Octavian Goga 

(n. 1 aprilie 1881,[1][2][3] Rășinari, Austro-Ungaria – d. 7 mai 1938,[1][4][2]

[3]
 Ciucea, Cluj, România[5]) a fost un poet român, militant fascist și antisemit, politician de extremă
dreaptă, cel de-al 37-lea prim-ministrul României de la 28 decembrie 1937 până la 11
februarie 1938, ministru în varii guverne și membru al Academiei Române din anul 1920.

Biografie[modificare | modificare sursă]
Primii ani[modificare | modificare sursă]
Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881 în satul Rășinari, de pe versantul nordic al Carpaților
Meridionali, în casa de pe Ulița Popilor nr. 778, fiind fiul preotului ortodox Iosif Goga și al Aureliei,
învățătoare (și colaboratoare în tinerețe la ziarul Telegraful Român și la revista Familia). Între
anii 1886-1890 Goga a urmat școala primară din satul natal, avându-l învățător pe Moise Frățilă,
intelectual patriot, personajul posibil din poezia Dascălul, așa cum sora sa, Victoria, stinsă din viață
de timpuriu, a fost personajul din Dăscălița.
Cea mai mare parte a vacanțelor, așa cum povestește Octavian Goga în diverse texte
autobiografice, le-a petrecut în satul natal al tatălui său, Crăciunelu de Sus, județul Alba. Satul se
află pe Târnava Mică, astăzi fiind parte a comunei Cetatea de Baltă; circa 20 % din familiile din sat
poartă numele de Goga. Poetul spunea: „Viața țăranilor de pe delnițele Crăciunelului mi-a fost sursă
de inspirație pentru «Plugarii & Clăcașii»”[6].
În 1890 poetul s-a înscris la liceul de stat din Sibiu (astăzi Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”), ale
cărui cursuri le-a urmat până în 1899, când s-a transferat la liceul românesc din Brașov (în
prezent Colegiul Național „Andrei Șaguna”). La absolvirea liceului, în 1900, s-a înscris la Facultatea
de Litere și Filosofie a Universității din Budapesta, continuându-și apoi studiile la Berlin și încheindu-
le în 1904.
Pe 14 octombrie 1906 se căsătorește cu Hortensia Cosma, fiica cea mică a politicianului și
bancherului Partenie Cosma, directorul Băncii „Albina” din Sibiu, unul dintre cei mai înstăriți români
din Transilvania[7]. Ceremonia a avut loc la Catedrala Mitropolitană din Sibiu, nași fiind Alexandrina
și Alexandru Vlahuță[8]. Această căsnicie s-a destrămat după 14 ani, când Goga s-a îndrăgostit de
cântăreața Veturia Triteanu, născută MureșanA, cu care s-a căsătorit în ianuarie 1921.
Octavian Goga a făcut parte din Comitetul Național Român de la Paris.

Debutul publicistic[modificare | modificare sursă]

