OCTAVIAN GOGA-Biografie

Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881 în satul Rășinari, de pe versantul nordic al
Carpaților, în casa cu nr. 778 de pe Ulița popilor, fiul preotului ortodox Iosif Goga și al soției
sale, Aurelia, învățătoare (și colaboratoare în tinerețe la ziarul Telegraful român și la revista
Familia). Între anii 1886-1890, Goga a urmat școala primară din satul natal, avându-l
învățător pe Moise Frățilă, intelectual patriot, prototipul posibil din poezia Dascălul, așa cum
sora sa, Victoria, stinsă de timpuriu, a fost prototipul din Dăscălița. Cea mai mare parte a
vacanțelor, așa cum povestește autorul în diverse texte autobiografice, le-a petrecut în satul
natal al tatălui său, Crăciunelu de Sus, jud. Alba. Satul se află pe Târnava Mică, astăzi fiind
parte a comunei Cetatea de Baltă și circa 20% din familiile din sat poartă numele de Goga.
Poetul spunea: "Viața țăranilor de pe delnițele Crăciunelului mi-au fost sursă de inspirație
pentru Plugarii și Clăcașii"[necesită citare]. În 1890, poetul s-a înscris la liceul de stat din Sibiu
(astăzi Liceul Gheorghe Lazăr), ale cărui cursuri l-a urmat până în 1899, când s-a transferat la
liceul românesc din Brașov. La absolvirea liceului, în 1900 s-a înscris la Facultatea de Litere
și Filosofie a Universității din Budapesta, continuându-și apoi studiile la Berlin și încheindu-
le în 1904.

Debutul publicistic

În numărul din 12-24 decembrie (nr. 275, p. 1098) ziarul Tribuna (Sibiu) i-a publicat
prima poezie, Atunci și acum, semnată Tavi. Ion Pop-Reteganul de la Revista ilustrată
(Bistrița) i-a scris la poșta redacției: „Ai talent, tinere amic, cultivează-l cu diligență, că poți
deveni mare. Ziua bună de dimineață se arată. Nu cumva să neglijezi datorințele de
studinte”. După aceste încurajări, i se publică pe o jumătate de pagină poezia Nu-i fericire pe
pământ[3]. Goga, elev la liceul cu limba de predare maghiară din Sibiu, încă nu împlinise
șaptesprezece ani.

Următoarele poezii pe care le-a publicat în revista Familia a lui Iosif Vulcan (Oradea,
an XXXIV, 1898, nr. 44, p. 13, noiembrie) și în ziarele Tribuna și Luceafărul (nr. 11, 1
decembrie 1902, nr. 14 - 15, 1 august 1903) au fost semnate, cu precădere, tot Octavian și
apoi Nic. Otavă. Abia la 15 septembrie 1903 a semnat, în Luceafărul, prima poezie (Sfârșit de
septembrie), cu numele Octavian Goga.

La 1 iulie 1902 a apărut la Budapesta revista Luceafărul, publicație pentru cultura

națională și unitatea politică a românilor din Transilvania, unde Goga și-a publicat majoritatea
poeziilor. Înființarea revistei s-a datorat studenților români care activau la Budapesta, în
cadrul Societății „Petru Maior”: Al. Ciura, semnatarul articolului „În loc de program” din
primul număr, Octavian Goga, cel care, în 1933, va afirma că titlul revistei „era înrudit cu
starea sufletească și cu conștiința literară din acele vremi“. Majoritatea creațiilor incluse de
Goga în volumul Poezii (1905), au apărut în Luceafărul, în paginile căreia poetul s-a afirmat
ca talent literar autentic.
 În 1904, a apărut în Luceafărul (an III, nr. 4, 15 februarie, p. 91 - 92) cunoscuta poezie
Oltul, și în nr. 7, din 10 aprilie, p. 151, poezia Dăscălița, semnate Nic. Otavă, iar în 1905,
poeziile: Plugarii, Lăutarul, Dascălul, Rugăciune și Clăcașii.

