1

Programa de examen pentru bacalaureat ............................................................................................... 3

Programa de examen pentru bacalaureat aferent disciplinei limba și literatura română. ....................... 4
Programa examen de bacalaureat pentru disciplina limba și literatura română ..................................... 6
Aci sosi pe vremuri ............................................................................................................................... 8
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii .............................................................................................. 10
Ion....................................................................................................................................................... 12
Iona ..................................................................................................................................................... 14
Leoaică, tănără iubirea ........................................................................................................................ 16
Maitrey ............................................................................................................................................... 18
Moara cu noroc ................................................................................................................................... 22
Moromeții ........................................................................................................................................... 24
Patul lui Procust .................................................................................................................................. 26
Plumb.................................................................................................................................................. 28
Riga Crypto și Lapona Enigel ............................................................................................................. 30
Alexandru Lăpușneanul ...................................................................................................................... 32
Baltagul............................................................................................................................................... 34
De demult ........................................................................................................................................... 36
Enigma Otiliei ..................................................................................................................................... 39
Floare albastră ..................................................................................................................................... 41
Introducție în Dacia Literară ............................................................................................................... 44
În grădina Ghetsimani ......................................................................................................................... 46
Levantul .............................................................................................................................................. 48
Luceafărul ........................................................................................................................................... 51
O scrisoare pierdută ............................................................................................................................ 53
Povestea lui Harap Alb ....................................................................................................................... 56
Testament ........................................................................................................................................... 58
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război ............................................................................. 61
Junimea ............................................................................................................................................... 63
Modernismul și tradiționalismul ......................................................................................................... 65

2
 Programa de examen pentru bacalaureat

Limba și literatura română este o disciplină deosebit de importantă atât ca materie

școlară, cât și ca formare a conștiinței naționale a poporului român.

Din punct de vedere școlar, disciplina vizează competențele lingvistice de comunicare

cât și cea de demonstrare a cunoștințelor dobândite pe parcursul liceului.

Este o disciplină comună pentru toate filierele, profilurile și specializările existentă

într o instituție liceală.

Examinarea scrisă este o modalitate de verificare a competențelor de receptare și de

producere a mesajelor scrise pe perioada a trei ore de rezolvare în conformitate cu programa
liceală de bacalaureat.

Programa este valabilă pentru filierele teoretice, aici profil umanist și filiera
vocațională, profilul pedagogic, respectiv filierele teoretice cu profil real, tehnologică și
vocațională.

3
 Programa de examen pentru bacalaureat aferent disciplinei limba și
literatura română.

Programa pentru filierele teoretice și vocaționale vizează competențe de comunicare,

cât și de furnizare a informațiilor literare, astfel elevul va trebui să știe ce înseamnă
comunicare, cum se realizează și ce înseamnă aceasta.

Cea mai importantă trăsătura din punctul de vedere al comunicării este redactarea care
ajută la structurarea unui eseu, limbajele ajută la furnizarea semnificației unui text,
constituirea unor texte nonliterare pentru a comunica o informație, o experiența personală.

Din punctul de vedere al literaturii, elevul trebuie să cunoască următoarele aspecte:

- teme, motive, viziune despre lume, încadrarea intr-un gen literar, specie literară,
particularități literare specifice: subiectul, compoziția, structura, tehnici literare, registrele
stilistice, raportul incipit final.

Pentru textul narativ, elevul va învăța următoarele tipuri de specii: roman, basm cult și
în nuvelă , cărora le va identifica următoarele trăsături: subiectul narativ, compoziția, tehnici
narative, instanțele comunicării, personajele (construcție, caracterizare sau tipologie).

În ceea ce privește textul dramatic, elevul va cunoaște următoarele specii dramatice:

comedia și dramă (interbelică și postbelică), pe care le va studia sub raportul următoarele
trăsături: subiectul dramatic, caracterizarea personajelor; compoziția.

Textul liric încadrează următoarele aspecte: titlu, motivul poetic, simbolul central,
construcția imaginarului poetic prin prisma figurilor de stil și a elementelor de prozodie,
diferența între poezie epică și lirica, respectiv instanțele comunicării în textul poetic. Arta
poetică este o categorie specială, dar ca și celelalte specii literare, se definește și datorită
viziune despre lume, pe lângă teme, motive, concepții despre artă și artist și simbolistica
acestora.