În numărul din 12-24 decembrie (nr. 275, p. 1098) ziarul Tribuna (Sibiu) i-a publicat prima
poezie, Atunci și acum, semnată „Tavi”. Ion Pop-Reteganul de la Revista Ilustrată (Bistrița) i-a scris
la poșta redacției: „Ai talent, tinere amic, cultivează-l cu diligență, că poți deveni mare. Ziua bună de
dimineață se arată. Nu cumva să neglijezi datorințele de studinte.” După aceste încurajări i se
publică pe o jumătate de pagină poezia Nu-i fericire pe pământ[9]. Goga, elev la liceul cu limba de
predare maghiară din Sibiu, încă nu împlinise șaptesprezece ani.
Următoarele poezii pe care le-a publicat în Revista Familia a lui Iosif Vulcan (Oradea, an
XXXIV, 1898, nr. 44, p. 13, noiembrie) și în ziarele Tribuna și Luceafărul (nr. 11, 1 decembrie 1902,
nr. 14 - 15, 1 august 1903) au fost semnate, cu precădere, tot „Octavian” și apoi „Nic. Otavă”. Abia
la 15 septembrie 1903 a semnat, în Luceafărul, prima poezie (Sfârșit de septembrie), cu numele
„Octavian Goga”.
La 1 iulie 1902 a apărut la Budapesta revista Luceafărul, publicație pentru cultura națională și
unitatea politică a românilor din Transilvania, unde Goga și-a publicat majoritatea poeziilor.
Înființarea revistei s-a datorat studenților români care activau la Budapesta în cadrul Societăți „Petru
Maior”: Al. Ciura, semnatarul articolului „În loc de program” din primul număr, și Goga, cel care
în 1933 a afirmat că titlul revistei „era înrudit cu starea sufletească și cu conștiința literară din acele
vremi”. Majoritatea creațiilor incluse de Goga în volumul Poezii (1905) au apărut în
revista Luceafărul, în paginile căreia poetul s-a afirmat ca talent literar autentic.
În 1904 a apărut în Luceafărul (an III, nr. 4, 15 februarie, p. 91 - 92) cunoscuta poezie Oltul, apoi în
nr. 7, din 10 aprilie, p. 151, poezia Dăscălița, semnate „Nic. Otavă”, iar în 1905,
poeziile: Plugarii, Lăutarul, Dascălul, Rugăciune și Clăcașii.
Aprecieri critice referitoare la debutul editorial[modificare | modificare
sursă]
Goga a intrat în publicistica literară cu recomandări din partea lui Ilarie Chendi, Sextil
Pușcariu, Nicolae Iorga, Ion Gorun, Vasile Goldiș, Eugen Lovinescu.
În 1905 a apărut la Budapesta volumul Poezii, reeditat apoi de editura „Minerva”,
la București în 1907 și la Sibiu în 1910. După acest debut editorial, devenit un adevărat eveniment
literar, poetul a intrat tot mai mult în conștiința opiniei publice. Criticul literar Ion Dodu Bălan aprecia
că volumul lui Goga „înseamnă începutul unei noi epoci pentru sufletul nostru românesc”, pentru că
„nimeni n-a întrecut la noi vigoarea, puritatea și muzica limbii, bogăția colorilor, originalitatea ideilor,
seninătatea concepțiilor, candoarea expresiilor și fondul sănătos național, ce se concentrează în
aceste poezii”. Poeziile din acest volum sunt socotite „creațiuni geniale” și cei mai valoroși critici
„înțeleg rosturile sociale, naționale și estetice ale acestei apariții în istoria liricii românești”[necesită citare].
După critica din Familia [10], Iosif Vulcan revine, cu ocazia publicării poeziei Așa a fost să fie, cu
aprecierea că Goga este „un talent original inspirat numai de sufletul poporului”, iar poezia, „un
eveniment literar”. Volumul Poezii a fost primit cu entuziasm de critici și scriitori.
Titu Maiorescu și-a revizuit într-o bună măsură teoria estetică din 1866 („Politica este un product al
rațiunii; poezia este și trebuie să fie un product al fanteziei - altfel nu are material: una, dar, exclude
pe cealaltă”). În noțiunea de politică, mentorul Junimii includea și patriotismul „ca element de acțiune
politică”, recunoscând până la urmă că „patriotismul a devenit unul din izvoarele poeziei lui Goga și-l
inspiră în modul cel mai firesc. Dovada stă în aducerea și descrierea unor figuri obișnuite din viața
poporului, care însă câștigă deodată - pe lângă valoarea și menirea lor normală - o însemnătate, am
putea zice o iluminare și strălucire extraordinară, ce nu se poate explica decât din aprinderea luptei
pentru apărarea patrimoniului național.”
Alte aprecieri de prețuire au formulat Sextil Pușcariu, I. L. Caragiale, George Coșbuc, Alexandru
Vlahuță, Eugen Lovinescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, George Panu. Considerat poet al
neamului, pe ambii versanți ai Carpaților, poetul s-a bucurat, la numai 25 de ani, de un prestigiu
literar remarcabil.[necesită citare]

