Aci sosi pe vremuri

 publicată în volumul „Pe Argeș în sus” (1923)

 poezie de factură tradiționalistă, specifică viziunii lui Pillat care „cântă bucuriile simple,
savurate în cadrul bucolic al peisajului natal, satisfacţiilevieţii patriarhale”. (Ovid
Crohmălniceanu)

1. Încadrare
Specie– elegie (poezie ce exprimă sentimente de tristețe)
Curent- tradiționalism:
 spațiul rural
 valorificarea trecutului prin procedeul evocării
 utilizarea arhaismelor: peruzea, crinolină
 prezența religiei: clopotul din turnul vechi din sat
 pitorescul peisajului, armonia tabloului natural
 imaginea casei părintești ca un axis mundi, legătura cu străbunii

2. Ilustrarea temei prin două secvențe semnificative

Tema: –iubirea, trecerea timpului

Secvențe:
a. prezentarea casei părintești, centru al universului ființei umane

b. clopotul vechi din sat, element atemporal de echilibru ce veghează generațiile

Viziunea despre lume este una tradiționalistă– specificul autentic românesc și spiritul țăranului
român sunt singurele realități generatoare de viață, de opere originale. În opoziție, mediul urban
înstrăinează omul, îl îndepărtează de adevărata sa natură.

3. Elemente de structură

Eul liric:
 obiectiv în prima secvență a poeziei, în descrierea poveștii de dragoste a bunicilor
 subiectiv în a doua parte unde prezintă propria poveste: „m-ai găsit”, „ți-am șoptit”

Titlul
 „aci”- formă populară a unui adverb de loc, „pe vremuri”- un adverb ce exprimă nuanța
trecutului, „sosi”- un verb ce face legătura între trecut și prezent

Compoziție– 19 distihuri și 1 monostih împărțite în 3 secvențe:

Secvența 1 – iubirea bunicilor

 prezentarea casei bunicilor, un centru al universului (axis mundi) sufletului uman
 timpul este mitic- paianjenii, pe vremea haiducilor
 idila bunicilor: sosirea bunicii, gestul romantic al bunicului care recită poezii romantice
 atmosferă romantică: amurg, lună
 imaginea auditivă a clopotului: atemporalul, echilibrul, protecția divină

Secvența 2
 meditație pe tema trecerii timpului
 imaginea portretelor ce evidențiază transformările ființei umane
Secvența 3– iubirea eului liric, scenariul primei părți se repetă construindu-se niște relații de
opoziție: trecut/ prezent, bunica vine în berlină/ iubita în trăsură, iubitul recită din poeți romantici/
iubitul din simboliști, ochi de peruzea/ ametist.

Semnificații: ființa umană este perisabilă (trecătoare). Legătura cu trecutul și cu generațiile,

respectarea tradițiilor și a principiilor de viață asigură continuitate, valoare, echilibru.

Tema și viziunea despre lume într-o

poezie tradiționalistă
Poezia „Aci sosi pe vremuri” apare în volumul „Pe Argeș în sus”, publicat în 1923. Este o poezie
tradiționalistă, ilustrând specificul viziunii artistice a lui Ion Pillat care „cântă bucuriile simple,
savurate în cadrul bucolic al peisajului natal, satisfacţiilevieţii patriarhale”. (Ovid Crohmălniceanu)

1. Încadrare
Ca specie, poezia este o elegie (poezie ce transmite sentimente de tristețe) prin referirea
melancolică la trecut și prin evidențierea trecerii ireversibile a timpului peste ființa umană. Aparține
tradiționalismului prin descrierea spațiului rural în care are loc întâlnirea bunicilor, prin
valorificarea trecutului folosind procedeul evocării în prezentarea iubirii bunicilor, prin utilizarea
arhaismelor care creează parfumul unei epoci: „peruzea”, „crinolină”, „obloane”, „pridvor”.
Deasemenea, clopotul evidențiază prezența religiosului iar casa părintească (un axis mundi)
păstrează legătura cu străbunii. Peisajul este unul pitoresc, tabloul naturii este unul plin de
armonie de care sufletul poetului este îndrăgostit.

2. Ilustrarea temei prin două secvențe semnificative

Tema poeziei este pe de o parte iubirea, experiența de viață fermecătoare care se repetă peste
generații dar și trecerea ireversibilă a timpului în secvența meditativă a textului. O imagine
poetică semnificativă este prezentarea casei părintești, acum părăsită, acoperită de mister dar
care rămâne un axis mundi, un centru al existenței ființei poetului. O altă imagine vizuală
sugestivă este cea a clopotului din „vechiul turn din sat”, element atemporal de echilibru ce
veghează peste generații.

Viziunea despre lume este una profund tradiționalistă. În opinia autorului specificul autentic
românesc și spiritul țăranului român sunt singurele realități generatoare de viață, de opere
originale. Mediul rural nealterat asigură autenticitatea trăirilor, a sentimentelor, favorizează o
continuitate a generațiilor. În opoziție, mediul urban înstrăinează omul, îl îndepărtează de
adevărata sa natură.

2. Elemente de structură

Eul liric este obiectiv în prima secvență a poeziei, în descrierea poveștii de dragoste a bunicilor
dar este subiectiv în a doua parte, cea cu caracter reflexiv și în secvența a treia unde prezintă
propria poveste de iubire. Astfel identificăm în text mărci lexico-gramaticale subiective: „m-ai
găsit”, „ți-am șoptit”.

Titlul conține formă populară a unui adverb de loc- „aci”, o locuțiune adverbială ce exprimă nuanța
trecutului- „pe vremuri” și verbul la perfect simplu „sosi” ce face legătura între trecut și prezent.
Compoziție

Poezia conține 19 distihuri și 1 monostih împărțite în 3 secvențe. Prima secvență ilustrează

iubirea bunicilor. În incipit eul liric obiectiv prezintă imaginea casei bunicilor, un centru al
universului (axis mundi) sufletului uman. Deși acum este părăsită, paianjenii fiind stăpânitorii
locurilor, ea reprezintă un spațiu aparte, de stabilitate pentru ființa poetului, emanând un mister ce
parcă așteaptă să fie descoperit. Proiecția poveștii de iubire este într-un timp mitic: „de când
luptară-n codru și poteri și haiduc”. Idila bunicilor se desfășoară după un ritual: sosirea bunicii care
călătorește prin lanul de secară într-o berlină, cu o talie subțire, îmbrăcată în crinolină, cu ochii de
peruzea. Bunicul este romantic și îi recită poezii din lirica romantică (Lamartine, Heliade-
Rădulescu), atmosfera e paradiziacă, de un pitoresc accentuat prin imaginile vizuale („umbrele”,
„luna”) sau prin cadrul rural ce conturează o geografie imaginară, un topos tradițional cu „lanuri”,
„plopi”, „berze”. Peste toate se remarcă prezența clopotului „din vechiul turn din sat”, un simbol
atemporal al echilibrului, al protecției divine asupra satului, asupra locuitorilor acestuia în decursul
generațiilor.

Strofele 11-12 din poezie constituie a doua secvență a poeziei, ea funcționând ca o meditație pe
tema trecerii timpului și ca un liant între povestea trecutului și prezent. Secvența începe cu o
exclamație retorică: „Ce straniu lucru: vremea!”, o expresie a reflecției autorului asupra trecerii
timpului. Percepția faptului că suntem victime ale îmbătrânirii se realizează brusc: „deodată pe
perete/ Te vezi aievea numai în ștersele portrete”, singurele obiecte care consemnează imaginea
ființei peste vremuri rămânând portretele. Această secvență accentuează caracterul elegiac al
poeziei.

Ultima secvență este o confesiune a eului liric, a iubirii prezente. Scenariul primei părți se repetă
construindu-se pe alocuri pe niște relații de opoziție: trecut/ prezent, bunica vine în berlină/ iubita
în trăsură, iubitul recită din poeți romantici/ iubitul din simboliști, ochi de peruzea/ ametist. Rămâne
acceași casă, aceelași drum, aceelași lan de secară și imagine a frumuseții femeii. Atmosfera e
din nou romantică, natura e blândă și paradiziacă. Sunetul clopotului ce veghează momentele
importante din viață este prezent și aici. Prin reluarea imaginilor din prima secvență se
accentuează ideea tradiționalistă a legăturilor profunde între generații și a principiului ancorării în
realitățile trecutului.

Poezia și volumul sunt reprezentative pentru specificul poetului deoarece poeziile incluse
realizează imaginea spaţiului natal patriarhal (moşia Florica), casa părintească, obiectele
specifice, universul rural, împrejurimile casei, natura câmpenească, toate acestea fiind însufleţite
de amintirile copilăriei.
 Alexandru Lăpușneanul
Schema analizei

