Tradiționalismul

Aci sosi pe vremuri

Ion Pillat

Introducere
Tradiționalismul este o orientare literară dezvoltată în perioada interbelică, remarcându-se prin
profunda prețuire a valorilor tradiționale românești. Printre trăsăturile generale ale tradiționalismului, se
numără valorificarea specificului național, prețuirea satului, refuzul mediului citadin, istoria și folclorul
privite ca surse inepuizabile de inspirație, promovarea credinței religioase ortodoxe ca latură esențială a
sufletului țărănesc.

Evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului într-o perioadă, curent literar
sau într-o orientare tematică

„Aici sosi pe vremuri” de Ion Pillat face parte din volumul Pe Argeș în sus (1923).
Se înscrie în orientarea tradiționalistă, în primul rând, prin plasarea celor două povești de
iubire în lumea satului. Cadrul rural este particularizat prin utilizarea unor motive literare specifice: „casa
cu pridvor”, „lanuri de secară”, „berzele”, „clopotul din turnul vechi”. Acesta este ales ca loc al
concretizării iubirii, sentiment manifestat atât în planul trecutului, al timpului recuperat prin amintire, cât și
în planul prezentului. Cadrul evocat este un topos mitic, în centrul căruia se află „casa amintirii cu-obloane
și pridvor”, unde, după un tipar similar, cele două prezențe feminine sosesc, fiind întâmpinate după regulile
și recuzita vremii. Natura lasă impresia că este solidară cu omul, elementele ei fiind marcate de timp, ca și
ființa trecătoare:„În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii”.
Limbajul este o altă trăsătură care înscrie textul în estetica tradiționalistă. Atmosfera rurală este
conturată prin intermediul unor termeni populari și arhaici: „ciubuc”, „haiduc”, „poteri”, „crinolină”,
„berlină”. Verbul cu tentă arhaică „zăbreliră” face trimitere la ideea de conservare, de încuiere, dar și de
protejare. Spațiul natal se sustrage așadar trecerii ireversibile a timpului. Comparațiile „deasupra casei
berze cad” și „câmpia ca un lac” imprimă o notă de autenticitate cadrului câmpenesc, iar paralelismul
sintactic, amintind, de baladele populare, subliniază ideea destinului repetabil al ființei. Lirismul este
armonios prin muzicalitate și senin ca viziune.

Prezentarea a două imagini artistice/ idei poetice, relevante pentru tema și viziunea despre lume

