Cealalta Ancuta – M Sadoveanu

Povestirea este o specie a genului epic în proza de scurta întindere, cu o actiune

simpla, lineara, cu personaje putine în care se prezinta o întâmplare din viata
unui personaj. Daca povestirea se concentreaza asupra firului evenimentelor,
nuvela aduce în discutie imasginea unui personaj exceptional, în jurul caruia
graviteaza ceilalti eroi.
Volumul "Hanul Ancutei" de Mihail Sadoveanu a fost publicat în 1928. În el
se reunesc trasaturile definitorii ale naratiunii lui Sadoveanu: fascinatia pentru
trecut, lirismul evocarii, accentele mitice, legendare si stilul metaforic,
ceremonios. Este o scriere de rascruce deschizând drumul marilor romane
istorice.
Hanu Ancuţei are forma povestirii în ramă deoarece nouă naraţiuni de
sine stătătoare sunt încadrate într-o altă naraţiune, prin procedeul inserţiei, care
utilizează formule specifice.
Tehnica povestirii în ramă presupune duplicarea instanţei narative.
Există un povestitor al naraţiunii-cadru care asistă ca martor la seara de la
han, devenind ascultător al fiecărei naraţiuni rostite de ceilalţi naratori. Nu are
nume, dar este acceptat de ceilalţi, ceea ce dovedeşte preţuirea lor, faptul că
este recunoscut ca unul dintre ei. Prezenţa sa este redată prin utilizarea
persoanei I în naraţiune şi conferă iluzia autenticităţii. Această voce narativă este
cea delegată de autor spre a-1 reprezenta, fapt care îl face pe criticul N.
Manolescu să afirme: „Vocea anonimă care înfăţişează obiceiurile de la Han, la
începutul cărţii, este a autorului".
Ceilalţi naratori, personaje în naraţiunea-cadru şi, pe rând, ascultători, au
în povestirile relatate de ei roluri diverse: narator-martor, personaj-narator, de
unde varietatea diegezei şi caracterul polifonic. Ei aparţin unor categorii sociale
diferite: comisul Ioniţă (Iapa lui Vodă), călugărul Gherman (Haralambie), moş
Leonte Zodierul (Balaurul), căpitanul de mazili Neculai Isac (Fântâna dintre
plopi), Ienache Coropcarul (Cealaltă Ancuţă), ciobanul (Judeţ al sărmanilor);
negustorul Dămian Cristişor (Negustor lipscan), orbul/ rapsod şi calic orb (Orb
sărac), mătuşa Salomia şi Zaharia fântânarul (Istorisirea Zahariei făntănarul).
Povestirile se situează într-un plan al trecutului, principala lor caracteristică
fiind evocareaunei lumi apuse, a „celeilalte Ancuţe". Cei nouă povestitori
transfigurează prin cuvânt măiestrit experienţe personale, mărturii ale unui vechi
mod de viaţă, iar al zecelea, anonim, ridică aceste experienţe la rang de cultură
şi le dă valoarea perenităţii.
Naraţiunea-cadru este răsfirată de-a lungul întregului text şi include cele
nouă povestiri. Incipitul ei fixează coordonatele spaţio-temporale, cadrul
întâlnirii povestitorilor, „într-o toamnă aurie", la Hanu Ancuţei. Interesul
ascultătorilor este susţinut între povestiri de promisiunea comisului Ioniţă de a
spune „o poveste cum n-am mai auzit", promisiune neonorată până în final, ceea
ce sugerează faptul că povestea poveştilor este aceea niciodată rostită şi că se
acordă tăcerii valoarea absolută a misterului inaccesibil. Finalul naraţiunii-cadru
şi al volumului sugerează ideea de crepuscul al unei civilizaţii, pe care o
salvează însă forţa creatoare a povestirii.