Istoric vorbind, literatura vizează studiul operelor literare din unghiul curentelor
literare ce evidențiază trăsăturile comune ale unor opere literare specifice.

Curentele literare se studiază pe baza învățării principalelor trăsături pe care scriitorii le au

formulat și particularizat prin prisma textelor literare cele avem astăzi.

Din punctul de vedere al istoriei literaturii române, elevul va studia următoarele

curente literare: perioada veche (filologia clasică sau a cronicarilor moldoveni și munteni,
cărturarilor), perioada secolelor 17 și 18, umanismul si iluminismul.

Perioada modernă vizează curentul literar și cultural pașoptist; romantismul, realismul,

simbolismul cât și prelungiri ale clasicismului și romantismului și cea interbelică ilustrează
modernismul, tradiționalismul, avangarda și contextul european, iar perioada postbelică
deosebește următoarele curentele literare: postmodernismul și contextul lui european.

4
 Textul argumentativ este prevăzut în programă ca fiind un element de comunicare
realizat pe baza următoarelor trăsături: construcția textului argumentativ, rolul conectorilor în
argumentare, logică de argumentare și coerența mesajului argumentativ.

Argumentarea unui punct de vedere raportat la o problematică are în vedere existența unor
structuri gramaticale specifice ce își fundamentează rolul prin evidențierea argumentului si
construcția discursul argumentativ datorită conectorilor, tehnicilor argumentative sau a
sudurilor specifice.

Din punctul de vedere al marilor scriitori, se definește marele concept literar: canonul,
astfel elevii vor învăța câte un text aparținând următorilor scriitori: Mihai Eminescu, Ion
Creangă, Ion Luca Caragiale, Titu Maiorescu, Ioan Slavici, George Bacovia, Lucian Blaga,
Tudor Arghezi, Ion Barbu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, George
Călinescu, Eugen Lovinescu, Marin Preda, Nichita Stănescu și Marin Sorescu.

5
 Programa examen de bacalaureat pentru disciplina limba și literatura
română

Limba și literatura română este foarte importantă în definirea conștiinței naționale cât
și a nivelului de cunoștințe dobândit pe parcursul liceului la orele omonime sub aspectul
comunicării și literaturii.

Programa are în vedere studiul marilor opere literare, respectiv demonstrarea

cunostiințelor pe parcursul celor trei ore de examen, unde prin comunicare, elevul se va
dedica studiului principalelor moduri de expunere: monolog, dialog, stilurile funcționale;
comunicarea orală, paraverbală sau prin gesturi.

Redactarea ca modalitate de rezolvare a unor eseuri din perspectiva tipului de text

cerut, normelor limbii literare, structurii textului cerut, reperele de rezolvare ale acestuia.

Elevul va studia principalele texte literare sub aspectul elementelor stilistice de

limbaj, modurilor de expunere cât și a principalelor trăsături ale acestuia: temă, motiv literar,
viziune despre lume, gen literar sau compoziția.

Textul narativ are în vedere următoarele trăsături: specii literare (basm cult, nuvela și
roman), subiectul narativ, compoziția, instanțele comunicării, tehnici de redactare,
personajele (caracterizare și construcție); perspectiva narativă; registre stilistice; tipurile de
stil: direct, indirect și indirect liber.

Dacă vorbim despre prezentarea unor texte dramatice, atunci amintim de următoarele
trăsături: subiectul dramatic, compoziția, caracterizarea personajelor, registre stilistice,
didascaliile, speciile literare aferente: comedia și dramă (interbelică și postbelică).

Poezia se definește prin studiul de către elevi a următoarelor trăsături: titlu, relații de
opoziție și de simetrie, motiv poetic, simboluri, idee poetică, imaginar poetic constituit din
figuri de stil și elemente de prozodie, specii epice și lirice pe care genul liric le are în vedere.

Tema și viziunea despre lume, concepții despre artă și artist și simbolurile acesora împreună
cu temele și motivele, formează imaginea poetică a unui text liric de tip artă poetică pe care
elevul îl va studia.

Curentele literare sunt foarte importante în definirea operelor literare pe baza

trăsăturilor comune pe care scriitorii le-au idealizat în acele structuri literare.

