Cercul Literar de la Sibiu

Cercul Literar de la Sibiu a fost o grupare literară de orientare modernă, constituită în anii
1940 la Sibiu.

Constituirea grupării
Sub aspectul ideologiei literare, gruparea este continuatoare a ideilor liberal moderniste ale
lui Eugen Lovinescu din perioada interbelică. Nucleul acestei grupări s-a format în jurul marii
personalități a lui Lucian Blaga, dar și alți profesori clujeni au avut o înrâurire asupra tinerilor
studenți. „Cercul Literar de la Sibiu” a apărut în acest oraș, deoarece din cauza dictatului de la
Viena, Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj din cadrul Universității „Regele Ferdinand” a
fost mutată în Sibiu. Gruparea s-a manifestat inițial în cadrul unui cenaclu, care a editat în 1945
și câteva numere dintr-o revistă, intitulată „Revista Cercului literar”.

Componența
Din grupare făceau parte Ion Negoițescu, Radu Stanca, Cornel Regman, Ștefan Augustin
Doinaș, I. D. Sârbu, Nicolae Balotă, Eugen Todoran, Eta Boeriu, Radu Enescu, Dominic
Stanca, Ioanichie Olteanu, Ovidiu Drimba, Alexandru Cucu, Deliu Petroiu, Henri
Jacquier, Viorica Guy Marica, Dan Constantinescu, Wolf von Aichelburg, Ovidiu Cotruș etc.
Primii patru au format în 1946 un așa-zis „for suprem” al cercului literar.

Orientări programatice
Ion Negoițescu a redactat în numele grupării celebra scrisoare deschisă către Eugen Lovinescu,
manifestul Ardealul estetic – o scrisoare către d. E. Lovinescu a „Cercului Literar de la Sibiu”,
semnată cu pseudonimul Damian Silvestru și publicată la 13 mai 1943 în ziarul
bucureștean Viața, aflat sub conducerea lui Liviu Rebreanu, în nr. 743). Scrisoarea a fost
considerată a fi fost „un protest împotriva ideologiei oficiale” și „o adeziune” la modernism /
lovinescianism. «Prin urmare, semnificația de ansamblu a Manifestului constă tocmai în reacția
tranșant anti-tradiționalistă și în afirmarea decisă a „adeziunii” la direcția inaugurată de Titu
Maiorescu și consacrată de Eugen Lovinescu, adică la tradiția firească, aceea a modernității».[1]
Marele critic literar interbelic receptează cu promptitudine manifestul: în numărul (757) din 27
mai 1943, aceeași gazetă bucureșteană publică Răspunsul d-lui Eugen Lovinescu la scrisoarea
„Cercului Literar din Sibiu”. Din ianuarie 1945, gruparea literară de la Sibiu are și un organ de
presă, Revista Cercului Literar, în primul număr fiind publicat și articolul-program, Perspectivă,
din care spicuim: «Manifestul Cercului Literar, spre deosebire de cele care l-au precedat, ca
expresie a orientării generațiilor noi românești, n-a tins la inițierea unui curent nou, la
revoluționarea tiparelor literare, la formulări îndrăznețe și la invenții frontale»; așadar, «aparent
nici o voință de inovare, nici un experimentalism, nici o veleitate avangardistă; dimpotrivă, o
voință de ordine, de încadrare în permanențele culturii; „esteții” Cercului de la Sibiu se situau, de
la început, pe o mai largă platformă axiologică decât aceea a estetismului de care fuseseră acuzați
la apariția Manifestului; estetism ambiguu, dealtfel, al unor tineri scriitori care preconizau
primatul esteticului în creația și judecata literară, respingând în același timp facilitățile unui
estetism cultivat pentru grațiile unice ale esteticului; căutând „fenomenul artistic, orientări
stilistice noi”, „cerchiștii” se puneau „în slujba valorilor nepieritoare” (...); foarte moderni, fără
să ajungă la extremismul avangardei (...), estetismul Cercului Literar ancora arta într-o sferă care
depășește infinit artisticul și, în același timp, dezancora arta lăsând-o să plutească în voie pe o
mare a libertăților estetice, jucându-se – prin ironie, parodie și cochetărie dezinvoltă – cu
riscurile autoanihilării artei; dovada cea mai peremptorie a acestui estetism ambiguu al poeților și
criticilor Cercului Literar din Sibiu o găsim în tezele „cerchiștilor” privind resurecția baladei».[2]
Scrisoarea, gest de solidarizare cu Eugen Lovinescu, aflat la sfârșitul vieții, promotor al
democrației și apărător al preeminenței criteriului estetic în evaluarea literaturii, a provocat
indignarea vehementă a publicațiilor naționaliste, care i-au acuzat pe tinerii de la Sibiu de
antiromânism („trebuie să li se înscrie patriotismul cu biciul pe coșul pieptului”, scria
ziarul Țara). Ion Negoițescu a fost redactor al Revistei Cercului Literar pe tot parcursul
publicării acesteia, în perioada ianuarie-iunie/august 1945.
Radu Stanca (n. 5 martie 1920, Sebeș — d. 26 decembrie 1962, Cluj) a fost
un dramaturg, poet, eseist și regizor de teatru român.