 Timpul povestirii este magic, pentru că reconstituie prin forţa cuvântului o
lume şi sta sub semnul vârstei de aur. Cele trei niveluri ale timpului narativ
sunt: timpul povestirii/ al naratorului anonim (autorul), care evocă nostalgic
toamna aurie „într-o depărtată vreme" a tinereţii sale, timpul povestit/ al toamnei
aurii când se spun toate povestirile şi timpul evocat, al celeilalte Ancuţe. în
povestirea-cadru, se observă impresia de atemporalitate:„într-o depărtată vreme,
demult". Dar misterul timpului mitic şi fantastic, al ploilor năprasnice şi
al „balaurului negru în nouri", când se porneau poveştile la Hanu Ancuţei, este
dezlegat de indici ai timpului istoric, războiul ruso-turc: „împăratul-alb şi-a ridicat
muscalii lui împotriva limbilor păgâne". Este utilizată tehnica homerică a
ascunderii unor date spaţio-temporale relativ precise îndărătul unor imagini ce
par să ţină de fabulos.
Spaţiul povestirii are valoare mitică, imagine a paradisului
pierdut: „Taberele de cară nu se mai istoveau. Lăutarii cântau fără oprire. [...] Ş-
atătea oale au fărâmat băutorii, de s-au crucit doi ani muierile care se duceau la
târg la Roman. Şi, la focuri, oameni încercaţi şi meşteri frigeau hartane de
berbeci şi de viţei [...]". Belşugul roadelor face posibilă întâlnirea călătorilor într-
un spaţiu unic, iar starea de beatitudine favorizează plăcerea narării. Ospăţul
este un ceremonial al împărtăşaniei, al comuniunii, care mijloceşte ritualul
povestirii. Aşezat la răscruce de drumuri (destine), hanul este un loc de popas şi
de petrecere, ocotitor ca o cetate şi cunoscut călătorilor din vremurile vechi, ale
celeilalte Ancuţe. Valoarea simbolică a hanului este aceea a unui centru al
lumii, loc de întâlnire a diferitelor destine şi poveşti ale unor oameni din diverse
straturi sociale: „Trebuie să ştiţi dumneavoastră că hanul acela al Ancuţei nu era
han, - era cetate. Avea nişte ziduri groase de ici până colo, şi nişte porţi ferecate
cum n-am mai văzut în zilele mele. în cuprinsul lui se puteau oploşi oameni, vite
şi căruţe şi habar n-aveai dinspre partea hoţilor". Zidurile hanului-cetate au
valoarea simbolică a graniţelor între lumea realului şi lumea povestirii, iar hanul
este un topos al povestirii. El este cadrul unora dintre întâmplările relatate şi are
chiar rolul unui personaj ce rezonează la trăirile povestitorilor: „îl simţise şi hanul
- căci se înfiora prelung".
"Cealalta Ancuta" evoca o alta poveste de dragoste din vremuri apuse,
mult mai pline de evenimente decat cele ale timpului narativ. Naratorul este, de
data aceasta, mesterul Ienache coropcarul. "Iernile pe atunci erau mai tari",
spune acesta, figurand imprecis timpul evenimential, completandu-1 apoi cu
detalii de atmosfera a vremurilor. Deschiderea spatiului narativ incepe prin
prezentarea oamenilor de altadata, din "vremea veche", diferiti de cei din timpul
povestirii, cand prin targuri nu mai erau atatia "venetici", cu atatea dughene noi,
incat coropcarii, vanzatorii ambulanti de maruntisuri, erau tinuti la mare cinste.
Boierii daruiau mai mult pe vremea aceea, un ban intreg de aur, nu doar un
banut, vreun "graitar" lipsit de valoare. Ba chiar existau monahi drepti, unde
panerele cu provizii se ridicau direct pe ziduri, cu ajutorul franghiilor si al
scripetilor. Iar Domnul era atat de respectat, incat, in momentul in care iesea,
toata lumea se inchina in jurul sau, "cu dosu-n sus si cu fruntea-n pulbere."