Următoarele curente literare studiate sunt umanismul și iluminismul din perioada

secolelor 17 și 18, respectiv perioada modernă aduce următoarele curente literare: curentul
junimist sau pașoptist, romantismul, realismul, simbolismul, modernismul, tradiționalismul și
postmodernismul.

6
 Textul argumentativ este atât o construire a unui discurs bazat pe construcția acestuia,
rolul conectorilor, logicii și coerenței mesajului argumentativ, cât și o interpretare personală
în critica și istoria literară.

Mari scriitori canonici s-au făcut remarcați datorită realizării unor opere literare de
valoare, astfel avem următorii creatori literari canonici: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion
Luca Caragiale, Titu Maiorescu, Ioan Slavici, George Bacovia, Lucian Blaga, Tudor Arghezi,
Ion Barbu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, George Călinescu, Eugen
Lovinescu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, pentru care se va învăța câte un
text literar împreună cu elementele literare date la clasă.

7
 Aci sosi pe vremuri
de Ion Pillat

Poemul Aci sosi pe vremuri este scris de Ion Pillat și face parte din volumul Pe Argeș
în sus, publicată fiind în anul 1923, fiind considerat de critica literară reprezentativ creației
artistice.

Creația literară se încadrează în curentul literar tradiționalism prin două mari trăsături
– idilizarea trecutului prin intermediul cadrului rural și tema trecerii timpului, considerîndu-se
a fi o meditație nostalgică pe fondul trecerii ireversibile a timpului în care intră destinul
uman.

Discursul liric se realizează în două registre – lirismul obiectiv definit prin existența
narațiunii și meditației și celălalt lirismul subiectiv denotat de prezența eului liric, prin care se
asigură comunicarea directă a trăirilor și sentimentelor la persoana I.

Atmosfera predominantă în acest cadru imaginar este redat de sentimentul elegiac și

meditativ care are la bază atît lirismul subiectiv susținut de mărcile lexicale și gramaticale
specifice, cît și elementele spațiale și temporale.

Titlul este o structură inedită prin alcătuirea sa – propoziția Aci sosi pe vremuri prin
care poetul reușește să interpătrundă atît trecutul, cît și prezentul.

Elementele ce constituie titlul sunt adverbul aci, verbul sosi conjugat la timpul perfect
simplu și locuțiunea adverbială de timp pe vremuri care idealizează omul ce trăiește niște
experiențe repetabile, reluate și retrăite de fiecare generație din prezent.

Primele două distihuri reprezintă începutul poeziei și fixează metaforic casa amintirii
ce devine un spațiu familiar în care se rememorează nostalgic trecutul.

Ca fond descriptiv, casa amintirii se poate spune că are caracter tradițional, în care
predomină următoarele elemente – pridvor, obloane peste care au ajuns păienjenii. Aceștia și-
au făcut o pînză de praf care sugerează trecerea timpului și de privilegiere a spațiului
accesibil urmașului.

Distihul al treilea deschide planul trecutului în care se îmbină evocarea iubirii purtată
față de bunici cu natura care devine solitară cu omul, astfel timpul îi ia sub arcada sa și îi
supune procesului de transformare pe fondul schimbării.

Idila reflectă puritatea sentimentelor din vremuri străvechi, atunci bunica lui Calyopi
venise cu berlina pentru a se muta definitiv la casa bunicului meu, căreia îi recitase romantic
poezia Le lac prin care bunica își păstrează atmosfera și moda din acele timpuri.

8
 Sunetul clopotului devine motivul central al poeziei, însoțește protector cuplul de
îndrăgostiți, afirmația fiind reflectată în versurile Și cum ședeau ... departe, un clopot a sunat,
/ De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat. Pe baza lor, clopotul capătă sensuri
simboluri, cum ar fi puterea de a rezista timpului, aici turnul vechi, respectiv tradițiile
menționate nunta sau moartea fac posibilă nuanțarea tradiționalistă a poeziei prin elogierea
lor în cadrul textual.

Meditația poetică conturează elegiac eternitatea ființei umane prin posibila iubire
reflectată în versurile Dar ei, în clipa asta simțeau că o să rămînă. Se anunță faptul că
sentimentul devine o eterninate prin apariția fericirii, dar timpul ne face să ne gîndim la
trecut, unde Demult e mort bunicul, bunica e bătrînă, iar singura imagine cu care rămîi în
amintire este cea a trecutului strămoșilor.