1. Încadrare într-o specie/curent

Specia- nuvelă
 avem un singur fir epic ( în roman mai multe) ce prezintă ultima parte a vieţii personajului
principal
 avem un singur personaj principal- Alexandru Lăpuşneanul
Nuvelă romantică
 are un personaj central, excepțional de factură romantică, trăsăturile sale negative sunt duse
la extrem
 în opoziţie cu el e domniţa Ruxanda => antiteza demon – înger
 sensibilitatea și sentimentalismul domniței Ruxanda
 otrăvirea, amploarea crimei – motive romantice
Nuvelă istorică
 inspirată din „ Letopiseţul Tării Moldovei” scris de Grigore Ureche
 construirea unui personaj inspirat din viața unui domnitor al Moldovei
2.Tema ilustrată prin 2 secvențe reprezentative
Tema – zbuciumata istorie a Moldovei din perioada Imperiului turcesc şi a domnitorilor pământeni,
undeva în secolul al XVI-lea
 1 secvență- intrarea abuzivă în țară a lui Alexandru Lăpușneanul în urma discuției cu cei
patru boieri care îi transmit că țara nu îl vrea
 a 2-a secvență- uciderea celor 47 de boieri, un episod violent care exprimă cruzimea
personajului principal
Viziunea despre lume
 este una specific pașoptistă, Negruzzi se înscrie în programul „Daciei Literare”, inițiat de
Kogălniceanu, prin inspirația din istoria națională. În acest fel devine și creatorul nuvelei
istorice românești.
3.Elemente de structură
Titlul- ne îndreaptă interesul asupra personajului principal al nuvelei, erou literar de mare
complexitate şi forţă, un personaj ce trădează vitalitate.
Perspectiva narativă– naraţiunea este la persoana a III-a, naratorul este omniscient, prezintă cu
dexteritate comportamentul personajelor, având cunoştinţă cu privire la gândurile şi atitudinile lor.
Naratorul este parţial obiectiv, în mare parte evitând să-şi expună judecăţile vizavi de personajele
sale.
Construcţia subiectului.
 Expoziţiunea. Timpul este cel istoric, perioadă din cadrul sec. al XVI-lea iar principiul
compoziţiei este cel cronologic ( în ordinea în care se întâmplă faptele). Ni se prezintă
personajele : Alexandru L., boierii ( Stroici, Spancioc, Moţoc), Domniţa Ruxandra. Locul-
undeva pe teritoriul Moldovei la început, palatul domnesc, mitropolia, cetatea Hotinului.
 Intriga. Ni se dezvăluie în cadrul întâlnirii dintre domn şi boierii trimişi ai lui Tomşa care îi cer
în numele obştii să renunţe la tron. Dialogul are o deosebită forţă dramatică iar răspunsul lui
Lăpuşneanu este memorabil: ,, Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu….. Şi dacă voi nu mă iubiţi,
eu vă iubesc pre voi.,,
 Acţiunea continuă, Alexandru ajunge pe tronul Moldovei, începe pedepsirea trădătorilor. Ni
se prezintă şi portretul doamnei, descendenţa ei, toate într-o antiteză romantică cu felul crud
de manifestare a domnului. Aceasta trăieşte un conflict interior ( între statutul de soţie şi
dezacordul faţă de faptele lui Alexandru) şi-i cere acestuia să oprească omorurile.
 Într-un gest de macabră viclenie domnul le cere iertare boierilor la mitropolie şi-i strânge pe
toţi la un loc ca să-i ucidă cu sânge rece. Acest moment este punctul culminant.
 Deznodământul ne prezintă moartea lui Alexandru, ucis de soţie la îndemnul boierilor.
4. Statut personaje
Alexandru Lăpușneanul

 personaj principal
 personaj excepțional, puternic individualizat, de factură romantică
 imaginea domnitorului tiran
 personaj de inspirație istorică

5. Trăsături ale personajelor ilustrate prin secvențe semnificative

Alexandru Lăpușneanul

 hotărât- vrea cu orice preț să-și recapete tronul- secvența inițială (întâlnirea cu solia
boierilor)
 tiran- conduce cu autoritate și violență, pedepsind la orice greșeală
 crud- hotărăște să se răzbune și ucide în masă- secvența uciderii boierilor și piramida cu
cele 47 de capete dar și antiteza cu domnița Ruxanda

Tema și viziunea despre lume

Costache Negruzzi este un prozator care publică în perioada pașoptistă, operele sale de referință
fiind adunate în volumul de nuvele „Păcatele tinereții”, unde este inclusă și nuvela „Alexandru
Lăpușneanul”. Negruzzi respectă ideologia lui Kogălniceanu, exprimată în articolul „Introducție” din
„Dacia literară”, prin inspirația din realitățile noastre naționale devenind astfel prin operele sale
creatorul nuvelei istorice românești („Alexandru Lăpușneanul”, „Sobieski și românii”).

1. Încadrare într-o specie/curent

Ca specie, Alexandru Lăpușneanul este o nuvelă prin construcția unui singur fir narativ ce prezintă
ultima parte din viața lui Alexandru Lăpușneanul și prin conturarea unui singur personaj principal,
excepțional și puternic individualizat.

Creația este una romantică prin imaginea personajului central, Alexandru, creație literară de o
mare forță interioară, ale cărui trăsături negative (cruzimea, răutatea) sunt duse la extrem. Tot
romantică este și antiteza cu domnița Ruxanda, care are rolul de a scoate în evidență caracterul
negativ al personajului principal. O altă latură romantică a nuvelei este inspirația din specificul
național românesc, descrierea unei perioade întunecate din istoria Moldovei, sub domnia lui
Alexandru Lăpușneanul precum și sensibilitatea și sentimentalismul de care dă dovadă soția
domnitorului în relație cu acesta și cu văduvele boierilor uciși.

Istorică este prin inspirația din trecutul național în construcția personajelor, în descrierea
obiceiurilor vremii și a vestimentației specifice. Negruzzi folosește în acest sens cronicile lui
Grigore Ureche (Letopisețul Tării Moldovei…), istoric român din secolul al XVII-lea.

2.Tema ilustrată prin 2 secvențe reprezentative

Tema nuvelei prezintă zbuciumata istorie a Moldovei din perioada imperiului otoman și a
domnitorilor pământeni, undeva în secolul al XVI-lea, istorie presărată cu lupte pentru putere
politică și dorință de răzbunare.

Întâlnirea lui Alexandru Lăpușneanul cu delegația celor 4 boieri trimiși de țară reprezintă scena
introductivă a nuvelei, moment ce reflectă determinarea personajului dar și specificul vremurilor,
pline de intrigi politice și dorință după putere. În ciuda faptului că țara nu îl vrea nici nu îl place,
Alexandru hotărăște să înainteze, cu voia ori fără lor, rostind replica-motto: „Dacă voi nu mă vreți
eu vă vreu…”. Secvența uciderii celor 47 de boieri și așezarea capetelor lor într-o piramidă, după
funcție și rang, ilustrează dorința de răzbunare a personajului în fața unor boieri care îl vânduseră
în trecut. Scena are suport istoric real și este creată pentru a dinamiza nuvela și a pune în
evidență cruzimea personajului principal.

Viziunea despre lume a lui Negruzzi este una specific pașoptistă. Negruzzi se înscrie în
programul „Daciei literare”, inițiat de Kogălniceanu prin inspirația din istoria națională. În nuvelă,
Costache Negruzzi îmbină elemente din realitatea istorică (existența personajului principal,
uciderea boierilor) cu elemente ficționale (boierul Stroici, uciderea lui Moțoc), construind astfel o
cutremurătoare creație epică.

3. Elemente de structură

Titlul ne îndreaptă interesul asupra personajului principal al nuvelei, erou literar de mare
complexitate şi forţă, un personaj romantic ce trădează putere și vitalitate.

Perspectiva narativăeste obiectivă naraţiunea este la persoana a III-a, naratorul este omniscient,
prezintă cu dexteritate comportamentul personajelor, având cunoştinţă cu privire la gândurile şi
atitudinile lor. Naratorul este parţial obiectiv, în mare parte evitând să-şi expună judecăţile vizavi
de personajele sale.

Acțiunea și momentele subiectului

Timpul prezentat în expozițiune este ce istoric, perioadă din cadrul sec. al XVI-lea iar principiul
compoziţiei este cel cronologic ( în ordinea în care se întâmplă faptele). Ni se prezintă personajele
: Alexandru L., boierii ( Stroici, Spancioc, Moţoc), Domniţa Ruxandra. Spațiul este unul autohton,
undeva pe teritoriul Moldovei la început, apoi palatul domnesc, mitropolia, cetatea Hotinului.

Intriga este constituită de cadrul întâlnirii dintre domn şi boierii trimişi ai lui Tomşa, care îi cer în
numele obştii să renunţe la tron. Dialogul are o deosebită forţă dramatică iar răspunsul lui
Lăpuşneanu este memorabil: ,, Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu….. Şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă
iubesc pre voi”.

Desfășurarea acțiunii continuă cu a doua înscăunare a domnitorului Alexandru pe tronul

Moldovei. Odată ajuns la putere, acesta începe pedepsirea boierilor trădători prin schingiuiri de tot
felul la cea mai mică plângere sau greșeală administrativă și prin dese omoruri cu spectacolul crud
al afișării capetelor. Ni se prezintă şi portretul doamnei Ruxanda, descendenţa ei, toate într-o
antiteză romantică cu felul crud de manifestare a domnului. Aceasta trăieşte un conflict interior (
între statutul de soţie şi dezacordul faţă de faptele lui Alexandru) şi-i cere acestuia să oprească
omorurile, asaltată de plângerile jupâneselor văduve. Într-un gest de macabră viclenie domnul le
cere iertare boierilor la mitropolie, îi va strânge pe toţi la un loc, invitându-i la un ospăț regal unde
îi va ucide cu sânge rece construind o piramidă din capetele lor. Acest moment este punctul
culminant.

Deznodământul ne prezintă finalul vieții lui Alexandru. Bolnav și retras în cetatea Hotinului,
domnitorul cere să fie călugărit pentru iertarea păcatelor dar într-un moment de luciditate promite
răzbunare și plănuiește moartea fiului său. La îndemnul boierilor Stoici și Spancioc și însuflețită de
grija maternă, Ruxanda hotărăște să-și otrăvească soțul când acesta îi cere apă, confințind astfel
finalul tragic al crudului personaj.

4. Statut personaje
Alexandru Lăpușneanul, personaj principal al nuvelei este o creație de factură romantică fiind
puternic individualizat și pus în situații excepționale (omorârea boierilor etc.). Personajul este de
inspirație istorică, întruchipând imaginea domnitorului tiran și crud. Varietatea și multitudinea
trăsăturilor de caracter pe care i le putem atribui fac din el un personaj complex, excepțional și
rotund surprinzând prin gesturile și planurile sale malefice. Nicolae Manolescu spunea că
„gesturile și cuvintele personajelor au menirea de a fi memorate”.