Aprecieri critice referitoare la debutul editorial

Octavian Goga a intrat în publicistica literară, cu mențiuni onorabile din partea lui
Ilarie Chendi, Sextil Pușcariu, Nicolae Iorga, Ion Gorun, Vasile Goldiș, Eugen Lovinescu.

În 1905 a apărut la Budapesta volumul Poezii, reeditat apoi de editura Minerva , la București,
în 1907 și la Sibiu, în 1910. După acest debut editorial, „adevărat eveniment literar“, poetul a
intrat tot mai mult în conștiința opiniei publice. Criticul literar Ion Dodu Bălan aprecia că [4]
volumul lui Goga „înseamnă începutul unei noi epoci pentru sufletul nostru românesc“,
pentru că „nimeni n-a întrecut la noi vigoarea, puritatea și muzica limbii, bogăția colorilor,
originalitatea ideilor, seninătatea concepțiilor, candoarea expresiilor și fondul sănătos
național, ce se concentrează în aceste poezii“. Poeziile din acest volum sunt socotite
„creațiuni geniale“ și cei mai valoroși critici „înțeleg rosturile sociale, naționale și estetice
ale acestei apariții în istoria liricii românești“.

După critica din Familia [5], Iosif Vulcan revine, cu ocazia publicării poeziei Așa a fost
să fie, cu aprecierea că Goga este „un talent original inspirat numai de sufletul poporului“,
iar poezia, „ un eveniment literar“. Volumul Poezii a fost primit cu entuzism de critici și
scriitori.

Titu Maiorescu și-a revizuit într-o bună măsură teoria estetică din 1866 („Politica este
un product al rațiunii; poezia este și trebuie să fie un product al fanteziei - altfel nu are
material: una, dar, exclude pe cealaltă“). În noțiunea de politică, mentorul Junimii includea
și patriotismul „ca element de acțiune politică“, recunoscând până la urmă că:„patriotismul a
devenit unul din izvoarele poeziei lui Goga și-l inspiră în modul cel mai firesc. Dovada stă în
aducerea și descrierea unor figuri obșinuite din viața poporului, care însă câștigă deodată -
pe lângă valoarea și menirea lor normală - o însemnătate, am putea zice o iluminare și
strălucire extraordinară, ce nu se poate explica decât din aprinderea luptei pentru apărarea
patrimoniului național“.

Alte aprecieri de prețuire au formulat Sextil Pușcariu, I. L. Caragiale, George Coșbuc,

Alexandru Vlahuță, Eugen Lovinescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, George Panu.
Considerat poet al neamului, pe ambii versanți ai Carpaților, poetul s-a bucurat, la numai 25
de ani, de un prestigiu literar remarcabil.

Moartea

La 5 mai 1938, în parcul Castelului de la Ciucea poetul a suferit un infarct cerebral și a

intrat în comă. În ziua de 7 mai 1938, la ora 14,15, s-a stins din viață la vârsta de 57 de ani. La
Ciucea, prin fața catafalcului, duminică, 8 mai, și luni, 9 mai, a continuat pelerinajul miilor de
oameni care l-au iubit și i-au prețuit opera. Marți, 10 mai, trenul mortuar cu rămășițele
pământești ale ilustrului dispărut a pornit spre București. Sicriul a fost așezat, miercuri, 11
mai, în rotonda Ateneului, unde a stat până sămbătă 14 mai, când s-au desfășurat funeraliile
naționale. Conform testamentului, nu s-au rostit cuvântări. Ulterior trupul poetului a fost
înmormântat la conacul lui Goga de la Ciucea, conform dorinței acestuia [6]
 Activitatea
Activitatea de gazetar

Începuturile ziaristice ale poetului au fost legate de revista Luceafărul, înființată, din
inițiativa sa, la 1 iulie 1902, la Budapesta, alături de Al. Ciura și Oct. Tăslăuanu. Goga s-a
menținut succesiv, ca redactor responsabil sau director, până în 1912. Apariția revistei
Luceafărul s-a confundat în bună măsură cu preocupările și durerile unor tineri studenți,
animați de aceleași visuri:

„Revista noastră, ca organ al tinerimii, are menirea de a ne prezenta publicului mai

de-aproape, de a stabili apoi o legătură mai strânsă între public și tinerime.“ (O.
Goga).