Persoana iubită este un alt mijloc de a marca trecerea timpului prin conturarea
portretului ei, unde ochii ei erau o peruzea, iar acum au devenit ochi de ametist, așa că se
produce o transformare frumoasă din care la început era o piatră semiprețioasă, iar prezentul
înseamnă o piatră prețioasă și strălucitoare.

Caracterul tradiționalist al textului se remarcă prin trăsăturile morfosintactice, unde

primul element de bază îl reprezintă timpurile verbale care sugerează planul trecut și cel
prezent evocate.

Timpul prezent ilustrează permanența sentimentului de iubire prin cuvintele vii, calci,
tragi sau însoțesc meditația asupra trecerii timpului în secvențele verbale te vezi, te recunoști,
nu poți, așa că iubirea capătă o nuanță prezentă și dinamică.

Finalul poetic este alcătuit dintr-un distih-refren care devine laitmotivul textului,
amplificînd tristețea poetului cu privire la neputința umană în fața timpului și a morții, unde
secvențele și cum ședeam ... departe, un clopot a sunat / Același clopot poate în turnul vechi
din sat ... ”. Aici, poetul dezvoltă o lirică a rolurilor prin persoana I cu referire la eul liric;
prin persoana a II-a folosită în relația cu interlocutorul și la persoana a III-a pentru a fi numiți
predecesorii.

Muzicalitatea este formată din elemente prozodice clasice – rimă împerecheată, ritm
iambic, măsură de 13 – 14 silabe, respectiv caracterul muzical formează prin lexic și
semantică imaginea satului prin cîmpul lexical de natură idilică.

Din punct de vedere stilistic, predomină varietatea imaginilor artistice, aici imagini
vizuale, auditive, dar și figurile de stil încadrează metafore și epitete ce asigură expresivitatea
limbajului poetic.

Per ansamblu, creația poetică se încadrează în curentul literar tradiționalist prin temele
specifice deduse prin discurs liric și descrierea spațiului, respectiv a limbajului poetic ce
îmbină o pluralitate de registre, care împreună formează imaginea satului de la origini pînă în
prezentul poetic.

9
 Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
de Lucian Blaga

Poezia este o artă poetică modernă, alături de Testament scris de Tudor Arghezi și Joc
secund al lui Ion Barbu, fiind publicată în anul 1919, în volumul de debut intitulat Poemele
luminii prin care aduce o noutate total filosofică, deoarece imprimă poemului ideea de
păstrare a misterului – o trăsătură specifică filosofiei poetice.

Dacă Tudor Arghezi aducea în discuție limbajul cuvintelor potrivite, atunci Lucian
Blaga accentuează raportul dintre poet și creație raportat la lumea în care se află, așa că prin
prisma primei trăsături anterior menționate alături de versurile scrise într-o continuitate și
prezența ingabamentului, putem spune că se încadrează în curentul literar modernist.

În această poezie, poetul face dinsticția dintre cele două tipuri de cunoaștere –
cunoașterea luciferă și paradisiacă, unde primul tip ilustrează lumina rațională a logicii și
intelectului, pe cînd cea de-a doua cale de a cunoaște lumea este realizată prin cunoașterea
imaginară și a trăirilor interioare, putînd fi vorba despre o cunoaștere poetică.

Poetul alege să – și conserve ideea de mister în cadrul acestui poem printr-un rol
poetic deosebit, acela de a potența trăirea interioară, aici creatorul pătrunde în tainele
Universului prin sporirea lor, de aici rezultă faptul că modernismul aduce în vedere o viziune
filosofică asupra lumii.

Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în fața marilor taine ale Universului
conform căreia cunoașterea lumii este posibilă numai prin iubire. Confesiunea este forma de
bază de structurare a poemului prin Lucian Blaga adoptă lirismul subiectiv conturat prin
transmiterea directă dată de mărcile subiectivității – pronumele personal declinat la persoana
I, număr singular eu repetat de cinci ori, adjectivul pronominal posesiv declinat la persoana I
mea, verbele conjugate la timpul prezent și formă negativă nu strivesc, nu ucid sau verbe
conjugate la timpul prezent, formă pozitivă întîlnesc, sporesc, îmbogățesc și iubesc.