5. Trăsături ale personajelor ilustrate prin secvențe semnificative

Prima secvență a nuvelei creionează întâlnirea dintre Alexandru și solia boierilor trimiși de țară
pentru a-i spune că nu este dorit. Replica acestuia devine reprezentativă și rămâne motto-ul
capitolului: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi și voi
merge ori cu voia ori fără voia voastră.”. Scena denotă prin caracterizare indirectă hotărârea
personajului care dorește să-și recapete tronul cu orice preț, neținând seama de opinia publică.
Revenit în Moldova, nu întâmpină nicio rezistență, boierii și domnitorul preferând să fugă la străini
pentru a feri țara de lupte. Față de cei rămași manifestă o atitudine tiranică. Cea mai mică
greșeală administrativă sau plângere din partea oamenilor era un prilej de pedeapsă sau
schingiuire a boierilor. Moartea era ceva comun, capetele celor uciși nu apucau să se usuce până
ce altele le luau locul. Punctul culminant al nuvelei este uciderea cu cruzime (caracterizare
indirectă) a celor 47 de boieri. Promite soției încetarea omorurilor și un leac de frică. Adună astfel
boierii la biserică unde dă dovadă de smerenie și căință pentru faptele trecute și la finalul unui
ospăț la curtea domnească îi ucide în masă, ridicând o piramidă de 47 de capete, după funcție și
rang. Cruzimea și răutatea sunt evidențiate de contrastul cu domnița Ruxanda, gingașa și tandra
lui soție care, deși obligată să se căsătorească cu el, îl iubește și îi rămâne supusă și ar fi rămas
așa până la capăt dacă ar fi găsit în el măcar puțină bunătate. Întâlnim în text și caracterizare
directă, făcută de autor: „tiranul”, „bolnavul”, „nenorocitul domn” dar și de alte personaje: „crud și
cumplit este omul acesta” (mitropolitul Teofan), „sângele cel pângărit al unui tiran ca tine”
(Spancioc).

Prima nuvelă istorică românească se înscrie în programul pașoptist al lui Kogălniceanu și propune
cititorului un antierou patriot. Este romantică prin construcția acestui personaj excepțional dar are
și un spirit clasic prin condamnarea vicleniei și a cruzimii lui Alexandru în opoziție cu bunătatea
domniței.
 Baltagul
Tema si viziunea despre lume
1.Încadrare

Este un roman tradițional pentru că se constituie ca o expresie a vieţii satului românesc, a

universului rural dar și a specificului personajelor: ţăranul este „ principalul meu erou” mărturisind
Sadoveanu. Avem de-a face cu o imagine idilică a acestuia și de un pitoresc profund, diferit de
țăranul conștient moral al lui Sadoveanu sau de cel crud, brutal al lui Rebreanu și mai apoi Preda.
Deasemenea romanul valorifică tradiții românești: oierit, tors, ritualuri de sărbători, nuntă,
înmormântare, botez etc. Lumea lui Sadoveanu este puternic înrădăcinată în credința creștină
specifică poporului român dar și în obiceiurile precreștine precum vizita la baba Maranda,
mulțimea superstițiilor de care ține seama cu atenție.

Baltagul este și roman mitic pentru că zugrăveşte o civilizaţie veche pastorală și valorifică mituri
precum cel al transhumanței (Miorița) sau cel al coborârii în Infern (Isis și Osiris).

Poate fi încadrat și în realismul de tip obiectiv având un narator obiectiv, omniscient, neimplicat
în acțiune, narațiune la persoana a III-a, prin realismul descrierilor și prin tehnica detaliilor folosită
în portretizare. Putem identifica și elementele reale de cronotop (Bistrița, Vatra Dornei)
sau legătura strânsă care se stabilește între mediu și personaje (vezi grija soției pentru împlinirea
datinilor sociale).

2. Tema

Tema romanului Baltagul este una cu un grad mare de generalitate: condiția munteanului care
trăiește în zona de interferență a lumii vechi cu cea nouă. Din această mare temă se desfac
celelalte teme, subordonate: iubirea, moartea, familia, inițierea, răzbunarea. Un prim episod
reprezentativ povestea despre neamurile lumii pe Nechifor care obișnuia să o rostească la
cumetrii și ospețe. Aceasta surprinde în mod subtil specificul muntenilor: neînzestrați nativ, dar
puternici, dârzi, cun inimă bună și dragoste de petrecere. Un alt episod este acela al nopții
petrecute în prăpastie de către Gheorghiță lângă trupul tatălui său. Amintind de coborârea în
Infern a lui Isis, momentul, de o încărcătură tensională foarte mare, contează în ceea ce înseamnă
maturizarea acestui personaj.

Viziunea despre lume înfățișată în acest roman profund tradițională. Personajele sunt așezate la
granița dintre nou și vechi. Modernizare aduce cu ea pericolul uitării ordinii lumii, deci scriitorul se
simte dator să o evoce pentru a o salva. Omul arhaic, desprins de liniștea naturii se confruntă cu
lumea modernă. La fel se întâmplă și cu Nechifor Lipan, personajul absent al romanului, obligat de
mersul noii lumi să se desprindă de natura protectoare și să coboare în valea Dornelor, unde
moartea ipotetică din Miorița se înfăptuiește.

3. Elemente de structură

Titlul romanului este simbolic. În sensul arhaic, baltagul este unealta magică şi simbolică însuşită
de răufăcători, armă a crimei dar recucerită de erou cu scopul de a face dreptate. Ea e nedezlipită
de imaginea muntenilor și denotă ceva din hotărârea și dârzenia acestora.

Perspectiva narativă este una obiectivă, specifică prozei realiste. Narațiunea se realizează la
persoana a III-a, naratorul nefiind implicat în desfășurarea acțiunii.
Construcția subiectului

În expozițiune scriitorul plasează acţiunea în satul Măgura Tarcăului, incipitul debutând cu

imaginea eroinei principale, Vitoria Lipan, stând singura pe prispă şi torcând, cu gândul la soţul ei
Nechifor Lipan, plecat din toamnă de acasă, la Dorna ca să cumpere nişte oi și care nu se
întorsese la vremea potrivită (intriga). Femeia îşiaminteşte de anii trăiţi împreună, de obiceiurile
bărbatului ei, de realizările lor, cei doi copii: Minodora care era acasă cu Vitoria şiGheorghiţă, care
era plecat pe ţinuturile Jijiei, cu oile la iernat. Vremea se răceşteşi Vitoria este tot mai îngrijorată
de tăcerea soţului ei, de aceea, apelează la sfaturile părintelui Daniil, căruia îi destăinuie necazul
ei. Plăteşte slujba pentru întoarcerea lui Lipan, posteşte, se roagă, dar trece şi pe la baba
Maranda, vrăjitoarea satului. Fiindcă nimic nu o linişteşte, Vitoria îi scrie lui Gheorghiţă să se
întoarcă acasă înainte de sărbătorile de iarna apoi o duce pe Minodora la Mănăstirea Văratic
pentru a fi în siguranţăşi la începutul lunii Martie pleacă cu Gheorghiţă pe urmele lui Lipan.

Pleacă în căutarea adevărului, refăcând drumul presupus a fi fost parcurs de soţul ei. Pe tot
parcursul călătoriei, ea îi iscodeşte pe oameni, întreabă, cere informaţii despre Lipan.
În drumul lor, la Borca, asistă la o cumetrie, unde Vitoria respectă obiceiurile unei astfel de ocazii,
iar la Cruci trebuie să facă faţă veseliei unei nunţi.Înţara Dornelor, poposind la un han, află că
întradevăr Nechifor Lipan a cumpărat în noiembrie trei sute de oi, după care a vândut o suta de oi,
altor doi ciobani, continuându-şi drumul toţi trei. Vitoria continuă de aici căutarea, tot pe urmele
celor trei ciobani până la Sabasa, la domnul Toma, şi apoi la Suha. Aici află ca în ziua de Sfântul
Mihail şi Gavril a facut popas o turma de oi cu doi ciobani: Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui.
Femeia îşi dă seama că soţul ei fusese ucis între Suhaşi Sabasa şi începe pe cont propriu
cercetarea, apoi apelează la autorităţi. În Sabasa, în curtea unui gospodar îl gaseşte pe Lupu,
câinele lui Lipan şi cu ajutorul lui descoperă osemintele lui Nechifor Lipan, într-o prăpastie. Femeia
îndeplinştecerinţeledatineicreştine, face praznic de înmormântare. Prin inteligenţăşidiplomaţie,
femeia reconstituie faptele întamplateşireuşeşte să-i demaşte pe vinovaţi îndeplinind un act de
justitie.
Calistrat Bogza iritat, reacţionează violent şi este lovit de Gheorghiţă cu baltagul şi mâncat de
câinele lui Lipan. Înainte de a muri, îşirecunoaşte faptele şidoreşte ca oile sa intre în posesia
stăpânului de drept.
Atingându-şi scopul, Vitoria şiGheorghiţă se pregătesc de plecarea spre casă pentru a duce la bun
sfarşitşi alte treburi, căci viaţa merge înainte fiindcă toate au un rost pe lume. La praznicul de
patruzeci de zile o vor duce şi pe Minodora să vadă mormântul tatălui ei.

4. Statutul personajului Vitoria Lipan

Vitoria este personaj principal al romanului pe lângă Nechifor, personaj absent. Este o figură
reprezentativă pentru locuitorii munteni, o eroină populară, un „exponent al speței” țăranului român
(G. Călinescu). Comportamentul femeii cuprinde o întreaga filozofie de viaţă, un echilibru şi o
măsură în toate, fără nicio târguire, moştenite din asprimea vieţii din vremuri străvechi.

