Aci sosi pe vremuri

Traditionalismul este un curent literar si cultural manifestat la sfarsitul secolului al XIX-lea si

inceputul secolului al XX-lea, ce promoveaza traditia culturala, spirituala, sociala, vazuta din
prisma unei vieti traite la sat. In mediul cultural romanesc se fac resimtite trei directii orientate
spre mostenirea spiritual-culturala romaneasca: semanatorismul (reprezentata prin operele lui
George Cosbuc, St. O. Iosif, I. Agarbiceanu), poporanismul (orientata spre culturalizarea
taranului) si ortodoxismul sau gandirismul, aparut in perioada interbelica, fiind concentrat in
jurul revistei “Gandirea” din anul 1921.

Ion Pillat a fost un eseist, poet traditionalist, antalogist, editor si publicist roman, fiind un bun
cunoscator al liricii moderne universale. Ion Pillat teoretizeaza, in expresie poetica, necesitatea
legaturii cu trecutul si cu oamenii pamantului, cu traditia.

Poezia “Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat a aparut in volumul “Pe Arges in sus” in anul 1923
si evoca toposul romanesc si al casei parintesti traditionale.

Inca din titlu se instaureaza o perioada arhaica, pierduta in negura timpurilor, datorita prezentei
substantivului nearticulat “vremuri”. Perfectul simplu evocativ al verbului “a sosi” nuanteaza
aura mitica, atmosfera patriarhala, veche, conturandu-se prin utilizarea formei populare a
verbului “aci”. Acest deictic stabileste legatura intre cele doua spatii temporale: al trecutului
bunicilor si al prezentului eului liric.

Tema poeziei ar putea fi, pe de o parte, iubirea, traita de bunici, reiterata de eul liric si iubita, si
timpul. Analizand poezie, se poate identifica de asemenea si tema creatiei, poezia putand fi
incadrata ca specie literara in randul artelor poetice. Numele bunicii, Calyopi, face trimitere
explicita la muza poetilor din antichitate, muza cantecului si a dansului, mama a lui Orfeu.
Astfel, poetul prezinta mostenirea culturala, respectand ritualul realizat de inaintasi. Luand in
considerare legatura organic existent intre creatie si iubire, poezia se constituie ca un tot, care
incearca prezentarea cat mai complexa a lumii.

Compozitional, poezia este alcatuita din nouasprzece distihuri si un monostih final, ce se pot
constitui in patru tablouri. Poezia este structurata pe doua planuri: unul al trecutului, plin de
semnificatii, si unul al prezentului, al eului liric, ce reia ciclic traseul descries in trecut.

Primul tablou prezinta imaginea din prezent a casei parintesti- simbol al protectiei si al vetrei
stramosesti, prezentata metaforic drept “casa amintirii”, marcata de insemnul trecerii timpului.
Singurii locuritori, paianjenii, semn al distantarii de lumea traditionala, incearca sa protejeze pe
cat posibil zestrea. Verbul cu tenta arhaica “zabrelira”, asociat cu “zavor”, face trimitere la ideea
de conservare, de incuiere, de protejare. Intregul peisaj este umanizat, chiar si natura purtand
insemnele trecerii timpului. Comunicarea om-natura se pastreaza, dar a pierdut din inocenta si
puritatea sa tipic romantica.

Toposul este cel rural pentru ca numai in acest cadru ritualul se pote reitera, iubirea poate
redobandi, urmand aceleasi etape prin care se realizeaza actul creatiei. Lanul de secara, campia
comparata cu un lac, luna ca astru tutelary contureaza cadrul romantic al iubirii stramosilor.

Idila bunicilor este intrerupta de meditatia asupra trecerii timpului, marcata graphic prin
punctele de suspensie, si artistic prin imaginea auditiva a clopotului. Fie ca este motiv de bucurie
sau de tristete, sunetul clopotului este simbolulul sfarsitului unei etape, si inceputul alteia: nunta
marcheaza sfarsitul vietii celibatare si inceputul vietii de familie, iar moarte semnifica sfarsitul
vietii pamantesti si inceputul vietii vesnice. Clopotul, ca simbol al lumii arhetipale, face ca
mesajul traditionalist sa rasune peste veacuri, ca o chemare la origini .

Tabloul al doilea debuteaza cu o exclamatie retorica: “Ce straniu lucru: vremea!”. Trecerea de
la planul trecutului la cel al prezentului, de la planul creatiei la planul real se face prin
intermediul timpului: portretul este singura imagine care pastreaza trasaturile fizice al omului,
insa acesta este o copie infidela a realitatii (“Te vezi aievea numai in stersele potrete/ Te
recunosti in ele, dar nu si-n fata ta”).

In tabloul al treilea, ritualul de iubire este reiterat de relatia eu liric- iubita. Asa cum in vechime
tainele erau transmise din tata in fiu, tot asa eul liric, in ipostaza de nepot, preia valorile
stramosului. Se respecta scenariul cu mare fidelitate (“vii acuma tu”, “acelasi drum”), insa
decorul poarta pecetea timpului: berlina se transforma in trasura, iar elementele romantice se
transforma in elemente simboliste.

Asemenea poeziilor simboliste, ultimul tablou reia ca intr-un refren, imaginea duala a timpului,
a mesagerului sau, clopotul, si a imaginii turnului vechi al bisericii, element al statorniciei, al
credintei si al verticalitatii.

In concluzie, conform celor prezentate mai sus, putem spune ca poezia lui Ion Pillat valorifica
fondul cultural-literar romanesc, descrie toposul rural si reia un tipar din vechime, consacrat,
“Aci sosi pe vremuri” putand fi incadrata in curentul literar traditionalism.