Titlul include o metaforă revelatorie corolă de minuni a lumii care semnifică ideea de
cunoaștere luciferică – o imagine redată prin perfecțiune, absolut și cercul, datorită căruia
misterele universale intră în rolul poetului de a le păstra, fiind în opoziție cu Corola de
minuni a lumii – imaginea adîncirii misterului universal.

Incipitul reia titlul care intră în relație cu întreaga poezie, unde versurile Eu nu
strivesc corola de miuni a lumii că eu iubesc / Și flori și ochi și buze și morminte, așa că se
observă o circularitate conturată de existența pronumelui personal eu care atrage atenția
asupra eului liric – stihial și exacerbat.

Primul vers al poeziei subliniază poziția adoptată în legătură cu misterele lumii prin
care el refuză să le cunoască în mod rațional, idee demonstrată în structura nu strivesc,
respectiv taina lumii este o contradicție prin verbele nu ucid, sporesc, îmbogățesc și iubesc pe
fondul căreia se creează două planuri – cunoașterea paradisiacă și cea luciferică.

10
 Poemul se structurează în trei secvențe puse în antiteză, unde prima conține cinci
versuri în care eul liric definește viziunea proprie asupra universului; cea de a doua și cea de
treia secvențe cuprinse între versurile 6 și 14, respectiv între 15 și 20, pe baza cărora este
reluată iubirea confecționată prin cunoașterea luciferică din structurile nu strivesc, nu ucid și
devin acceptarea lumii perfecte.

Prima strofă conține ca element de bază în flori, în ochi, pe buze ori morminte și
semnifică frumusețea, cunoașterea, sărutul și marea taină a morții; cea de – a doua reprezintă
apoziția dintre luminea mea și lumina altora ce corespund celor două tipuri de cunoaștere –
luciferică și paradisiacă, respectiv ultima strofă devine nuanța cauzală și exprimă atitudinea
eului liric față de tainele realizate prin iubire.

În concluzie, datorită elementelor mai sus prezentate mai sus prezentate, se poate
afirma că poezia conține influențe mitice și filosofice, ceea ce creează un puternic caracter
reflexiv al limbajului, respectiv se încadrează în categoria artei poetice modernist-interbelic
pe fondul existenței artistului și artei în lume.

11
 Ion
de Liviu Rebreanu

Ion este un roman social, obiectiv, realist și modern scris de Liviu Rebreanu, care a
fost publicat în anul 1920. Autorul său este un creator romîn modern, deoarece își scrie
primul roman de natură obiectivă din literatura romînă, respectiv definitivează o analiză
psihologică pe baza romanului psihologic Pădurea Spînzuraților.

Se încadrează în curentul literar realist prin prisma a două mari trăsături – existența
unei viziuni despre lume și modul de expunere – narațiunea. Astfel, se explică faptul că
romanul este o radiografie a satului romînesc prin existența unor personaje realiste – inspirate
din viața reală – discuția autorului cu un sătean și prin modul de expunere – narațiunea care
ajută la formarea tipologiei de personaje.

Geneza este una realistă prin prisma a două episoade care l-au influențat pe romancier
– întîlnirea cu Ion Pop – Glanetașului raportată la tristețea cauzată de absența pămîntului și
manifestarea iubirii față de pămînt prin a-l săruta.

De aici, pornește întreaga experiență auctorială în care pune în echilibru problematica

țăranului romîn – Ion – aflat în centrul tuturor conflictelor, fiind conturat în cadrul romanului
prin destinul tragic caracterizat de circularitate, respectiv structura romanului are la bază două
volume Glasul pămîntului și Glasul iubrii care sugerează cele două pasiuni între care
oscilează protagonistului – construcție ciclică.

Începutul(capitolul I) se deschide cu imaginea satului Pripas, aici imaginea casei

Zahariei Herdelea, unde semnificantă este intrarea în sat prin integrarea în lumea ficțională a
romnului. Exemplul concret care anticipează sfîrșitul tragic stă în imaginea Hristosului
conturat în secvența pe o cruce strîmbă, un Hristos cu fața spălăcită de ploi și devine
emblema tragicului.