5. Trăsături
Portret fizic este esenţializat: aproape 40 de ani, ochi căprui, gene lungi, părul castaniu, cu
o „frumuseţeneobişnuită în privire” fapt ce denotă forţă interioară, inteligenţă. Aceeași privire îi era
„dusă departe” și reliefa zbucium sufletesc și frumuseţe sobră a femeii.
Portretul moral conține 3 ipostaze. În prima, cea de țărancă, Vitoria se dovedește o femeie
energică şi hotărâtă, harnică şi pricepută în gospodărie. În lipsa soțului toate treburile casei sunt
aranjate cu rânduială. Pe de altă parte este și spiritul autentic, tradițional, apărând cu fermitate
semnele, rânduielile vechi și credințele religioase. Legătura cu preotul, cu baba Maranda, postul,
slujbele, pelerinajul, se fac într-o ordine arhaică și firească a lucrurilor, la fel de veche precum
lumea din care ea face parte. Cu fermitate organizează cu tact gospodăria la plecare și
prin inteligentă se descurcă atunci când iese din spaţiulmunţilor pentru prima dată.
Ca soţie dă dovadă de iubire, lucru ce derivă din caracterizarea directă făcută de narator: „ abia
acum înţelegea că dragostea ei se păstrase ca-n tinereţe”. Mărturia ei: „n-am să mai am hodină
cum n-are pârâul Tarcăului pân ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan” și „ dac-a intrat el pe celălalt tărâm,
oi intra şi eu după dânsul” subliniază atașamentul și devotamentul profund pe care îl are față de
Nechifor, fiind pregătită să-l urmeze chiar și în moarte.
Ca mamă manifestă asprime față de Minodora care nu are voie cu băieți, coc, bluză și vals ci
trebuie să rămână la catrință și horă pentru că acestea le cunoscuse și Vitoria și mama și bunica
ei. Veghează cu străşnicie la educaţia copiilor și caută cu orice preț să le imprime în suflet legile
morale nescrise. Aceștia îi respectă autoritatea fără să crâcnească, Gheorghiță considerând-o un
fel de vrăjitoare care face totul perfect și îi poate citi gândurile. Dă dovadă și de abilități
pedagogice, pentru cel din urmă se dovedește a fi mentor veghind în detaliu la maturizarea lui cu
ocazia traseului reconstituirii morții soțului pe care îl parcurg împreună.

SCHIȚA ANALIZEI
1.Încadrare

Roman tradițional:

 expresie a vieţii satului românesc, a universului rural

 ţăranul- „ principalul meu erou” ( Sadoveanu)
 valorifică tradiții românești: oierit, sărbători, etc.
 puternic înrădăcinat în credința creștină a poporului dar și în obiceiurile precreștine (vizita la
baba Maranda)

Roman mitic:

 zugrăveşte o civilizaţie veche pastorală

 valorifică mituri precum cel al transhumanței (Miorița) sau cel al coborârii în Infern (Isis și
Osiris)

Roman realist, obiectiv:

 narator obiectiv, omniscient, neimplicat

 narațiunea la persoana a III-a
 realismul descrierilor
 tehnica detaliilor
 elementele reale de cronotop (Bistrița, Vatra Dornei)
 legătura care se stabilește între mediu și personaje

2. Tema

 condiția muntenilor ancorați într-o societate pastorală arhaică

 viaţaşi moartea într-un spaţiu specific tradiţional
 călătoria- iniţiereşicunoaştere pt. Gheorghiţăşi refacerea echilibrului prin răzbunarea morţii
soțului
Secvența 1– povestea din incipit spusă de Nechifor la toate cumetriile surprinde câte ceva din
specificul muntenilor: fără multe înzestrări inative, însă cu inimă veselă și cu neveste iubețe
Secvența 2– noaptea petrecută de Gheorghiță lângă trupul tatălui contribuie la maturizarea
acestuia
Viziunea despre lume– profund tradițională

3. Elemente de structură

Titlul
 baltagul este arma crimei, iniţial o unealtă de lucru
 obiect însuşit de răufăcători dar recuperat de erou
 semn al răzbunării
  denotă ceva din hotărârea și dârzenia muntenilor

Perspectiva narativă
 naraţiunea la persoana a III- a
 narator omniscient
 cunoaşte totul despre personajele sale, se caracterizează prin obiectivitate

Construcţia subiectului

 expoziţiune- satul Măgura Tarcăului

 familia Lipan: Nechifor plecase la Dorna să vândă şi să cumpere oi, Vitoria- neliniştită de
întârzierea lui, Gheroghiţă- chemat de la stână
 intriga- lipsa mare a soțului de acasă și hotărârea Vitoriei de a pleca în căutarea lui Lipan
 desfăşurareaacţiunii: pregătirile pentru drum, călătoria la Piatra pt. a anunţaautorităţile de
dispariţiasoţului, călătoria la Mănăstirea Bistriţa: închinarea şi spovedania, călătoria
explorativă cu un traseu labirintic: Bicaz- Călugăreni- Fărcaşa- Borca şi Cruci- Vatra Dornei
şiBroşteni- Borca- Subasa- Suha. Între ultimele sate cadavrul este regăsit- pregătirea pentru
înmormântare.
 punct culminant- intens dramatism- în faţa celor adunaţi Vitoria reconstituie traseul soţului
dispărut, spre disperarea criminalilor aflaţi de faţă.
 pedepsirea vinovaţilor: Cuţui moare răpus de baltag şi câine iar Bogza e arestat

4. Statutul personajului Vitoria Lipan

 personaj principal
 figură reprezentativă pentru locuitorii munteni
 „exponent al speței” (G. Călinescu) țăranului român

5. Trăsături
Portret fizic esenţializat:

 aproape 40 de ani, ochi căprui, gene lungi, părul castaniu

 „frumuseţeneobişnuită în privire” – forţă interioară, inteligenţă
 privirea îi era „dusă departe”- zbucium sufletesc=) frumuseţe sobră

Portret moral- 3 ipostaze:

 ţărancă:
 femeie energică şi hotărâtă
 harnică şi pricepută în gospodărie
 apără semnele şi rânduielile vechi, religioasă
 are un simţ practic, plină de prevedere- înţelegeabsenţasoţului
 fermitate- organizează cu tact gospodăria la plecare
 inteligentă, se descurcă atunci când iese din spaţiulmunţilor prima dată
 are o logică bazată pe raţiune, descoperă ucigaşii
 capacitate de analiză psihologică, abilitate de a se preface, diplomaţie- scena demascării
 soţie:
 iubire- caracterizare directă: „ abia acum înţelegea că dragostea ei se păstrase ca-n
tinereţe”
 credincioşie: caract. directă: „ n-am să mai am hodină cum n-are pârâul Tarcăului pân ce
l-oi găsi pe Nechifor Lipan”)
 devotament: „ dac-a intrat el pe celălalt tărâm, oi intra şi eu după dânsul”
 mamă:
 asprime față de Minodora care nu avea voie cu băieți, coc, bluză și vals
 veghează cu străşnicie la educaţia copiilor- legile morale nescrise
 mentor pentru maturizarea lui Gheorghiţă
 „Enigma Otiliei”

Tema și viziunea despre lume în romanul

realist, obiectiv, balzacian
Autor. Operă.
George Călinescu se încadrează în seria personalităţilor româneşti de tip enciclopedic. Este un
spirit polivalent, critic şi istoric literar, biograf, eseist, romancier, poet, dramaturg de la sfârşitul
perioadei interbelice şii începutul perioadei contemporane. Ca şi particularităţi ale prozei sale
amintim: crearea personajelor tipologice (expresii ale unor trăsături de caracter): avarul,
îndrăgostitul, nebunul, intelectualul, etc, adoptarea metodei balzaciene (tehnica detaliilor,
utilizarea descrierilor: arhitecturi, clădiri, vestiimentaţie etc.), aplecare spre monumental, grandios,
îmbinare de realism şi modernism (relativismul).

1.Încadrare

Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, cu mai multe personaje principale, cu
mai multe conflicte şi planuri narative.
„Enigma Otiliei” este un roman realist, obiectiv, de tip balzacian. Este realist prin prezentarea
veridică a evenimentelor, prin precizarea indicilor temporali şi spaţiali, prin tehnica detaliului: „Într-
o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele 10”, Felix Sima soseşte în
Bucureşti. Este un roman obiectiv prin utilizarea persoanei a III-a, prin prezenţa naratorului
obiectiv, omniscient, omniprezent. „Enigma Otiliei” este şi un roman de factură balzaciană (după
prozatorul realist francez Honoré de Balzac) prin utilizarea unor motive literare specific creatorului
francez: motivul moştenirii (averea lui Costache Giurgiuveanu), idea paternităţii (Moş Costache/
Moş Goriot), relaţiile familial conflictuale şi degradate, tehnica detaliilor: Tot amănunţit sunt
descries şi fizionomiile, coafurile, îmbrăcămintea, gesturile, interioarele şi exterioarele caselor şi
străzile.

2.Temă. Apărut în 1938, romanul prezintă, în manieră realistă, viaţa burgheziei bucureştene de la
începutul secolului al XX-lea, accentuând problematica familiei, moştenirii şi pe cea a paternităţii.
O secvență ce surprinde tema familiei este cea inițială, cea a jocului de cărți, când Felix intră
pentru prima oară în casa lui moș Costache și întâlnește toate personajele, autorul folosind acest
prilej pentru o caracterizare inițială elementară a acestora. Tema moștenirii este firul roșu al
romanului, cuprinzând în jocul ei o mare parte din personaje (familia Tulea) și are ca punct
culminant secvența în care Stănică sustrage banii moșului de sub saltea, provocându-i acestuia
un șoc ce îl va ruina.

Viziunea despre lume a lui Călinescu este una realistă. Literatura este un document al epocii, ea
surprinde aspecte din viața cotidiană pe care încearcă să o reflecte cât mai detaliat și mai nuanțat.
Viziunea aceasta o depășește pe cea a realismului clasic, pentru că naratorul obiectiv evoluează
într-un narator –commentator.

