucură de altă iubire,/ decât de cea pe care n-a
văzut-o niciodată". Este o iubire nobilă, „subtilă şi deghizată" într-un Ev Mediu al bărbaţilor,
oscilând mereu între sentiment real şi ficţiune simbolică. „Această iubire nu e compatibilă cu
nici o realizare senzuală ; trăieşte în depărtare şi singurătate, ca privighetoarea. De aici şi
faptul că era incompatibilă cu dragostea matrimonială, întemeiată pe realizarea plenara.Ea
este pură dinamică amoroasă, lipsită de materie, forma iubirii fără inerţia cărnii. În ultimă
instanţă, iubirea pură e iubirea care nu se realizează, constând exclusiv în tensiune, zel,
năzuinţă" (Jose Ortega y Gasset). Acestei descrieri îi corespunde toată literatura cu tematică
erotică a lui Dante, Petrarca, Shakespeare.
Stendhal vede în iubire un mod de a fi, un impuls al omului către perfecţiune,
necesitând un proces de cristalizare, adică „operaţia spiritului care descoperă din tot ce i se
înfăţişează noi perfecţiuni ale fiinţei iubite" (Despre dragoste). În romanele sale, orgoliul
este motorul care pune în mişcare manie pasiuni. Acest orgoliu nemăsurat conduce deseori
eroul spre moarte, aşa cum Dostoievski sugerează că iubirea poate fi o poartă spre infernul
uman.
Marin Preda, în Cel mai iubit dintre pământeni, vorbeşte despre un mit al fericirii prin
iubire, fericire căutată şi experimentată cu obstinaţie de toate personajele sale masculine,
chiar dacă acest drum presupune suferinţe, dezamăgiri, trădări şi, de multe ori, eşecuri.
Credinţa în acest mit îl salvează pe Victor Petrini şi constituie mărturia de suflet a lui Marin
Preda : „Mulţi dintre semenii mei au gândit poate la fel, au jubilat ca şi mine, au suferit şi au
fost fericiţi în acelaşi fel. Mitul acesta al fericirii prin iubire, al acestei iubiri descrise aici şi
nu al iubirii aproapelui, n-a încetat şi nu va înceta să existe pe pământul nostru, să moară,
adică şi să renască perpetuu".