Coropcarul are un singur defect: acela de a trage din tutun, trebuind, din cand in
cand, sa intrerupa povestea si sa-si curete luleaua, pentru ca, observa el cu
ironie, Satana atata treaba avea, sa i-o infunde. Povestirea lui incepe cu
o intriga erotica, evocand intamplari dramatice de pe ulitele lasului si din
apropierea turnului Golia, in care personaj principal este Todirita Catana, razes
"nebun si nemernic", indragostit de o fata de boier, duduca Varvara, cu care
incearca sa fuga in lume. Personajului-martor ii apare ca o vedenie de om, "intru
adevar om nalt si voinic - subtire in mijloc, lat in spate. Avea mustati balai si ochi
negri si se uita fudul in juru-i." Todirita fusese prins dupa "munca si batalie" de
oamenii stapanirii, fiind batut "peste falci cum se cuvine". La eveniment asista o
multime de lume: "Apoi dupa roata de arnauti s-a luat mahalaua ca dupa o laie,
cu colbi si cani, cu muieri si prunci." Pentru indrazneala si vitejia in lupta cu
arnautii, Todirita Catana este considerat un "zalud", apreciere confirmata si de
modul senzational in care ; evadeaza din temutul turn al Goliei, rozand cu dintii
funia cu care fusese legat, coborand cu ea pe zidul inalt, apoi fugind pe drumuri
necunoscute, spre marea ciuda a arnautilor care nu-i dau de urma. Ca in
romanele de capa si spada, intalnirea dintre razas si Ienache coropcarul are loc
din nou pe drumurile din preajma hanului in care patrona "cealalta Ancuta", toti
trei punand la cale o inspirata intriga prin care cei doi iubiti sa scape de
amenintari cumplite (duduca Varvara sa ajunga la manastirea Agapia, iar Todirita
Catana la supliciul final prin buzduganul domnesc).
In aceasta actiune concentrata si tensionata, naratorul gaseste timp sa
alcatuiasca si portrete semnificative: "Ancuta de altadata era muiere frumoasa,
ca si aceasta de-acum. Cata la el cu ochii mari si-i luceau in ei doua faclii
mititele. Razasul s-a uitat lung la dansa, apoi si-a lepadat pe o laita pistoalele si
iataganul...". Ancuta de altadata este o varianta a Ancutei din timpul povestilor de
la han, o copie perfecta, iar apropierea lor conexeaza cele doua praguri
temporale ale povestirii, timpul istoriei si timpul naratiunii. intamplarile se
precipita: Costea Caruntu, seful arnautilor, care insoteste si radvanul Varvarei in
drum spre manastire, vrea sa-1 prinda pe Todirita Catana si poposeste pentru
scurt timp la han, prilej de a mima un festin: "Si-ntr-un sfert de ceas, cat au mai
stat acolo oamenii stapanirii, lelea Ancuta m-a coborat cu dansa in pivnita s-am
scos amandoi la luna cofe cu vin." Jupan Costea Caruntu se arata insa credul si
cade in subtila cursa intinsa de cealalta Ancuta, care il sfatuieste sa treaca apa
Moldovei pe un pod umblator pe la Timisesti. Fiind prea multi, trec cu podul mai
intai fata si arnautul, grosul insotitorilor ramanand pe celalalt mal, fapt tocmai
potrivit ca Todirita Catana sa-i lege fedeles pe paznici si jsa fuga cu duduca
Varvara in tari straine. in zadar au strigat in noapte cei ramasi pe malul celalalt,
numai Ancuta asculta "cu incordare, si-i sticlea luna in ochi". Abia dimineata,
cand satenii de la Timisesti aduc podul la celalalt mal, se dezleaga misterul: "Am
gasit intr-o saica pe mosneag legat. Si-n cealalta saica pe jupan Costea, strans
in funii pana la sange, cu calus de rasina-n gura. Cand l-am slobozit din funii si i-
am dat afara calusul, a inceput a se pravali intr-o parte si-ntr-alta tehui si si-a
stupit in prund dintii de dinainte amestecati cu sange inchegat."
"Cealalta Ancuta" este astfel tot o povestire cu final deschis, misterul
intamplarii de la Timisesti ramanand nedezlegat, naratorul avand numai o vaga
banuiala ca iscusita isprava ar fi fost opera legendarei Ancute.