Moartea[modificare | modificare sursă]
Retras singur la Castelul de la Ciucea - soția sa, Veturia Goga a preferat să rămână la București -
Goga a suferit la 5 mai 1938, în parcul conacului, un accident vascular cerebral cu hemiplegie și a
intrat în comă. A decedat după două zile, pe 7 mai 1938 la ora 14,15, la vârsta de 57 de ani. Regele
Carol al II-lea a dispus să i se facă funeralii naționale care, datorită sărbătorii de 10 mai, urmau să
înceapă la 11 mai. Cale de două zile, duminică 8 mai și luni 9 mai prin fața catafalcului din Ciucea a
continuat pelerinajul oamenilor. Marți, 10 mai, trenul mortuar a pornit spre București. Sicriul a fost
așezat miercuri, 11 mai, în rotonda Ateneului, unde a stat până sâmbătă 14 mai, când s-au
desfășurat funeraliile naționale. Conform dorinței sale menționate în testament nu s-au rostit
cuvântări iar pe corpul neînsuflețit a fost depusă o svastică nazistă[11].
Goga a fost înmormântat la București, la cimitirul Bellu. Ulterior trupul poetului a fost reînhumat
la conacul său de la Ciucea, conform dorinței acestuia
Mihai Eminescu  (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850,[3][4][5][6] Botoșani, Moldova – d. 15
iunie 1889,[3] București, România) a fost un poet, prozator și jurnalist român, considerat, în general,
ca fiind cea mai cunoscută și influentă personalitate din literatura română.[7] A publicat un singur
volum antum, Poesii, compus din poemele publicate de-a lungul vieții în revista Convorbiri literare a
societății Junimea, din care Eminescu făcea parte.[8][9] Printre operele notabile se
numără Luceafărul, Odă (în metru antic) și cele cinci Scrisori (I, II, III, IV și V).[10]
Făcând parte din curentul romantic târziu, poezia sa conține noțiuni
din metafizică, mitologie, filosofie și istorie, pe când proza sa conține și elemente sociologice.[10]
[11]
 Temele recurente din opera sa sunt natura, temă tipică romantismului, care în cazul lui Eminescu
este privită prin prisma folclorului autohton, dragostea, uneori violentă, alteori intimă sau
neîmpărtășită, nașterea, moartea, cosmosul și condiția geniului.[10][12]
S-a născut la Botoșani și a copilărit la Ipotești, mutându-se în adolescență la Cernăuți pentru a urma
cursurile gimnaziale unde, la vârsta de 16 ani, a publicat primul poem, De-aș avea.[13] La vârsta de
19 ani a început studiul filozofiei la Universitatea din Viena, unde a întâlnit scrierile unor autori care îi
vor influența puternic opera, precum Platon, Spinoza, Leibniz, Kant, Rousseau și Schopenhauer, dar
și filozofia orientală prin opere precum Ramayana, Mahābhārata și Vedele.[11][14] Tot în această
perioadă începe să publice în revista Convorbiri literare.[15] La 22 de ani a plecat la Berlin pentru a-și
continua studiile.[16]
Eminescu a revenit în țară la 24 de ani, stabilindu-se inițial la Iași.[17] Activitatea jurnalistică a lui
Mihai Eminescu s-a desfășurat între anii 1875 și 1877, la Curierul de Iași, iar din 1877 la Timpul,
oficiosul Partidului Conservator, față de care Eminescu era apropiat ideologic.[18] Articolele de gazetă
urmau linia filozofică adoptată de autor, conservatoare, dar nu reacționară, acesta fiind un susținător
al orânduirii sociale din naștere, al naționalismului xenofob, antisemit și belicos și un oponent
al liberalismului burghez.[18][19][20] Viziunea sa era relativ comună autorilor naționaliști europeni ai
vremii.[19][20]
Epuizat de munca de zi cu zi și probabil suferind de tulburare bipolară, Eminescu s-a retras din
gazetărie în iunie 1883.[21][22] În urma unei căderi nervoase în anul 1886, probleme sale de sănătate
mintală au fost interpretate, probabil eronat, ca simptome de neurosifilis, poetul fiind tratat cu injecții
de clorură de mercur.[21][23][24] Eminescu a murit la 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Alexandru
Șuțu, fiind înmormântat două zile mai târziu la cimitirul Bellu din București. Moartea a fost datorată,
cel mai probabil, intoxicației cu mercur.[23][25][24] Manuscrisele lui Mihai Eminescu, 46 de volume,
aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în anul 1902.[26] A
fost ales membru al Academiei Române post-mortem în anul 1948.[27]