Acești tineri ardeleni de la Budapesta știau că au datoria să apere idealurile unei întregi
colectivități.

„Cu un asemenea bagaj de idei, mărturisește Goga, s-a fondat revista Luceafărul de
la Budapesta la 1902. Vreo patru ani cât am stat acolo și un an la Berlin noi am mers
înainte, afirmând ideea unității sufletești“.

Luceafărul a apărut la Budapesta, la 1 iulie 1902, din inițiativa și cu sprijinul material

al lui A.P. Bănuț, susținut de un grup de studenți români patrioți. „Era de lipsă și pentru
Ardeal, afirma Goga, o revistă literară în ale cărei rânduri să se imprime caracterul local cu
toate deosebirile lui de alte părți ale neamului nostru“. Contribuția lui Octavian Goga la
ascensiunea Luceafărului a fost imensă: „Octavian Goga, scria Ion Chinezul, a mai scris și la
alte reviste, a întemeiat chiar unele; numele lui e legat de Luceafărul.“

Cu activitatea sa în cadrul Asociației transilvănene pentru literatura română și cultura

poporului român-Astra, preocupările publicistice s-au intensificat cu trecerea timpului,
dezvăluind încă o latură a talentului său literar. Sub conducerea sa a apărut, de la 1 ianuarie
1907, revista Țara noastră, care a înlocuit temporar revista Transilvania. Goga, care a condus
efectiv acest săptămânal, a apărut mai întâi cu titlul de redactor, apoi și de proprietar - editor.
În primul număr a publicat editorialul intitulat „Către cărturarii noștri”, în care a afirmat că
își propune să redacteze:„o gazetă cuminte. O gazetă ridică punte între sufletele cărturarilor
și ale țăranilor care o slovesc duminica pe genunchi. Toți cărturarii, care simt în sufletul lor
răsunetul datoriei ce cere împlinire, își vor spune cuvântul pe această hârtie, ale cărei
foloase vor fi folosul așezământului nostru cultural.“ Revista Țara noastră a apărut
săptămânal la Sibiu până la 5 decembrie 1909. A reapărut apoi la Cluj (1922 - 1931), având ca
director pe Octavian Goga, și apoi la București (1932 - 1938). Numărul din 29 mai 1938 a
fost închinat memoriei întemeietorului său, decedat la 7 mai.

Până la declanșarea primului război, Goga s-a impus ca ziarist strălucit prin articolele
publicate în revista Țara noastră, ziarul Epoca, Adevărul, revista Flacăra și revista România,
proza sa jurnalistică fiind comparabilă, stilistic și tematic, cu a celei eminesciene. Articolele i
s-au apropiat de valoarea operei unui prozator de vocație. Scrierile în proză (cuprinse în
volumul Precursori) au fost fie discursuri ținute în ședințele Academiei, fie cuvântări
aniversare sau pur și simplu omagii aduse unor personalități ori prieteni ai scriitorului.
Considerate piese antologice într-o posibilă istorie a portretului, T. Vianu l-a dedicat un
semnificativ capitol în Arta prozatorilor români.

Goga și-a axat publicistica pe problemle „românismului” (originea românilor,

continuitatea neîntreruptă în vatra de formare a poporului român, ideea unităților tuturor
românilor, idealul unirii într-un stat național, lupta împotriva asupririi austro-ungare). Prin
revista Luceafărul a reușit să-și întărească legăturile culturale cu România, spre unirea politică
de mai târziu. Și revista Țara Noastră, axată pe ideologia lui Goga, și-a întărit legătura cu
oamenii de la sate, fiindu-le sfătuitor, dar și un factor capabil să le rezolve nevoile spirituale și
materiale.