În aparență, „Aici sosi pe vremuri” este o poezie de iubire; în esență, textul dezvoltă tema curgerii
ireversibile a timpului. Singura salvare a spiritului confruntat cu efemeritatea rămâne amintirea, care poate
învia miraculos orice moment, persoană sau loc drag din trecut.
Poezia este alcătuită din 19 distihuri şi un vers liber, cu rol de laitmotiv şi poate fi structurată în 4
secvenţe lirice. Se dezvoltă pe două planuri: trecutul (bunicul şi bunica) şi prezentul, unite prin amintire şi
prin meditaţia asupra timpului.
Incipitul fixează prin intermediul metaforei „casa amintirii”, spațiul rememorării nostalgice a
trecutului, un spațiu mitic. Imaginea vizuală „păienjeni zăbreliră și poartă, și zăvor” sugerează trecerea
timpului, degradarea, starea de părăsire a casei părintești. Încremenirea în timp este sugerată și de hornul
care nu mai trage „alene din ciubuc”. Deși casa pare învechită, aceasta poate totuși fi readusă la viață prin
puterea amintirii. Se observă aici viziunea tipic tradiționalistă potrivit căreia ființa umană se poate sustrage
curgerii ireversibile a timpului prin refugiul în amintire.
În acest cadru patriarhal, al satului românesc, eul liric îşi imaginează, în cea de-a doua secvenţă,
romantica întâlnire a bunicilor. Calyopi, portretizată succint („sări subţire-o fată în largă crinolină”),
soseşte cu berlina prin lanuri de secară. Distincţia temporală trecut-prezent se face prin intermediul
adverbelor de timp „atunci-azi”. Bunicul întruchipează tânărul îndrăgostit care-şi aşteaptă iubita
„nerăbdător”; el creează o atmosferă romantică, recitindu-i fetei versuri din Lamartine și din „Zburătorul” a
lui I. H. Rădulescu. Cadrul natural este propice momentului unic al întâlnirii dintre cei doi: „lună”, „câmpia
ca un lac”. Iubita împrumută atributele unui personaj de basm: ochi de peruzea, epitet care simbolizează
farmecul, gingășia, unicitatea fetei. Trecerea timpului rămâne însă implacabilă şi este redată printr-o
imagine auditivă „departe, un clopot a sunat”, vestind un eveniment deosebit „de nuntă sau de moarte”.
Sentimentul iubirii este capabil să proiecteze fiinţa umană în eternitate ( „Dar ei în clipa asta credeau c-o să
Tradiționalismul
rămână”), dar timpul nu poate sta în loc, viitorul celor doi aducând o realitate tristă, dar firească: „ De mult e
mort bunicul, bunica e bătrână...”.
Prin analogie cu frumoasele clipe trăite de cei doi bunici, este prezentată povestea de iubire dintre
doi reprezentanţi ai unei alte generaţii (nepotul şi iubita sa). Paralela între trecut și prezent se realizează
printr-o comparație: „Ca ieri sosi bunica...și vii acum tu:/ Pe urmele berlinei trăsura ta stătu”. Se trece de la
un registru obiectiv, la unul subiectiv, prin implicarea eului liric: „Și m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv
eram...” Cadrul natural rămâne acelaşi: „lanul de secară, amurgul, luna”. Ritualul întâlnirii dintre iubiţi
repetă, într-un alt timp, succesiunea evenimentelor de mult apuse, sugerându-se permanenţa, continuitatea.
Iubitul folosește aceeași strategie ca și bunicul său: recită versuri scrise de poeții prezentului său, Francis
Jammes și Horia Furtună, îmbinând romantismul cu noul curent literar, simbolismul. Apelul la „poezie în
poezie” sugerează evoluția formulelor estetice, dar și importanța artei în desăvârșirea poveștii de dragoste.
Trecerea timpului este marcată din nou de sunetul clopotului („acelaşi clopot poate…”) , semn că existenţa
terestră este „o mare trecere” către un inevitabil final.
Liantul celor două poveşti este o meditaţie asupra trecerii timpului: „Ce straniu lucru: vremea!”
Exclamația retorică este cheia descifrării poeziei, care se bazează, în esență, pe tema trecerii timpului.
Portretele sunt singurele capabile să eternizeze clipa: „Te vezi aievea numai în ştersele portrete”. Omul este
supus schimbării şi retrăieşte cu nostalgie trecutul prin intermediul amintirilor.
Versul concluzie (laitmotivul poeziei) – „De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”
accentuează dramatismul vieţii, acelaşi sunet poate trimite la un nou început sau la sfârşit. Evenimentele
esențiale din existența umană se perpetuează la infinit, timpul aducând mereu schimbarea. Continuitatea
este asigurată în plan universal prin rotirea neîncetată a generațiilor; timpul bunicilor s-a scurs în timpul
nepoților.

Ilustrarea a două elemente de compoziție și limbaj ale textului poetic

Titlul se găsește într-o armonie desăvârșită cu textul propriu-zis, prin faptul că îi anticipează
semnificațiile, inserând tema trecerii timpului și motivul vremelniciei tuturor acțiunilor omenești. Se
fixează cadrul spațio-temporal al iubirii ce va fi evocată, prin adverbul de loc, cu formă regională, „aci”,
locuțiunea adverbială de timp „pe vremuri” și forma verbală de perfect simplu, „sosi”. Se realizează o
apropiere până la identificare a prezentului cu trecutul, creând perspectiva unui timp continuu care măsoară
distanța dintre două trăiri similare. „Aci” desemnează „casa amintirii” în care au trăit bunicii și unde acum
sosește tânărul cuplu. Reperul spațial devine, la nivel textual, elementul constant, sustras devenirii, trecerii
timpului. Dacă spațiul este unul stabil, vremurile dau impresia că sunt mereu altele datorită ciclității
prezențelor umane.
Succesiunea generațiilor este sugerată, la nivel textual, prin prezenţa relaţiilor de opoziţie şi de
simetrie. Pe opoziția ieri-acum, pe-atunci-azi se construiește relația de simetrie, marcând repetabilitatea
existenței umane. Se identifică elemente comune celor două povești de iubire, cum ar fi motivul literar al
berzei, simbol al fidelității, al devoțiunii. Recitările de poeme se constituie într-un alt element de ritual, prin
care cei doi bărbați îndrăgostiți își cer viitoarele soții. Clopotul, simbol al statorniciei, stabilește o relație
între cer și pământ. El însoțește întâlnirea cuplurilor, avertizând de fiecare dată asupra trecerii timpului,
asupra ciclității existenței umane. Luna apare ca un martor mut al celor două povești de iubire.
Lirismul obiectiv (utilizarea unor măști lirice – bunicul și bunica) se combină cu lirismul subiectiv,
care presupune implicare afectivă și este subliniat prin mărcile gramaticale ale persoanei I.

În concluzie, poezia „Aci sosi pe vremuri” a lui Ion Pillat rămâne o creație reprezentativă atât pentru
viziunea despre lume a autorului, cât și pentru diversitatea tematică, stilistică și de viziune ce caracterizează
literatura noastră din perioada interbelică.