Debut
A debutat în presă încă de la vârsta de 12 ani, în anul 1932, în cadrul revistei “Universul
Copiilor” cu lucrarea sa intitulată “Legenda Peștilor”.[1]
A debutat în 1943 cu eseul critic Problema cititului, lucrare ce a constituit, totodată, teza sa de
licență în anul 1942, pe care a susținut-o la Sibiu[2]

Volumul "Versuri", 1980

Volumul “Versuri” apărut în anul 1980 la editura Dacia, este un volum cuprinzător, punând la
dispoziție 280 de poezii ale scriitorului. Este cea mai amplă selecție de poezii ale sale, apărută
până acum.[3]
Volumul este împărțit în două mari părți: prima parte, cu un număr de 192 de poezii, cuprinde
sumarul unui volum ce a fost proiectat de autor. Tocmai de aceea, volumul de față respect
însemnele poetului cu strictețe, împărțind materialul pe cicluri, având următoarea succesiune,
conform însemnărilor făcute de însuși Radu Stanca în manuscrisul său: Ars Doloris, Baladele
Regelui, Fumul ruinilor, Argonaut cosmic, Cina cea de dragoste. Poezia “Doti” este așezată în
fruntea ciclurilor, conform însemnării autorului.[4]
Cea de a doua parte intitulată “Addenda” cuprinde 88 de poezii. Această parte este la rândul ei
împărțită în două secțiuni: poezii publicate în periodice, neincluse în proiectul în stadiu de
manuscris al lui Radu Stanca și o secțiune cu texte inedite, selectate din manuscrisele sale.[5]

Corespondența cu Ion Negoițescu

În timpul facultății, la Cluj, Radu Stanca a legat o prietenie cu criticul și istoricul literar Ion
Negoițescu, prietenie ce după terminarea facultății, când Radu Stanca a rămas la Sibiu iar Ion
Negoițescu s-a întors la Cluj, s-a materializat într-un roman epistolar, ce cuprinde scrisori
schimbate de cei doi tineri datate din 1945 până în anul 1961.
Una din cele mai importante teme de discuție a fost Cercul literar de la Sibiu care până în
anul 1945 a publicat o revistă de artă și literatură. Planul celor doi tineri era să continuie acest
proiect sub un alt nume: Euphorion. Acest proiect însă a rămas doar la stadiul de idee.
Epistolarul dezvăluie numeroase lucruri despre viața intimă a fiecăruia: probleme financiare,
sentimentale sau pur și simplu pasiuni ale lor. Deseori discuțiile celor doi luau aspect de
dezbatere. Multe scrisori capătă chiar tente eseistice în discuțiile pe tematici culturale, ambii
angajându-se în lecturi de dificultate mare – chiar și scrise în limbi străine – pentru a-și susține
ideile.
Șirul epistolar ia sfârșit în 1961. Treptat, scrisorile din partea lui Radu Stanca se răresc datorită
turnurii pe care o ia viața sa – având atunci familie și un post solicitant în calitate de prim-regizor
al Teatrului Național din Cluj.
Volumul a apărut în anul 1978 ca urmare a efortului istoricului literar Ion Negoițescu de a aduna
și a publica aceste epistole sub forma unui roman de corespondențe.
Ștefan Augustin Doinaș (n. Ștefan Popa, n. 26 aprilie 1922,[3][4][5] Cherechiu, Arad, România –
d. 25 mai 2002,[3][4][5] București, România[6]) a fost un poet, eseist, traducător, deținut politic,
academician, și politician român, senator

Debutul artistic
A debutat în 1939, cu o poezie, în Jurnalul literar, câștigând apoi, cu volumul Alfabet poetic,
în 1947, premiul Eugen Lovinescu. Volumul însă nu a mai apărut, din cauza instaurării
comunismului, eveniment tragic ce l-a trimis în spatele gratiilor, pentru convingerile sale, și pe
poet.
Ștefan Augustin Doinaș a reușit să debuteze în poezie abia în 1964, cu volumul Cartea mareelor,
cuprinzând poeme preluate dintr-un volum mai vechi, rămas nepublicat, Alfabet poetic, dar și
versuri de dată recentă, marcate de concesii făcute ideologiei oficiale (care reprezintă însă o
excepție în creația sa). Volumul marca tranziția poeziei sale de la baladă la o poezie mai
cerebrală.
A teoretizat alături de alți poeți membri ai Cercului literar de la Sibiu (în special, Radu Stanca)
estetica baladei în poezie. În timpul studenției clujeano-sibiene din anii războiului, a fost unul
dintre membrii de seamă ai Cercului Literar de la Sibiu și a semnat chiar "Manifestul" acestuia,
care a apărut în ziarul Viața în 1942.

Controverse
Scriitorul Ion Caraion a făcut pușcărie politică între 1950 și 1955, în urma unui denunț al lui
Ștefan Augustin Doinaș, apoi din nou, între 1958 și 1964[8].
Scriitorul Ion Omescu a făcut pușcărie pentru scriere de literatură dușmănoasă regimului și
popularizarea acesteia, ca urmare a denunțului lui Ștefan Augustin Doinaș.