3.Elemente de structură

Titlul. Titlul iniţial a fost „Părinţii Otiliei” ilustrând motivul paternităţii, de factură balzaciană. El a
fost schimbat, enunţând o trăsătură importantă de caracter a eroinei. Otilia este enigmatică iar
taina ei este interpretată în mod diferit de fiecare dintre personaje (relativizarea imaginii), ceea ce
conferă romanului o notă de modernitate.
Compoziţie. Romanul este alcătuit din 20 de capitole, acţiunea desfăşurându-se pe două planuri
narative: unul urmăreşte problema moştenirii lui Costache Giurgiuveanu iar celălalt destinul
tânărului Felix Sima. În incipitul romanului sunt conturate bine detaliile spaţiale şi temporale: într-o
seară de iulie anul 1909, „cu puţin înainte de orele 10”, Felix Sima, „un tânăr de vreo 18 ani,
îmbrăcat în uniformă de licean” soseşte pe strada Antim din Bucureşti. Aceasta este descrisă
minuţios, prin prezentarea amănuntelor arhitecturale din stiluri diferite, care o fac să pară „o
caricatură în moloz a unei străzi italice”. Ni se prezintă apoi, în mod detaliat exteriorul şi interiorul
casei lui Costache Giurgiuveanu, sugerând un anumit gust estetic: imitaţii ieftine, intenţia de a
impresiona prin grandoare, vechimea clădirii şi a lucrurilor, uşa de lemn umflat şi descheiat etc.
Proprietarul imobilului este un „omuleţ subţire şi puţin încovoiat” ce se comportă bizar faţă de
Felix, simulând uitarea: „nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc.” Apoi Călinescu adună toate
personajele în salonul lui Costache, prilej cu care Felix le observă în detaliu iar cititorul este
familiarizat cu ele. Astfel, averea lui Giurgiuveanu, tutorele lui Felix, este vânată asiduu de clanul
Tulea, alcătuit din următorii membrii: Aglae, sora bătrânului, Simion, soţul ei senil, copiii Olimpia,
Aurica şi Titi. La aceştia se adaugă şi Stănică Raţiu, care, pe lângă planul de a obţine zestrea
Olimpiei prin căsătorie, aspiră şi la averea lui moş Costache. Acesta întruchipează tipul avarului
dar este umanizat de sentimente paterne pentru Otilia, a cărei înfiere o tot amână din zgârcenie.
Deşi clanul Tulea aştepta moartea bătrânului pentru a-şi însuşi moştenirea, Stănică se dovedeşte
mai abil , fură banii bătrânului, fapt care-i cauzează acestuia moartea. Cel de-al doilea plan al
romanului urmăreşte procesul de formare al tânărului Felix, rămas orfan şi dat în grija tutorelui
său. El doreşte să devină medic şi urmează cursurile universitare. Se îndrăgosteşte de Otilia
Mărculescu rivalizând cu Leonida Pascalopol un moşier de viţă nobilă, generos, modest, plin de
bunătate, bun gust şi rafinament care dezvoltă pentru Otilia dragoste paternă împletită cu
prietenie. Finalul consemnează destinele personajelor: Otilia se căsătoreşte cu Pascalopol în
străinătate apoi divorţează şi devine nevasta unui conte. Felix ajunge profesor universitar, medic
de prestigiu, autor de tratate de medicină, bine căsătorit. Mânat de amintiri, Felix revede casa lui
moş Costache, înnegrită de vreme, nelocuită şi curtea năpădită de scaieţi şi-i răsună limpede în
urechi cuvintele bătrânului din prima zi: „Aici nu stă nimeni.”

4. Statut personaje

Personaj realist şi modern, Otilia este o tânără de optsprezece ani, fata celei de-a doua soţii a lui
Costache Giurgiuveanu, femeie frumoasă şi bogată care murise de supărare şi-i lăsase lui toată
averea, împreună cu îndatorirea creşterii Otiliei, rămasă de mică fără mamă. Costache iubeşte „fe-
fe-tiţa” dar avariţia îl împiedică s-o înfieze oficial şi astfel să-i asigure un viitor. Otilia Mărculescu
este un personaj principal şi totodată un personaj eponim (care dă numele operei). Ea este tipul
feminităţii misterioase şi controversate, „eroina mea lirică” în viziunea autorului.

5. Trăsături personaje
În conturarea personajului, Călinescu utilizează tehnica modernă a reflectării, imaginea ei fiind
relativă, privită din mai multe unghiuri de vedere. Astfel că personalitate ei este una ambiuguă şi
enigmatică. Moş Costache o sorbea umilit din ochi, iubind-o foarte mult pe „fe-fe-tiţa” lui,
Pascalopol o admiră şi o consideră o „fiinţă gingaşă”, „o ştrengăriţă”, „o artistă” sau „o floare rară”.
Pentru Aglae însă, ea e „o fată fără căpătâi”, „o dezmăţată”, „o stricată”, catalogări izvorâte din
răutate şi invidie. Tot admirativ o caracterizează şi Stănică Raţiu: „Nostimă fată, Otilia”, „deşteaptă
fată”, dar „şireată”. Aurica o urăşte şi o invidiază pentru că are succes la bărbaţi. Otilia are
capacitatea de a se autocaracteriza în mod lucid: „Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă! Mă
plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată … eu sunt o zăpăcită…” Este deci o fire
contrastantă cu alternanţe între teribile copilării (aleargă desculţă prin iarbă) şi raţiune rece şi
profunzime în gândire, între faptul că este împrăştiaţă şi dezordonată dar totuşi înţelegătoare şi
plină de tact în comportamentul faţă de moş Costache şi faţă de răutăţile clanului Tulea. Otilia
întruchipează şi misterul sufletului feminin: tânără inteligentă, cu sensibilitate artistică, cu
atracţie către lux şi călătorii, fascinantă şi imprevizibilă, împrăştiată şi visătoare, matură prin felul
în care judecă relaţia cu Felix. Cei doi bărbaţi (Pascalopol şi Felix) sunt tulburaţi şi ei de această
complexitate.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Concepții filosofice
Universul este impregnat de mister. Marele Anonim (Dumnezeu) impune o cenzură transcendentă
asupra cunoașterii (o limită a înțelegerii). Asupra misterului se pot exercita două tipuri de
cunoaștere: una paradisiacă (științifică, rațională, logică, plus cunoașterea, care descifrează
misterul), alta luciferică (poetică, intuitivă, minus cunoașterea, care mărește, potențează misterul).
Există două tipuri de metafore poetice: plasticizante (care nu aduc un plus de semnificație) și
revelatorii (care scot la iveală misterul).

Apare în volumul de debut „Poemele luminii” din 1919.

1.Încadrare într-un curent/ specie

Ca specie Eu nu strivesc… este o artă poetică, poezie ce prezintă idei despre menirea poetului
în univers, viziunea sa despre lume și rolul artei sale.
Aparține expresionismului prin:

Este modernă prin:

2.Tema ilustrată prin 2 secvențe poetice

Tema poeziei este cunoașterea poetică. Aceasta este de tip luciferic, artistic intuitiv, definind
viziunea despre lume blagiană.
secvența 1-

secvența 2-

3. Elemente de structură
Ce tip de lirism apare în text? Transcrie după caz mărcile lexico-gramaticale.

Compoziție. Poezia conține 3 secvențe poetice.

Secvența 1

Secvența 2

Secvența 3

Cum explicați semnificația titlului?

Identifică elemente de expresivitate în text.

Menționați 2 elemente de versificație prezente în text.

 Tema și viziunea despre lume în
„Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii”
Primul volum de poezie a lui Blaga, „Poemele luminii”, apărut în 1919, promovează o „poezie
cosmică, străbătută de fiori metafizici” (Dicționarul General al Literaturii Române) și conține și
poezia manifest, artă poetică, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Volumul reliefează
concepția metafizică a poetului așa cum va fi ea prezentată și în volumul filosofic „Trilogia
cunoașterii.”

1.Încadrare într-un curent/specie

Ca specie „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o artă poetică, poezie ce prezintă idei
despre menirea poetului în univers, viziunea sa despre lume și rolul artei sale. Aparține
expresionismului prin expresia pură a stărilor sufletești ale autorului („eu iubesc”, „îmbogățesc”)
și prin imaginile artistice puternice, violente, prin elanul vital, starea de neliniște și impuls interior
ce derivă din text: „eu nu strivesc”, „nu ucid”. Este modernă prin limbajul ambiguu, prin înnoirile
prozodice: măsură variabilă, vers liber, ingambament („Lumina altora/ sugrumă vraja
nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric…”) prin intelectualism dar și prin noutatea
metaforei (misterul este sugerat aici de metafora „vraja nepătrunsului ascuns”, iar „lumina”
sugerează cunoașterea), dimensiune subliniată și de Dumitru Micu (Scurtă istorie a literaturii
române”): „modernismul blagian este înainte de orice «metaforă revelatorie»”.

2.Tema ilustrată prin două secvențe semnificative

Tema poeziei este cunoașterea poetică, act de exprimare artistică autentică a eului liric blagian.
Aceasta este de tip luciferic, artistic, intuitiv, definind viziunea despre lume specifică autorului.
Ideea cunoașterii se construiește în primul rând pe motivul luminii, foarte prezent în volumul
Poemele luminii, aici fiind asociat pe de o parte eului liric (în urma actului artistic), dar și oamenilor
de știință (în urma cunoașterii raționale); în al doilea rând, luna, care prin lumina difuză mărește
taina nopții, este asemănată cu efectul actului artistic al poetului ce îmbogățește tainele lumii.
Viziunea despre lume se construiește în jurul ideii de mister, un concept fundamental la Blaga,
enunțat în opera filosofică Trilogia cunoașterii. Pentru Blaga există două modalităţi de cunoaştere
a tainelor universului: cunoaşterea luciferică sau minus cunoaşterea, care mărește misterul, şi cea
paradiziacă sau plus cunoaşterea, care descifrează misterul. Rolul poetului nu este de a descifra
tainele lumii şi de a le ucide astfel (“lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”), ci de a le
spori misterul prin actul de creație artistică (“eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”).