Activitatea de dramaturg

Deși puțin numeroasă, inegală și aflată sub nivelul realizărilor din poezie, dramaturgia
lui Goga, mai ales prin Domnul notar, (publicată la editura Institutului de Arte Grafice din
București), a fost un reper urmat mai târziu. Premiera piesei a avut loc la Teatrul Național din
București, la 14 februarie 1914. Piesa analizează repercursiunile pe care le au în relațiile de
familie și în poziția din obștea satului tranzacțiile și concesiile făcute de anumiți indivizi, ca
rezultat al politicii de atragere a unor elemente românești în sistemul de deznaționalizare și
oprimare a românilor. Acțiunea se petrece într-un sat ardelean (Lunca) de la începutul
secolului, aflat sub dominație habsburgică. Revolta în timpul căreia a fost sancționat renegatul
Traian Văleanu, a restituit dramei individuale adevăratele dimensiuni sociale. Notarul, ca și
candidatul Blezu, erau uneltele dominației străine. La alegeri, dorințelor obștii li s-a opus
coaliția renegaților, bazându-se pe forța coercitivă (jandarmii) și pe elementele descalificate
(Mitruță), chiar pe infractori de drept comun (Hopârtean).

Prin Meșterul Manole, reprezentată în 1927 și publicată în 1928, Goga a încercat să

adapteze vechiului mit la drama psihologică, reabilitând artistic vechea intrigă a timpului
conjugal prin dezvoltarea și examinarea motivațiilor erotice. Personajul principal era un artist,
cinic, fermecător, călător înveterat, mare amator de experiențe erotice pasagere.

Goga a lăsat, sub formă de proiect, și două piese într-un act (Sonata lunei și Lupul),
sceneta Fruntașul, un articol dialogat din 1911 și traducerea Tragedia omului de Madách
Imre.

Activitatea de traducător

Adversar al politicii guvernelor maghiare, Goga a fost, în același timp, un prieten

adevărat al marilor scriitori ai literaturii maghiare clasice și moderne. A studiat încă din anii
de liceu de la Sibiu și apoi ca student, la Universitatea din Budapesta, opera lui Petőfi și Imre
Madách, s-a bucurat de prietenia celor mai de seamă scriitori maghiari ai timpului și a fost
legat de Ady Endre. Madách l-a atras pe Goga din tinerețe, primele încercări de traducere din
Tragedia omului datând din anii de școală. După câteva tablouri și scene din Tragedie,
publicate în Luceafărul în (1903) sau în Țara noastră (1909), apariția Tragediei omului în
volum în traducerea lui Goga s-a produs în 1934, primită ca „o strălucită creație poetică
având aceeași valoare ca și originalul“. A doua ediție românească (1940) a apărut revăzută
de autor.

Tudor Vianu scria că Memento mori și Tragedia omului sunt „poeme ale omenirii
văzute prin speranțele, înfrângerile și luptele popoarelor“. G. Călinescu a observat că
traducerea lui Goga e făcută într-o românească ce se apropie de perfecțiunea și frumusețea
limbii lui Eminescu: „E limba de și chiar stilul lui Eminescu potrivit vremii noastre și e
tocmai interesant să se vadă un poet clasic care izbutește să fie plastic prin vorbe, pentru
ureche, nu prin colorism“.

Activitatea politică

Activitatea literară a lui Octavian Goga a fost dublată de o susținută activitate politică-
socială. Goga a devenit, la începutul secolului al XX-lea, mesager al tuturor aspirațiilor
naționaliste susținute de românii transilvăneni.

În septembrie 1906, Goga a fost ales secretar literar al Asociației transilvană pentru
literatura română și cultura poporului român (ASTRA), urmând ca, împreună cu Octavian C.
Tăslăuanu, să politizeze activitățile celui mai important așezământ cultural din Transilvania.
Prin articole publicate în revista Țara noastră, a adoptat o poziție critică față de exploatarea la
care erau supuși țăranii din România și față de guvernanții de atunci. Ca o consecință a acestor
atitudini curajoase, Goga a fost deținut în iarna anului 1911 timp de o lună în penitenciarul din
Seghedin, unde a fost vizitat de Caragiale, care a protestat în articolul „Situație penibilă”
împotriva arestării. După doi ani, în 1911, Goga a fost din nou arestat la Seghedin.