Sfîrșitul(capitolul XIII) se închide cu ieșirea din sat prin drumul aferent, unde este
reprezentată casa familiei Herdelea, astfel ieșind din sat se încheie lumea ficțională a
romanului. Aici, imaginea tragicului din primul capitol devine acum o fărîmă de speranță
printr-un Hristos aflat pe crucea din lemn cu fașă poleită, parcă-i mîngia, așa că se revenire
la sacrul de la începutul.

Conflictul este unul circular, deoarece intrăm și ieșim ca printr-o poartă din
roman(Nicolae Manolescu), astfel hora ajută la dezvoltarea opoziției sociale compuse din
intelectual și țăran, unde imaginarul anterior menționat formează cele tipuri de disesiune
literară – interioară trăită de Ion și exterioară plăsmuită de acțiunea în esența ei.

În dorința de a obține pămînt, eroul se justifică prin renunțarea la învățătură, pierderea

pămîntului de către al său tată, deci statutului familiei se schimbă. Secvența stătea ca un cîine
la ușa bucătăriei demonstrează faptul că imaginea lui este una lipsită de compromis prin care
fiul le va transforma în destine tragice – nașterea lui Petrișor și condiționarea căsătoriei în

12
schimbul pămînturilor tatălui.Înainte de a obține pămîntul, acesta contemplă pămîntul și
dezvăluie semnificația gliei pentru țărani Glasul pămîntului pătrundea ca o chemare,
compleșindu-l prin atracția originară.

Sărutarea pămîntului este scena – emblemă a romanului prin care se formează natura
personajului principal – instinct, forță de atracție profund pasională rîvnea să le mîngîie ca pe
niște ibovnice credincioase. Ion dovedește voință, ambiție, hărnicie, determinare, dar și
încăpățînare, lăcomie, egoism, patimă, toate fiind esențele tari ale unei licori slabe în a obține
pămîntul.

Efectul obsesiei pentru pămînt dezvoltă cruzimea manifestată față de Ana, respectiv se
accentuează drama sufletească în care este antrenat pentru a o iubi pe Florica, fapt care pun în
antiteză o Ana frumușică și o Florica frumoasă. De aici, se poate deduce că în diverse
momente, Ion îi acordă mai multă atenție decît soției sale, astfel locul unde a născut Ana
anticipează sfîrșitul tragic.

Efectul oscilației dintre Ana și Florica simbolizează moartea – o scenă tragică în care
eroul va da pămînturile bisericii va fi omorît de George Bulbuc din cauza contextului
extraconjugal, respectiv înainte de asta gîndul său ultim trimite la obsesia pentru pîmînt
părîndu-i rău că totul a fost degeaba și că pămînturile lui au să rămînă ale nimănui.

Afirmația mor ca un cîine face referire la începutul romanului, aici la statutul tatălui
său din colectivitate, cît și moartea lui Ion nu – l va face responsabil de crima produsă,
deoarece judecătorul considera că dacă n-ar exista femeia, n-ar mai fi nevoie de justiție
criminală. Femeia este începutul tuturor păcatelor, așa că gelozia este arma legală cu care s-
a apărat în acea noapte fatidică.

Lumea satului este surpinsă în raporturile sociale și istorice cu intelectuali dăruiți

profesiei, țărani harnici, dar și limitele vîrstei.Eugen Lovinescu îl consideră pe Ion expresia
instinctului de stăpănire a pămîntului în slujba căruia pune o inteligență ascuțită, o viclenie
procedurală și o voință imensă.

În concluzie, romanul este o prezentare realist-obiectivă prin prisma relației dintre

narator și personaj, obiectivitatea omnisicentă a naratorului care formează iluzia realității și
prin persoana a III-a narațiunii ce valorifică descrierea întîmplărilor într- o manieră
verosimilă.

13
 Iona
de Marin Sorescu

Subintitulată și tragedia în patru tablouri, Iona a fost scrisă în anul 1965 și publicată
în anul 1968, devenind ulterior prima parte a trilogiei Setea muntelui de sare, alături de
Paracliserul și Matca, respectiv este o operă literară reprezentativă în orientarea către teatrul
poetic, metaforic și absurd, fiind o noutate literară prin prisma fondării caracterului tragic al
personajului.