3.Elemente de structură

Lirismul poeziei este unul subiectiv. Mărcile lexico-gramaticale ce denotă prezența eului liric în
text sunt pronumele personal „eu” ce apare de mai multe ori în textul poetic dar și verbe de
persoana I: „nu strivesc”,„nu ucid”, „iubesc”, expresii ale stării interioare extaziate ale poetului.

Prozodia este specifică poeziilor moderne. Astfel întâlnim aici versul liber precum și măsura
variabilă (între două și treisprezece silabe). O notă prozodică modernă este și ingambamentul
(reluarea ideii dintr-un vers în următorul care va fi scris cu literă mică):
„Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric, (…)”
Compoziția
Poezia conține 3 secvențe lirice. Prima secvență începe cu pronumele personal de persoana I
„eu”, menționat pentru prima dată în titlu și apărut de 7 ori în poezie. Aceasta conturează
exacerbarea eului creator în raport cu lumea exterioară, influență expresionistă în poezie. Verbele
de persoana I „nu strivesc”, „nu ucid” definesc cunoașterea luciferică, exprimând refuzul de a
distruge cu mintea tainele acestui univers. Metafora misterului („corola de minuni a lumii”),
comună cu titlul poeziei este dezvăluită în enumerația ulterioară a locurilor ce ascund vraja
universului nostru. Acestea apar ca experiențe unice pe parcursul vieții ființei („în calea mea”).
Astfel florile denumesc frumosul, viața și germinația lumii, ochii trimit la suflet, la profunzimea
interioară a omului, buzele denotă farmecul cuvintelor dar și al iubirii iar mormintele trimit înspre
moarte.

Și a doua secvență reflectă o legătură între lirism și filosofie, enunțând conceptul cunoașterii prin
metafora luminii și prin comparația cu luna. În contextul luminii altora, care prin rațiunea lor
„sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric”, lumina lui definește cunoașterea
luciferică ce sporește misterul lumii. Acest efect de potențare a tainelor se realizează la Blaga prin
creația artistică, prin poezie, și se aseamănă cu efectul pe care lumina difuză a lunii îl produce
asupra obiectelor, distorsionându-le formele și creând un joc al umbrelor.

Ultima secvență conține ultimele două versuri și reia, în sens conclusiv, enumerația din prima
secvență, adăugând apropierea afectivă: „căci eu iubesc/şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”
Cunoașterea tainelor existenței precum iubirea, sufletul, moartea, frumusețea nu se realizează
deci cu ajutorul rațiunii și al înțelegerii logice, ci prin iubire pentru că iubirea protejează misterul.
Astfel ele nu sunt pătrunse cu mintea și „strivite” ci intuite și contemplate, mărindu-și frumusețea.
Tema și viziunea despre lume în poezia
„Floare albastră”
1. Încadrare
Ca specie poezia este o idilă, o poezie în care este prezentată în forma optimistă sau idealizată
dragostea celor doi într-un cadru rustic, al naturii, mediu protector al îndrăgostiților. „Floare
albastră poate fi considerată și elegie prin faptul că reflectă sentimente de regret, de amărăciune
și porfundă tristețe datorită plecării iubitei și a dragostei lor neîmplinite. Întâlnim ca mod de
expunere descrierea prin care este expus un tablou din natură, cadrul în care se desfășoara
iubirea (codrul cu verdeață și izvoarele, împreună cu balta și prăpastia măreață) dând textului
poetic valoarea unui un veritabil pastel.
Este o poezie romantică tocmai prin acest amestec al speciilor, analizat mai sus, expresia unei
libertăți de creație exersate de autor. Totodată sunt prezente multiple motive specifice precum
motivul acvatic: „izvoarele plâng’’, motivul astral: „luna’’,„ stele’’sau motivul omului de geniu,
incapabil să fie fericit. În lirica romantică natura este apropiată ființei umane: dragostea se petrece
într-un cadru rural sub un bogat univers vegetal protector. Menționăm și accentul pus pe trăirile
sufleteși ale ființei, pe sentimente dar și construcții antitetice: bărbat – femeie, om de geniu- om
comun etc.

2. Tema ilustrată prin două secvențe

Tema poeziei este cea a iubirii în cadrul naturii. Aceasta este ilustrată prin secventa a 3-a a
poezie, visul fetei, care își imaginează împlinirea dragostei, având ca unic martor natura ce-i
înconjoară. Tot specifică lui Eminescu este tema omului de geniu regăsită în secvența I, vizibilă
în încercarea fetei de a-l chema spre ea, în timp ce acesta este cufundat în studiu, departe de
planul fizic în care se află ea.
Viziunea despre lume este profund romantică, cea a geniului neînțeles. Acesta este condamnat la
tristețe și nefericire prin neputinta de a atinge idealul iubirii și de a nu putea să-și găseasca sufletul
pereche care să înțeleagă natura sa.

3. Elemente de structură

Titlul poeziei este format din 2 sintagme: „floarea” care reprezintă delicatețea, viața, iubirea și
„albastră” care sugerează infinitul și aspirația către acesta. Împreună constituie o metaforă,
reprezentând voința și nostalgia nesfârșitului sau a iubirii ideale, motiv romantic prezent și la
Leopardi, poet care l-a inspirat pe Eminescu.

Prima secvență, cuprinzând strofele 1-3, conține reproșul fetei care simte lipsa iubitului din relația
lor. Încă din primele versuri, este subliniată natura reflexivă a baiatului, care, absorbit fiind de
propriile gânduri, uită să dea atenție fetei: “Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri ‘nalte?”.
Mai departe, printr-o enumerație amplă, fata face referire la domeniile de interes ale iubitului,
mascate sub metafore sugestive: „râuri de soare” (aspirația spre cunoaștere), „câmpiile asire”
(trimitere la cultura asiriană, babiloniană, unde apare prima operă literară a umanității – „Epopeea
lui Ghilgameș”), „întunecata mare” (geneza, crearea Universului), „piramidele-nvechite” (cultura
egipteană). În final apare un îndemn, care vizează dorința fetei – apropierea celor doi: „Nu căta în
depărtare/ Fericirea ta, iubite!”.

A doua secvență (strofa a patra) reprezintă răspunsul băiatului. Relația apropiată dintre cei doi
poate fi dedusă din folosirea diminutivului afectiv „mititica”, dar și din modul în care iubitul mângâie
părul fetei în acel cadru mirific. Cu toate că recunoaște adevărul din spusele ei, atitudinea băiatului
rămâne una jucăușă, oarecum indiferentă: „Eu am râs, n-am zis nimica.”
Secvența a treia se întinde de la strofa 5 până la strofa a 12-a și expune chemarea fetei la o
iubire idilică, ideală, care se desfășoară în largul naturii. Se creează o strânsă legătură între
mediul înconjurător și iubită, întreaga natura rezonând cu sentimentele acesteia: razele lunii
veghează iubiții îmbrățișați, „Ne-om da sărutări pe cale,/ Dulci ca florile ascunse.” De asemenea,
secvența creionează și trăsăturile morale ale fetei, aceasta dă dovadă de o dragoste autentică și
ignoră orice prejudecăți ale lumii exterioare: „Cui ce-i pasă că mi-ești drag?”, dar și un portret fizic
vag: părul de aur, roșie ca mărul, sugerând imaginea unei ființe frumoase, de basm.
Cadrul natural care se construiește este un tablou complex, profund romantic prin elementele
acvatice, vegetale, astrale pe care le conține, ele alcătuind motive specifice: codrul cu verdeață,
izvoarele, stânca, prăpastia măreață, pădurea, balta cea senină, trestia cea lină, foile de mure,
firul de romaniță, soarele, crengile, luna, noaptea de vară, frunza, florile ascunse, cărarea, valea.
Astfel, natura este una idilică, paradisiacă, care învăluie în mod armonios iubirea celor doi.

Avem de-a face și cu un ritual al iubirii care îi implică pe cei doi îndrăgostiți: aceștia stau în foi de
mure, băiatul spune povești, confesiuni de dragoste, este prezent și jocul, comportamentul
oarecum jovial, sărutul, îmbrățișarea, despărțirea din pragul porții.

A patra secvență ilustrează scena despărțirii celor doi iubiți. Starea care persistă este aceea de
singurătate, dar și de pasivitate a iubitului: “Ca un stâlp eu stam în lună!”. După sărutul oferit de
către fată și plecarea acesteia („Înc-o gură și dispare…”), atașamentul emoțional al băiatului
persistă: „Ce frumoasă, ce nebună/ E abastra-mi, dulce floare!”
Ultima strofă surprinde în mod reflexiv regretului iubitului fata de dragostea neîmplinită, însă se
constituie ca un destin tragic al omului de geniu ce are o înțelegere superioară a lumii însă e
condamnat să fie singur și nefericit: „Și te-ai dus, dulce minune,/ Ș-a murit iubirea noastră./ Floare-
albastră! floare-albastră!…/ Totuși este trist în lume!”.