După izbucnirea primului război mondial, Goga s-a stabilit în România, continuând de
acolo cu tenacitate lupta pentru eliberarea Transilvaniei și pentru desăvârșirea unității statale.
S-a lansat într-o amplă campanie publicistică în ziarele Adevărul și Epoca, pentru lămurirea
opiniei publice din România asupra situației fraților de peste Carpați, supuși la persecuții. A
semnat, alături de Octavian Tăslăuanu, Onisifor Ghibu și Sebastian Bornemisza, scrisoarea
ziariștilor ardeleni refugiați în România (Epoca, 15 iunie 1915), cu scopul de a continua
activitatea publicistică în vederea eliberării Transilvaniei.

La 14 decembrie 1914 s-a desfășurat Congresul extraordinar al Ligii Culturale

(președinte V. Lucaciu, vicepreședinte: Barbu Ștefănescu Delavrancea, secretar: Nicolae
Iorga). Goga era membru al comitetului, ca reprezentant al Transilvaniei.

La întrunirea organizată de Liga politică a tuturor românilor, la București, în ziua de

15 februarie 1915, declara:

„Pentru jertfa de mâine am trecut granița, să venim în Țara Românească. Noi ne-am
pierdut țara, noi ne-am pierdut patria, dar avem încă capetele noastre. Vi le dăm
dumneavoastră, faceți ce vreți cu ele. Ele pot să cadă, Ardealul nu poate cădea“.

Din cauza activității sale politice în România, guvernul de la Budapesta i-a intentat lui
Goga - ca cetățean austro-ungar - un proces de înaltă trădare, fiind condamnat la moarte în
contumacie. S-a înrolat în armata română și a luptat ca soldat, în Dobrogea. La încetarea
ostilităților și semnarea păcii de la București, Goga a fost nevoit să părăsească România,
plecând în Franța. În vara anului 1918 s-a constituit la Paris Consiliul național al unității
române, forum de presiune asupra marilor puteri pentru obținerea unității statale românești.
La începutul anului 1919, Goga s-a reîntors în România reîntregită.

«Duce» sau «Führer» român

 Guvernul prezidat de Goga (28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938), demis după 44
de zile, a fost creat de Partidul Național Creștin rezultat din fuziunea la 14 iulie 1935 la Iași a
Ligii Apărării Național Creștine (condusă de Alexandru C. Cuza) și a Partidului Național
Agrar (condus de Goga)[7].

Ca o condiție sine qua non de recunoaștere a noilor sale granițe, România s-a obligat
solemn să acorde cetățenia deplină și egalitatea în drepturi tuturor minorităților dintre aceste
granițe. În această privință, la 9 decembrie 1919, guvernul român (prim-ministru fiind
generalul Constantin Coandă) a semnat cu Puterile aliate și asociate «Tratatul asupra
minorităților». Prevederile tratatului au fost legiferate ulterior prin Constituția din 29 martie
1923 și legea din 25 februarie 1924, prin care toți locuitorii foști cetățeni ai Imperiului
Austro-Ungar și ai Rusiei țariste care aveau domiciliu administrativ în Transilvania, Banat,
Crișana și Maramureș la 1 decembrie 1918, în Bucovina la 28 noiembrie 1918 și în Basarabia
la 9 aprilie 1918, dobândeau cetățenia română, cu drepturi depline.[8].