Biografie
Familia

Mihai Eminescu și unii din apropiații săi, pe colița nr. 21 emisă de serviciile poștale ale Republicii Moldova, cu
ocazia sărbătoririi a 150 de ani de la nașterea poetului

Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească din Banatul ocupat

de turci. Acolo la 1675 s-a născut un copil care adult fiind a fost poreclit Iminul[28], fiul lui Iminul a fost
Iovul lui Iminul, născut la 1705, care a fost hirotonisit ca preot sub numele sârbizat de Iovul Iminovici,
în conformitate cu uzul limbii slavone al cancelariei mitropoliei de la Carloviț.[29][30]
Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, în urma căruia Banatul și alte regiuni, abia
cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă, și în urma apelului
episcopului Inocențiu Micu-Klein către românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj, preotul Iovul
Iminovici pleacă din Banat spre Blaj pe la 1738-1740, beneficiind de libertăți cetățenești, lot agricol
contra unei taxe, învățământ gratuit în limba română pentru copii, condiționat fiind însă de a se
mărturisi unit.[30] Iovul Iminovici a avut doi fii, Iosif, elev de 10 ani la 1755, și Petrea Iminovici.[30]
Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735[30], iar din căsătoria acestuia cu
Agafia Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți urmași, cunoscută cu certitudine fiind doar
existența mezinului Vasile, bunicul poetului. Vasile Iminovici, născut la 1778, a făcut școala normală
din Blaj și s-a însurat cu Ioana Sărghei. După un timp, soții Petrea și Agafia se despart, Petrea
decedând la Blaj în 1811, iar Agafia însoțind familia fiului Vasile în Bucovina și stingându-se
la Călineștii Cuparencu în anul 1818 la vârsta de 83 de ani.[30]
Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, atras de condițiile economice și sociale oferite de Imperiul
Austro-Ungar imigranților stabiliți în Bucovina, se mută cu familia la Călineștii Cuparencu în 1804,
unde primește post de dascăl de biserică și lot agricol din rezerva religionară. A avut patru fete și trei
feciori. Cel mai mare dintre feciori, Gheorghe, născut la 10 februarie 1812, a fost tatăl lui Mihai
Eminescu.[30][31] Vasile Iminovici a decedat la 20 februarie 1844.[31]
Gheorghe Eminovici a făcut vreo trei ani de școală la dascălul Ioniță din Suceava,[32][33] a fost în
slujba boierului Ioan Ienacaki Cârstea din Costâna, apoi scriitoraș la baronul Jean Mustață din
Bucovina, iar mai apoi la boierul Alexandru Balș din Moldova. După moartea boierului, fiul acestuia,
Costache, îl numește administrator al moșiei Dumbrăveni și îi capătă de la vodă titlul de sulger.[34]

Raluca Eminovici

Strămoșii din partea mamei, Jurăsceștii, proveneau din zona Hotinului. Stolnicul Vasile Jurașcu

din Joldești s-a căsătorit cu Paraschiva, fiica lui Donțu, un muscal sau cazac, care se așezase pe
malul Siretului, nu departe de satul Sarafinești și luase în căsătoria pe fata țăranului Ion Brehuescu,
Catrina.[35] Raluca, mama poetului, a fost a patra fiică a lui Vasile și a Paraschivei Jurașcu.[36]
Gheorghe Eminovici s-a căsătorit cu Raluca Jurașcu în primăvara anului 1840, primind o zestre
substanțială[37][38], iar la 12 mai 1841 a primit titlul de căminar de la vodă Mihail Grigore Sturza.[39]
Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici și al
Ralucăi.[40][41]
Primul născut dintre băieți, Șerban (n. 1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de
tuberculoză și moare alienat la Berlin la 30 noiembrie 1874[42]. Niculae, născut în 1843, se va
sinucide în Ipotești,[42] în 1884. Iorgu (n. 1844)[43] studiază la Academia Militară din Berlin. Are o
carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni.
Ruxandra se naște în 1845,[43] dar moare în copilărie.[40] Ilie (n. 1846)[43] a fost tovarășul de joacă al
lui Mihai, descris în mai multe poeme.[44] Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria
(n. 1848[43] sau 1849) trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906) a fost căsătorită
de două ori și a avut doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. După el
s-a născut în jur de 1854 Henrieta (Harieta), sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după
instaurarea bolii. A murit cu semne de tuberculoză.[42] Matei (n. 1856)[43] este singurul care a lăsat
urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata
română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul
copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.