-expresivitatea este conferita de folosirea imaginilor artistice: vizuale- „codru de verdeață”;auditive-

„izvoarele plâng”; dinamice-„mi-oi desface părul” și prin figuri de stil: epitete- „râuri în soare”,
„florile ascunse”, inversiuni- „a soarelui căldură”
-comparații:-„roșie ca mărul”
-sunt predominante structurile substantiv+adjectiv („prapastia măreață”, „florile ascunse”, „dulce
floare”)
-personificarea marchează corespondența dintre planul exterior și planul interior, sentimentele
eului liric: „izvoarele plâng în vale”- puritatea sentimentului de iubire
 Povestea lui Harap-Alb
(schița analizei)
1. Încadrarea într-un curent/specie/mișcare
Specie- basm prin:
 caracterul fantastic, fabulos al operei (calul năzdrăvan, Sfânta Duminică, puterea
supranaturală a fetei Împăratului Roș)
 prezența formulelor specifice („Amu cică era odată, într-o țară îndepărtată….”)
 conflictul principal prezintă lupta între forțele binelui (Harap-Alb) și cele ale răului (Spânul,
Împăratul Roș), binele învingând la final
 utilizarea cifrelor magice (trei băieți, trei fete, trei mari probe, doisprezece butoaie cu vin)
 timp și spațiu fabulos, de poveste („odată”, „într-o țară îndepărtată”)
 personajele sunt pozitive, negative, ajutoare (Flămânzilă, Setilă etc.) și donatori (furnicile,
albinele)
2. Tema ilustrată prin două secvențe/episoade
Tema– maturizarea feciorului de împărat care pe parcursul operei trece prin probe menite să îl
pregătească pentru statutul de rege
 secvența 1- întîlnirea cu bătrînica din gradina palatului (Sfânta Duminică) pe care, judecând-
o după aparențe, refuză să o miluiască
 secvența 2- întâlnirea și alegerea ajutoarelor arată un progres la nivelul comportamentului.
Deși aceștia arătau înfricoșător, el nu îi disprețuiește ci îi ia ca tovarăși de drum
Viziunea despre lume:
 clasică, prin caracterul educativ al basmului (susținerea valorilor morale: adevăr, prietenie,
respect).
 se îmbină în mod original comicul (prezentarea celor 5 prieteni, proverbe, zicători) cu
tragicul (cruzimea Spânului și a Împăratului Roș)
3. Elemente de structură
 titlul– conține numele personajului principal. Semnificația termenilor: harap înseamnă slugă,
servitor iar alb denotă originea nobilă a mezinului
 relația incipit- final conține elemente de cronotop specifice basmului.
 în incipit „era odată” și „într-o țară îndepărtată” introduc cititorul într-o atmosferă
fabuloasă de basm
 finalul prezintă veselia nunții fiului de crai ce ține ani întregi realizându-se o prelungire
atemporală într-un prezent continuu „și acum mai ține încă”
 subiectul operei
 expozițiunea- prezentarea personajelor (craiul, Verde Împărat și copiii acestora),
introducerea în atmosfera fantastică de poveste („Amu cică era odată într-o țară
îndepărtată…”)
 intriga- scrisoarea Împăratului Verde către crai produce o dinamizare a acțiunii
 desfășurarea acțiunii- proba craiului pentru copii, întâlnirea mezinului cu Sfânta Duminică
 sfatul tatălui și plecarea copilului la drum
 întâlnirea cu Spânul, suprinderea mezinului prin vicleșug de către acesta
 probele de la curtea Împăratului Verde:
 proba aducerii salăților din grădina ursului
 proba aducerii pieii cu pietre prețioase a cerbului
 proba aducerii fetei Împăratului Roș
 punctul culminant- moartea și învierea lui Harap-Alb, moartea Spânului
 deznodământ- ospățul fabulos cu o continuitate atemporală („și acum mai ține încă”)
4. Statut personaje principale
 Harap-Alb: fiu de crai, mezinul familiei, personaj pozitiv, personaj atipic de basm (nu are
însușiri supranaturale), întruchipare a valorile morale, personaj ce se maturizează
 Spânul: personaj negativ, joacă un rol important în realizarea procesului de educație și
maturizare a lui Harap-Alb
5. Trăsături ale personajului principal evidențiate prin secvențe specifice
Harap-Alb este un personaj dinamic, evoluând de la naivitate la maturizare cu ajutorul probelor.

La început:

 judecă după aparențe în relație cu baba în grădină

 neascultare de tată
 naivitate în relație cu Spânul
Apoi:

 bunătate față de furnici și albine

 prietenie față de cele 5 personaje fantastice
 ascultare de sfaturile Sfintei Duminici

Tema și viziunea despre lume în

basmul „Povestea lui Harap-Alb”
Basmul este una din cele mai vechi forme de literatură populară orală aflată în folclorul tuturor
popoarelor, vârsta lui este preistorică (conţine elemente de civilizaţie veche) fiind totodată
strămoşul civilizaţiei SF de astăzi.

1. Încadrarea într-un curent/specie/mișcare

„Povestea lui Harap- Alb” îmbină elemente de real (familiile) cu cele fantastice ( cerbul,
ursul, ajutoarele, Sfânta Duminică). Apare conflictul între forţele binelui (Harap Alb, Sfânta
Duminică) şi forţele răului ( spânul) iar binele iese învingător. Basmul lui Creangă conţine
formulele specifice: iniţiale, mediane, finale:’’Amu cică era odată…’’. Nu lipsesc reperele
temporale specifice: „era odată” – illo tempore, timp mitic fabulos, nedelimitat, spaţiu vag,
imaginar, nemăsurat, unde totul e posibil, teritoriu al fabulosului. Personajele sunt de mai mute
tipuri: pozitive ( craiul, Împăratul Verde, Harap Alb, Sfânta Duminică), fiinţe himerice, animale ce
comunică, măşti ale diferitelor tipuri de indivizi- ajutoare ( Ochilă, Gerilă, Flămânzilă, Setilă,
Păsări-Lăţi- Lungilă), donatori ( furnicile şi albinele). Ca şi în toate basmele şi aici avem
iniţierea unui erou, formarea unui tânăr- fiul cel mic al craiului. Aceasta se realizează prin trecerea
unor probe: proba vitejiei ( înfruntarea tatălui îmbrăcat în urs), aducerea salăţilor din grădina
ursului, aducerea pieii cu pietre preţioase a cerbului, aducerea fetei Împăratului Roş ( ajutat de cei
cinci prieteni şi de donatori). Basmul are adânci conotaţii în planul real, atitudinea specifică fiind
cultivarea virtuţilor morale: adevăr, dreptate, cinste, omenie, ospitalitate, curaj şi condamnarea
obiceiurilor rele: nedreptatea, răutatea, minciuna, viclenia. „Povestea lui Harap Alb” conţine cifre
cu valoare simbolică: trei feciori, trei fete de împărat, trei probe, spânul îl înşală a treia oară.

2. Tema ilustrată prin două secvențe/episoade

Tema basmului o constituie maturizarea, formarea unui tânăr trecut prin probele vieţii astfel
că basmul este un buildungsroman- roman al formării, al instruirii ( drumul copilului de la
adolescenţă la maturitate).

O primă secvență reprezentativă este întâlnirea cu bătrânica din grădina Palatului. Mezinul judecă
după aparențe, refuză s-o miluiască și nu-și dă seama că are de-a face de fapt cu Sfânta
Duminică, deghizată într-o cerșetoare. Cu timpul băiatul se maturizează și putem observa că în
secvența întâlnirii cu ajutoarele există un progres în comportamentul lui. Deși aceste ființe
himerice arată înfricoșător, el nu le disprețuiește cinci le ia ca tovarăși de drum, ce mai târziu îl vor
ajuta să treacă probele de la curtea împăratului Roș.a

Viziunea despre lume în opera „Povestea lui Harap-Alb” este pe de-o parte clasică, prin susținerea
valorilor morale tradiționale precum bunătatea prietenia adevărul și prin lupta binelui împotriva
răului. Pe de altă parte este prezentă jovialitatea, prin umor, printr-o bună dispoziție emanată de
autor și de către personajele sale fiind, în acest sens, nu de puține ori asemănat cu scriitorul
francez Rabelais.

3. Elemente de structură

Titlul. Harap Alb este un nume primit de la Spân. Harapul este un om cu pielea şi părul
negru, rob, sclav. Astfel că rob „alb” ajunge să fie o contradicţie, un oximoron, autorul dorind
să exprime punctul cel mai de jos la care ajunge datorită neascultării.

Incipitul este constituit de prima frază a textului „ Amu cică era odată într-o ţară un crai…” simbol
al unui timp magic, misterios, necunoscut- specific basmelor ieşit din timpul comun, istoric,
atemporal – „odată”. De asemenea spaţiul este unul nedefinit, misterios, – „ într-o ţară”. În astfel
de timp şi spaţiu există probabilitatea apariţiei fantasticului. Finalul: „ Şi a ţinut veselia ani întregi şi
acuma mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă…” exprimă o continuitate, un model de
viaţă ce nu se stinge niciodată, triumful binelui ce guvernează.

Subiectul.
Verde Împărat îi cere fratelui său, Craiul, să-I trimită pe cel mai viteaz dintre cei trei fii, ca să-
i urmeze la tron (intriga basmului), deoarece el avea numai fete. Pentru a-i pune la încercare,
Craiul se îmbracă într-o piele de urs şi îi sperie pe cei doi fii mari. Cel mic însă reuşeşte să învingă
proba şi obţine încuviinţarea de a pleca spre împărăţia lui Verde Împărat. Ajutat de Sfânta
Duminică, băiatul îşi alege calul, armele şi hainele, pe care le avuse tatăl său când fusese mire şi
pleacă la drum după ce primeşte sftaturile Craiului. Craiul (tatăl său) îl roagă să se ferească de
omul spân (chel) şi de omul roş (roşcat). Cu toate acestea, el este păcălit de Spân, care, fiind
viclean, îl face sluga lui. Spânul ii dă numele de Harap-Alb, iar acesta îl sujeşte cu
credinţă, respectându-şi jurământul făcut. Ajunşi la palatull Împăratului Verde, Spânul se da drept
nepotul acestuia şi îl supune pe Harap-Alb la încercări primejdioase, cu speranţa că va scapa de
el: să-i aducă “salăţi din grădina ursului”; pielea bătută în pietre preţioase a unui cerb fabulos, fata
Împăratului Roş, ca să se însoare cu ea.
Ajutat de Sfânta Duminică, de furnici, şi de albine şi sfătuit permanent de calul său, Harap-
Alb reuşeşte să învingă toate probele. Cei cinci prieteni fabuloşi: Ochilă, Setilă, Gerilă, Flămânzilă
şi Păsări-Lăţi-Lungilă îl ajută să învingă piedicile apărute în încercarea de a o aduce pe fiica
Împăratului Roş la curtea lui Verde-Impărat (camera încălzită, ospăţul uriaş, deosebirea macului
de nisip, deosebirea fetei de împărat, păzirea fetei de împărat, întrecerea cal- turturică). Aici sunt
întâmpinaţi cu toate onorurile, dar fata Împăratului Ros îl respinge pe Spân şi le spune celor de
faţă ca Harap-Alb este adevăratul nepot al lui Verde-Împărat. Atunci Spânul se repede şi taie
capul lui Harap-Alb, dar fata îl înconjoară “cu cele trei smicele de măr dulce”, îl stropeşte cu apa
vie şi îl invie pe Harap- Alb. Calul fermecat îl apucă pe Spân şi îl aruncă până în ceruri, de unde
cade pe pământ şi moare (punctul culminant). Verde-Împărat îl căsătoreşte pe Harap-Alb cu fata
lui Roşu-IÎmpărat, iar la nunta lor au fost poftiţi toţi prietenii care l-au ajutat. Veselia a ţinut ani
întregi şi mai ţine şi acum, iar “cine se duce acolo, be şi mănâncă, … “.