Se încadrează în neomodernism prin existența subiectivității discursului susținut de

personajul principal Iona, cât și prin reliefarea unei conștiințe existențiale, astfel caracterul
tragic al piesei în cauză constă în fondarea subiectivității dorinței de a aspira spre sine însuși.

Titlul face trimitere la mitul biblic al lui Ion, astfel se definesc drept surse de inspirație
– Vechiul Testament, opera literară a lui Eugen Ionescu și filosofia existențialistă a lui Sartre
și Camus.

Vechiul Testament consacră un personaj biblic și anume pe Iona care încearcă să se

sustragă de la misiunea de propovăduire a cetății Ninive și este pedepsit de Dumnezeu prin
trimiterea unui vânt puternic și a unei furtuni pe mare. Aici, Iona este aruncat pe mare și
înghițit de un pește uriaș, iar în a treia zi de pocăință Iona va fi lăsat să părăsească interiorul
peștelui și să ajungă pe uscat.

Structura compozițională respecă convențiile teatrului dramatic prin lista personajelor

– Iona, Pescarul I și Pescarul II, apriția didascaliilor narative și descriptive, împărțirea pe
tablouri ce prezintă fiecare câte un context în care se află personajul.

Tabloul I prezintă pe Iona și celelalte personaje – Pescarul I și Pescarul II, decorul

constă în apariția gurii unui pește și a apei configurate prin cercuri desenate cu creta. Iona
pescuiește dintr-un acvariu, fiind așezat într-o gură care se închide, astfel se sugerează o lume
în miniatură derizorie și falsă.

Tabloul al doilea reprezintă imaginea interioară a peștelui, o lume semiobscură din

care Iona trebuie să se elibereze și să redevină liber, deci în gura peștelui eroul petrece timpul
ca și cum s-ar afla într-un pântece uriaș.

Tabloul al treilea se petrece în pântecele celui de-al doilea pește, unde moara este o
aluzie la personajul principal din romanul Don Quijote de la Mancha și se încearcă astfel de
către protagonist să scape de acolo, descoperind astfel că se află într-o burtă de pește mult
mai mare, așa că trimite un semnal și găsește scrisoarea trimisă de altcineva.

Tabloul al patrulea prezintă gura unei grote, unde în fața ei este o plajă pe care se află
Iona îmbătrânit care caută sensul vieții – un nume pentru sine; își descoperă identitatea și își
sfârșește propriul său abdomen în favoarea reușitei și libertății pe care o Răzbim noi cumva la
lumină.

14
 Textul este o parabolă a condiției umane, în care personajului îi este conturată o
idenitate incertă ce ilustrează dublul ca motiv al vorbirii prin mai multe identități, așa că se
constituie precum un fals monolog interior în care replicile se adresează șieși și lumii – mici
poeme sau meditații filosofice.

Monologul este folosit pentru a evidenția comunicarea posibilă cu sine însuși, se

renunță la dialog și se lasă ca personalitățile să se dubleze, să se comporte ca un dublu, astfel
consecințele sunt dispariția dialogului și a intrigii și plasarea acțiunii în planul parabolei.

Personajul este slab conturat, deoarece se urmărește aspectul comportamental și moral

prin caracterizarea indirectă a faptelor, gesturilor și comportamentelor.

Singura cale a protagonistului este înăuntrul, în care exclamă la final Eu sunt Iona ,
producînd iluminarea și descoperirea propriei identități, așa că sfîrșirea abdomenului său
reprezintă în mod simbolic descoperirea de sine, devenind astfel o modalitate de a se salva și
de a se evada, datorită cărora își asumă destinul.

Temnița este motivul central al parabolei în care se ilustrează limitele condiției

umane, eforturile omului a-și înțelege propria existență, respectiv de a se găsi pe sine însuși,
așa că pe parcursul piesei, Iona evoluează în captivitatea din interiorul burții peștelui și își
cugetă soarta prin strigăt și dorință.Opera literară Iona este o piesă de teatru modernă,
deoarece prezintă amestecul de genuri literare, respectiv Iona se dublează prin firea sa comică
și prin destinul său tragic, așa că parabola devine trăsătura esențială a teatrului caracterizat de
simboluri, semnificații și metafore, așadar eroul este imaginea omului.