Data și locul nașterii

La 31 martie 1889, Mihail Chințescu, un conferențiar susținea la Ateneul Român că Eminescu s-a
născut la Soleni, un sat din Moldova.[45] Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși a notat
ca loc al nașterii Botoșani, iar ca dată a trecut 20 decembrie 1849[46]. În registrul școlii primare a fost
consemnată data de 6 decembrie 1850,[47] iar în documentele gimnaziului din Cernăuți este trecută
data de 14 decembrie 1849[48]. Sora poetului, Aglae Drogli, într-o scrisoare către Titu
Maiorescu susținea ca dată a nașterii 20 decembrie 1849, iar loc al nașterii Ipotești.[49] Fratele
poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate Dumbrăveni[50], iar mai târziu
a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase:
„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul
nostru Mihai.[51]”
Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în Botoșani,
precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia
(Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a
botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași an.[52][53]
Poetul a fost botezat de preotul Ion Stamate, ajutat de fiul său, Dimitrie, diacon, la botez fiind
prezenți în afară de părinți, stolnicul Vasile Jurașcu, naș, și maica Ferovnia Jurașcu de la schitul
Agafton, soră cu mama.[54][53]

Copilăria

Clădirea National-Hauptschule din Cernăuți, unde Mihai Eminescu a studiat în perioada 1858-60. În prezent

clădirea adăpostește o școală auto. Strada Shkilna (Școlii) nr. 4.

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi[40], într-o totală
libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în
poezia de mai târziu (Fiind băiet…[55] sau O, rămâi).
Nu se cunoaște unde face primele două clase primare[41]. Începând cu clasa a III-a în 1858 a urmat
școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. La finalul
clasei a III-a este clasificat al 15-lea dintre cei 72 de elevi.[43][56] Frecventează aici și clasa a IV-a în
anul școlar 1859/1860. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile
Ilasievici.[56] Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc
manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. A terminat clasa a IV-a
clasificat al 5-lea din 82 de elevi,[55][57][58].
Clădirea Obergymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada 1860-63. Tot acolo a
predat Aron Pumnul. În prezent este școala generală nr. 1.

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Obergymnasium din Cernăuți[55], liceu german înființat în 1808,

singura instituție de învățământ liceal la acea dată din Ducatul Bucovinei, din 1775 parte a Imperiului
Habsburgic. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în
procesul de învățământ. Profesorii proveneau cu precădere din Austria, întocmeau studii și
colaborau la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848.
Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena
între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la
Obergymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la
învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în
istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea
în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a
avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație
populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu
note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină)
și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa
de matematică se datora metodei rele de predare.
În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note
foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent).
Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.
În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învățământului
din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind
nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i
s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile
concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu
dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani,
apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.
La 5 martie 1865 Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie
înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere
în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii
acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul
tom.
Nicolae Manolescu, născut Nicolae Apolzan, (n. 27 noiembrie 1939, Râmnicu Vâlcea, județul
Vâlcea) este un critic și istoric literar român, cronicar literar și profesor universitar, membru titular
al Academiei Române (din 2013[2][3]). A activat și ca politician după Revoluția din 1989. Ambasador al
României la UNESCO și președintele Uniunii Scriitorilor din România (pentru al doilea mandat).
Manolescu este considerat, în general, ca unul dintre cei mai importanți critici literari români din
ultimele decenii.[4][5] În legislatura 1992-1996 a fost ales ca senator în județul Sibiu pe listele
partidului OCL-(PAC).
Una dintre cărțile sale fundamentale este Istoria critică a literaturii române, apărută în 2008 într-o
ediție definitivă. Este, de asemenea, directorul revistei România literară. În luna decembrie 2011,
Senatul Universității din București l-a declarat Profesor emerit. Administrația prezidențială l-a decorat
cu Ordinul Național Steaua României în grad de Mare Cruce, cea mai înaltă distincție a statului
român.