4. Statut personaje principale

Harap-Alb, fecior de crai, este un Făt-Frumos din basmele populare, destoinic şi curajos,
dar rămâne în zona umanului, ca un flăcău din Humuleşti. El este un personaj pozitiv şi
întruchipează înaltele principii morale cultivate de orice basm, ca adevărul, dreptatea, cinstea,
prietenia, ospitalitatea, curajul, vitejia, trăsături ce reies indirect din întâmplări, fapte, din propriile
vorbe şi gânduri şi direct din ceea ce alte personaje spun despre el. Călătoria pe care o face
pentru a ajunge împărat este o iniţiere a flăcăului în vederea formării lui pentru a deveni
conducătorul unei familii, pe care urmează să şi-o întemeieze.

5. Trăsături ale personajului principal evidențiate prin secvențe specifice

Harap-Alb este un personaj care evoluează. La început reacţionează impulsiv, nu vorbeşte
la supărare şi nici nu miluieşte bătrâna pe care o judecă după aparenţe, o respinge şi nu
bănuieşte că puterea şi înţelepciunea ei vor fi de o mare importanţă în succesul său final şi în
triumful binelui. cu timpul el învaţă să fie precaut, să nu mai judece după aparenţe (deşi ajutoarele
sale inspiră teamă iniţial), să aprecieze totul, inclusiv înţelepciunea celor în vârstă. De asemenea,
altruismul, sufletul lui bun, dragostea pentru albine şi furnici îl fac să le ocrotească şi să le ajute
atunci când le întâlneşte în drumul său, chiar dacă pentru asta trebuie să treacă prin apă ori
să zăbovească pentru a le construi un adăpost. Sigur că binele pe care Harap-Alb îl face se
întoarce atunci
când el însuşi se află în impas, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor salvându-i deasemenea viaţa.
 Nuvela realistă, psihologică
„Moara cu noroc”
1.Încadrarea într-o specie/ curent
 specie – nuvelă
- are un singur fir narativ – viața lui Ghiță și a familiei lui
- prezintă un conflict major – între Ghiță și Lică, conflictul interior al lui Ghiță
- avem un singur personaj puternic individualizat – Ghiță
 nuvelă psihologică
- evidențiază conflictul interior al lui Ghiță între cinste, corectitudine și iubirea de bani
- pentru redarea stărilor sale psihice sunt folosite tehnici ca monologul interior,
evidențierea el. nonverbale și paraverbale
 nuvelă realistă
- are tematică socială: lăcomia de bani
- perspectivă obiectivă, narator omniscient și omniprezent
- ton impersonal, neutru
- personajele reprezintă tipuri umane– dominate de o trăsătură principală de
caracter: Ghiță- lacomul, Lică- tâlharul
- se utilizează tehnica detaliului pentru o redare cât mai fidelă a mediului
- elemente reale de cronotop (locuri care există în realitate): Arad, Ineu etc.

2. Tema ilustrată prin două secvențe semnificative

Tema– consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de îmbogățire

 secvența 1- plecarea la moară contrar sfatului bătrânei de la început
 secvența 2- scena finală când bătrâna și copiii ajung la locul incendiat de focul purificator

Viziunea despre lume– clasică: sunt susținute valorile morale (vezi sfaturile bătrânei) și
condamnate viciile (lăcomia lui Ghiță)
3. Elemente de structură

Titlul – ironic, element de spațialitate ce pare că aduce ghinion familiei personajului principal
Perspectiva narativă – obiectivă, narator omniscient, obiectiv, narațiunea este la persoana a III-a,
autorul își maschează opiniile în vorbele bătrânei

Subiectul –
 Expozițiunea
- prezentarea familiei lui Ghiță și a discuției cu soacra
- prezentarea morii, loc părăsit și primejdios
 Intriga
- apariția lui Lică la han
 Desfășurarea acțiunii
- apăsarea exercitată de Lică
- afacerile necurate ale lui Ghiță
- moartea văduvei și a copilului ce trec pe la han
- bătaia misterioasă a arândașului
- procesul, mărturia strâmbă a lui Ghiță
- destrămarea familiei, Ana se dăruiește sămădăului
 Punctul culminant
- Ghiță își ucide soția, Răuț îl va ucide pe Ghiță, Lică se va sinucide pentru a nu fi prins
 Deznodământ
- arderea hanului, cuvintele moralizatoare ale bătrânei
 Personaje
1.Statut personaje

Ghiță
 personaj principal
 personaj rotund, involuează de la statutul de om harnic, familist la dezumanizarea adusă
de lăcomia de bani
 personaj specific realist (construit pe baza unei trăsături de caracter dominantă), tipul
lacomului după avere
 cizmar harnic, familist, blând și cumsecade care vrea să-și schimbe statutul
 puternic din punct de vedere psihologic

Lică
 personaj plat, nu evoluează, nu are conflicte interioare
 personaj realist, tipul tâlharului
 stăpânul locurilor, șeful porcarilor
 puternic, în raport de superioritate față de Lică

2.Trăsături personaje ilustrate prin secvențe semnificative

Ghiță
 harnic, echilibrat- secvența inițială de prezentare a atmosferei plăcute de la han după
venirea cârciumarului
 nesinceritate față de Ana- după complicitatea cu Lică nu mai îndrăznea „să-i vorbească
dezghețat ca mai înainte”
 pierderea încrederii în sine
 scena împrumutului forțat pe care îl face Lică indică încercarea acestuia de a prelua
controlul absolut asupra cârciumarului, știrbindu-i echilibrul interior
 cele două episoade petrecute în apropierea morii: jefuirea arândașului și uciderea femeii
în negru au ca scop incriminarea și defăimarea lui Ghiță
 violent: „mohorât, violent” (caracterizare directă), în jocurile cu Ana „își pierde repede
cumpătul și-i lasă urme vinete pe braț”
 înstrăinare de familie: „era singur și părăsit”

Relația Ghiță- Lică

 Lică este autoritar, Ghiță vulnerabil
 scena împrumutului forțat
 Lică îl face complice
 secvențele petrecute în apropierea morii: uciderea femeii în negru, jefuirea arândașului
au scopul de a-l incrimina pe Ghiță
 înțelegerea dintre cei doi de la final este o anomalie și imoralitate extremă
 Particularități de construcție a
personajului Ghiță
1.Statut personaj
Ghiță este personajul principal principal al nuvelei, la început „un ins energic, cu gustul riscului și
al aventurii și nu o palidă umbră hamletică, pierdută într-un peisaj autohton” (Magdalena
Popescu). Ca statut social este un cizmar harnic, familist, blând și cumsecade care vrea să-și
schimbe statutul pentru o mai bună stare materială. Este un personaj rotund ce involuează de la
statutul de om harnic, familist la dezumanizarea adusă de lăcomia de bani. Puternic din punct de
vedere psihologic, se încadrează ca personaj specific realist (construit pe baza unei trăsături de
caracter dominantă), tipul lacomului după avere.

2.Trăsături personaj ilustrate prin secvențe semnificative

Inițial, după mutarea la moară, Ghiță se dovedește harnic, echilibrat. O ilustrează secvența inițială
de prezentare a atmosferei plăcute de la han după venirea noului cârciumar. Aici drumețul nu era
primit ca un străin ci ca unul din familie. De aceea oamenii nu mai spun că se vor opri la han ci la
Ghiță, semn al ospitalității și al omeniei arătate. Odată cu intrarea în jocurile murdare ale
sămădăului primul pas va fi nesinceritatea față de Ana care nu mai îndrăznea „să-i vorbească
dezghețat ca mai înainte” dar și pierderea treptată a încrederii în sine. Sugestiv este episodul
împrumutului forțat pe care îl face Lică, în încercarea acestuia de a prelua controlul absolut asupra
cârciumarului, știrbindu-i echilibrul interior. Rămași singuri în cârciumă, Lică îi cere cheile de la
toate încăperile, întreabă unde ține banii și ia cu forța o mare parte, lăsând câțiva pentru a nu da
de bănuit restului familiei. Peste un timp îi înapoiază, însă Ana observă că sunt bani însemnați și
bănuiește implicarea soțului în lucruri murdare. Și cele două episoade petrecute în apropierea
morii: jefuirea arândașului și uciderea femeii în negru au ca scop incriminarea și defăimarea lui
Ghiță, astfel încrederea sa în ochii oamenilor începe să pălească. Treptat devine violent:
„mohorât, violent” (caracterizare directă), în jocurile cu Ana „își pierde repede cumpătul și-i lasă
urme vinete pe braț”. La final ajunge să se înstrăineze de familie: „era singur și părăsit”,
degradarea sa morală conducând la destrămarea familiei sale. Într-un gest extrem își aruncă soția
în brațele tâlharului dar sfârșește ruinat: simte gelozia trădării, își sacrifică nevasta și nu vede
răzbunarea față de Lică. Sfârșitul personajelor este unul tragic pentru că au încălcat legile morale
ale firii, drama destinului fiind la fel de puternică ca și personalitatea lor.