Sub pretextul că între anii 1918 și 1924 în România s-ar fi infiltrat evrei din fostele
imperii Austro-Ungaria și Rusia, guvernul prezidat de Octavian Goga, încălcând prevederile
Constituției și obligațiile internaționale asumate de România, a publicat la 21 ianuarie 1938
Decretul nr. 169 privind revizuirea cetățeniei, în virtutea căruia evreii cetățeni români erau
constrânși să-și dovedească cu acte dreptul la cetățenie, în conformitate cu legea din 25
februarie 1924, în termen de 20 de zile de la afișarea listelor în comune și orașe. În baza
acestui decret a fost revizuită situația a 617.396 de evrei, dintre care 392.172 (63,50%) și-au
păstrat cetățenia română, iar 225.222 (36,50%) și-au pierdut-o. Evreii cu cetățenia pierdută au
primit certificate de identitate valabile pe un an, cu posibilitatea de prelungire și au fost
considerați străini fără pașaport, supuși regimului juridic ca atare[9].

Aceasta a fost prima dintr-o serie de legi descriminatorii, adoptate în cadrul unei
politici de purificare etnică, prin care statul român își abandona cetățenii de origine evreiască,
privându-i de cele mai elementare drepturi civice. Minoritatea evreiască, lăsată la bunul plac
al unor funcționari publici regionali despotici, a început să se expatrieze. Un val de
intelectuali și industriași români de sorginte evreiască a părăsit România, economia și cultura
română fiind lezate, iar intelectuali de frunte au protestat vehement[10][11].

Într-un interviu acordat în ianuarie 1938 ziarului britanic „Daily Herald”, regele Carol
al II-lea și primul ministru Goga dădeau cifra de 250.000 și respectiv 500.000 de evrei
considerați „ilegali”. Dacă regele respingea ideea expulzării, negându-le în schimb orice
drepturi, Goga vorbea de 500.000 de așa-ziși „vagabonzi”, pe care „nu-i putem considera ca
cetățeni români”. Octavian Goga propunea deportarea în Madagascar (concept cunoscut sub
denumirea „Planul Madagascar”[12]) a celor 500.000 de evrei, în timp ce Istrate Micescu,
ministrul de externe din guvernul Goga-Cuza, declara: „Este urgent să ne măturăm curtea,
căci este inutil să tolerăm la noi toate aceste gunoaie”.[13]

Prim-ministrul Goga a intenționat să încheie pacte politice cu Germania nazistă și

Italia fascistă. [14] Goga a dus o politică antisemită prin care a negat drepturile legale ale
populației evreiști din motive pronaziste și antisemite.[15].

Fostul minoritar român eliberat de sub asuprirea habsburgică, Octavian Goga

politicianul, propulsat la conducerea populației majoritare, și-a surclasat învățătorii în
împilarea populațiilor minoritare și s-a dovedit a fi extremist de dreapta, xenofob, cu vederi
fasciste și net antisemite. Istoricul Florin Constantiniu scrie în lucrarea „O istorie sinceră a
poporului român” că marele poet Goga se înmlăștina, întrucât „se credea și se voia un
«duce» sau «führer» român”[16].

Goga și Masoneria

Pașoptiștii, bonjuriștii și alți români cu studii în străinătate au importat moda

masoneriei, la care a optat - cu un entuziasm și o fidelitate inegale - fruntea intelectualității
românești. Deși învestit ca mason, Goga nu a înțeles idealurile confreriei: „... aprilie 1929:
Octavian Goga militează pentru fondarea Blocului creștin francmasonic. D. Octavian Goga,
care, deși este mason, habar n'are de rostul francmasoneriei, căci și-a permis să vorbească
în lojă despre creștinism – greșeală ce masonii nu îi vor ierta niciodată. D. Goga a mers așa
de departe cu naivitatea sa, încât a propus ca Loja Națională să se numească Loja Creștin-
Națională.”[17]).

Alegerea la Academia Română

Prin acordarea la 21 martie 1906 a premiului „Năsturel Herescu” pentru volumul de
debut, creația poetică a lui Octavian Goga a primit consacrarea Academiei Române.
Raportul[18] către plenul Academiei Române, pentru premierea volumului Poezii a fost
prezentat în februarie 1906 de Titu Maiorescu.

În 1920, Goga a fost ales membru al Academiei, discursul de recepție fiind intitulat
Coșbuc. În 1924, poetul a primit Premiul Național de poezieși premiul Mihail Sadoveanu
pentru proză.