Biografie[modificare | modificare sursă]
S-a născut într-o familie de profesori de liceu. Tatăl său, Petru Apolzan, care a fost la un moment
dat și inspector școlar, era originar din Sibiel, cu ascendență în Apoldu de Jos. Mama sa, Sabina,
centenară, profesoară de limba franceză, a fost profesoara lui Virgil Ierunca. În anul 1953, după
arestarea părinților săi din motive politice, a fost înfiat de bunicul matern și a luat numele
acestuia, Manolescu.
În 1956 Nicolae Manolescu a absolvit studiile preuniversitare la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu.
În 1962 devine licențiat al Facultății de Filologie a Universității din București. În 1974 obține titlul de
Doctor în Litere cu teza Opera lui Titu Maiorescu la Universitatea din București. Teza de doctorat a
stat la baza cărții sale Contradicția lui Maiorescu, o incursiune critică, un eseu biografic și
psihanalitic, un exercițiu de hermeneutică necesar, întrucât studiile despre Maiorescu sufereau de
politizarea excesivă.[6]
Cariera didactică universitară la Catedra de literatură română a Facultății de Filologie din București
începe în 1963; este numit profesor titular în 1990. Predă, de asemenea, și studenților străini.
Debutează cu cronica literară în Gazeta literară, acceptând întocmai clișeele dogmatismului realist-
socialist, potrivit analizei lui Marian Nițescu. Devine apoi cronicar literar al României Literare vreme
de treizeci de ani, o bună parte din timp sub conducerea lui George Ivașcu.
A coordonat lucrările Cenaclului de luni, la care au debutat majoritatea poeților optzeciști până la
desființarea acestuia, din rațiuni politice. Din 1990 devine director și editorialist al revistei România
Literară. Cronicar al revistei Contemporanul din 1962 până în 1972, perioadă din care datează
textele în care „limbajul, marcat de aceleași poncife ale dogmatismului, capătă o notă personală“
(„Poeții noștri au conștiința că exprimă un umanism superior și, din această perspectivă, ei simt
nevoia să reconsidere universul, traducând în mari simboluri ideile, valorile etice ale comunismului...
etc.“, „Laudă creației“, Contemporanul, nr. 44, 1. nov. 1963), demonstrează același M. Nițescu.
Cronicar al revistei România literară din 1972 până în 1989. În 1997 este ales membru
corespondent al Academiei Române, iar din 2005 este președinte al Uniunii Scriitorilor din România.
Între 1997-2000 moderează talk show-ul cultural Profesiunea mea, cultura, la Pro TV.
Din 2002 conduce Întâlnirile României Literare la Clubul Prometheus.
În 2006 a fost numit în funcția de ambasador al României la UNESCO. A debutat editorial cu
volumul Lecturi infidele în anul 1966.
În anul 2008 a publicat Istoria critică a literaturii române, care poartă subtitlul 5 secole de literatură ,
în care a continuat eforturile de canonizare, cea de-a doua istorie a literaturii române de la origini
pînă în zilele noastre, prima fiind cea scrisă de G. Călinescu.

Cariera politică[modificare | modificare sursă]

Nicolae Manolescu este membru fondator al Alianței Civice. Devine președinte al Partidului Alianța
Civică (PAC) (iulie 1991). Partidul a fost membru al Convenției Democrate Romane, pe listele căreia
Nicolae Manolescu a fost ales, în septembrie, ca senator. În legislatura 1992-1996, Nicolae
Manolescu a fost ales senator PAC de Sibiu. În cadrul activității sale parlamentare, Nicolae
Manoescu a fost membru în Comisia Parlamentului României pentru Integrarea Europeană și în
Comisia pentru Apărare, Ordine Publică și Siguranță Națională. În 1992, PAC împreună cu PL'93,
au înființat Alianța Naționala Liberală (ANL). La Congresul extraordinar al ANL, Nicolae Manolescu a
fost desemnat candidat la președinție. Nicolae Manolescu și-a depus candidatura la președinție pe
20 septembrie 1992. În 1998 P.A.C., partidul înființat de Nicolae Manolescu, fuzionează cu PNL,
într-o tentativă de unificare a mișcării liberale. În anul 2000, Nicolae Manolescu demisionează din
funcția de președinte al Consiliului Național al P.N.L. și se retrage din viața politică.
Nichita Stănescu (n. 31 martie 1933,[2][3] Ploiești, România – d. 13 decembrie 1983,[2][3]
[4]
 București, România) a fost un poet, scriitor și Literatura română
eseist român, ales membru post-mortem
al Academiei Române.[5] Pe categorii

Este considerat de critica literară și de publicul larg Istoria literaturii române

drept unul dintre cei mai importanți scriitori de Evul mediu
limbă română, pe care el însuși o denumea Secolul 16 - Secolul 17
„dumnezeiesc de frumoasă”[6]. Nichita Stănescu Secolul 18 - Secolul 19
aparține, temporal și formal, neo-modernismului Secolul 20 - Contemporană
românesc din anii 1960 - 1970. Nichita Stănescu a Curente în literatura română
fost considerat de către unii critici literari,
Umanism - Clasicism
precum Alexandru Condeescu[7] și Eugen Simion,
[8] Romantism - Realism
 un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate Parnasianism - Simbolism
remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a Naturalism - Modernism
inovatorilor lingvistici și poetici. Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism
Suprarealism - Proletcultism
A fost laureat al Premiului Herder.
Neomodernism - Postmodernism
Scriitori români
Familia[modificare | modificare sursă] Listă de autori de limbă română
Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, s-a născut Scriitori după genuri abordate
la 19 aprilie 1908. Linia sa genealogică are la origine Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru)
țărani prahoveni veniți la oraș, în Ploiești, la Poeți - Eseiști
începutul anilor 1800. Mai apoi, foștii țărani prahoveni Nuveliști - Proză scurtă
Literatură pentru copii
au devenit meșteșugari și comercianți ploieșteni,
precum bunicul poetului, Hristea Stănescu, Portal România
specializat în producerea și comercializarea unor Portal Literatură
țesături grele de tipul abalei.
Proiectul literatură
Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, s-a născut în ziua
de 16 februarie 1910, la Voronej. Tatăl Tatianei a fost  v • d • m
fizicianul și generalul Nikita Cereaciuchin.
Ca urmare a Revoluției din Octombrie, generalul Cereaciuchin se refugiază discret și rapid împreună
cu familia sa, formată din soție și două fete, în România, inițial în Constanța și ulterior la Ploiești,
unde se stabilesc.
Aici, în orașul petroliștilor dar și al lui Ion Luca Caragiale, viitorii părinți ai lui Nichita se vor întâlni și
căsători la 6 decembrie 1931.
Întâiul lor născut va purta, emblematic, prenumele ambilor bunici, al generalului-fizician rus și al
comerciantului român, Nichita (și) Hristea Stănescu.

Educație[modificare | modificare sursă]
În perioada 1944 - 1952, a urmat Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar între 1952 - 1957 a
urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București.

Viața personală[modificare | modificare sursă]

În 1952, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărți după un an. În 1962, s-a
căsătorit cu poeta și eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului O
viziune a sentimentelor. Ulterior, fiind împreună cu poeta și autoarea Gabriela Melinescu, se vor
inspira reciproc în a scrie și a construi universuri abstracte. În 1982, se căsătorește cu Todorița
(Dora) Tărâță.
Din spusele lui Ștefan Augustin Doinaș, în vara lui 1977, atunci când s-a împrietenit cu Nichita,
acesta era deja dependent de alcool, mai precis, de vodcă.[9] Crizele hepatice ale poetului s-au
înrăutățit spre 1981, când a și fost internat la Spitalul Fundeni.[9] Doi ani mai târziu, s-a stins din viață
în noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983