15
 Leoaică, tănără iubirea
de Nichita Stănescu

Poemul de mai sus este scris de Nichita Stănescu și publicat în anul 1964 în volumul
poetic O viziune a sentimentelor prin care aduce literaturii române o nouă formă de scriere –
poezia cu vers alb și prezența ingabamentului, așa că perioada literară în care se încadrează
este neomodernismul prin prisma redescoperirii sensibilității și emoției, respectiv prin
existența temei centrale iubirea.

Tema poemului este iubirea reluată prin discursul liric redat prin etapele ce fac ritualul
sufletului îndrăgostit, așa că primele momente receptează sentimentele asociate imaginilor
agresive conturate în secvențele mi-ai sărit în față, mă pândise.

Asocierea aceasta este una inedită, unde agresivitatea este dezvoltată prin imaginea
colților albi ce lasă urme în versurile colții albi mi-a înfipt în față, astfel iubirea intră în
contact cu ființa în cauză și este similar unui atac fizic evident în sintagma m-a mușcat
leoaica azi, de față, prezența eului liric evocând puritatea sentimentelor.

Cea de-a doua etapă surprinsă în secvența următoare conturează transfigurarea ființei,
iar lumea se recreează, eul poetic având o altă percepție asupra aceteia și deodată-n jurul
meu, natura / se făcu un cerc de-a dura.

Cercul devine un simbol ce poate fi interpretat în dublu sens – imagine perfectă și

simbolică a eternei reversibilități. Ființa trăiește sentimentele prin toate simțurile așa că și
privirea-n sus țâșni și auzul o întâlni.

Curcubeul simbolizează biblic armonia și împăcarea sentimentelor ce definesc noua

identitate a ființei, unde privirea și auzul pot fi simboluri ale perspectivei sinelui înălțându-se
tocmai lângă ciocârlii și sugerează apariția iubirii ca o manifestare superioară a bucuriei
supreme, a fericirii percepute cu toate simțurile; se spune că ciocârlia este pasărea care zboară
cel mai sus și are un viers cu totul aparte.

Cea de-a treia secvență surprinde maturizarea sentimentelor, leoaica tânără devine
leoiacă arămie, aici cercul se transformă în semicerc prin mișcarea mâinii unde secvența mi-
am dus mâna la sprânceană, / la tâmplă și la bărbie.

Ultimele versuri fac trimitere la posibilitatea continuă de regenerare a sentimentelor,

astfel încă o vreme / și-ncă o vreme pentru iubirea care devine o formă a spiritului și
învingerii timpului și dă energie și profunzime.

Titlul este o metaforă explicită, în care leoiaca devine subiectul principal al poeziei și
se asociază iubirii printr-o apoziție, astfel imaginea situează sentimentele în afara sferei de
semnificație simbolică a leului, așa că iubirea se caracterizează prin forță, noblețe dar și prin
agresivitate.

16
 Într-o formă finală, poezia acumulează trăsăturile neomoderniste prin lirismul profund
subiectiv, metafora fiind de bază în configurarea viziunii poetice asupra iubirii, așadar
expresia metaforică surprinde șocant și inovator omul.

17
 Maitrey
de Mircea Eliade

În studiul intitulat Fragmentarium, Mircea Eliade definește literatura autenticității ca

pe o mare creație epică ce reflectează în bună parte și mijloacele de cunoaștere ale epocii,
sensul vieții și valoarea umană, respectiv cunoașterea științifică și filosofică.

Romanul apare în anul 1933 și face parte din literatura modernă interbelică, ilustrând
puritatea epică, în spiritul lui Andrei Gide se creează un erou lucid, dominat de o dorință de
cunoaștere de sine, care își ordonează experiențele trăite, astfel Mircea Eliade este cea mai
integrală și servilă întrupare a gideismului în literatura noastră, afirmă George Călinescu.

Pe baza trăsăturilor de mai sus, se poate spune că se încadrează în modernismul

interbelic, respectiv trăsăturile literare – subiectivitatea și experiența ca fundament al acțiunii
sunt definitorii în conturarea modernistă a romanului.

Romanul este o prezentare erotică și exotică, o autentică îmbinare a mai multor specii
literare, cum ar fi jurnalul, eseul, reportajul și narațiunea realizată prin prisma persoanei I,
fiind o experiență trăită de autor în India – studiul împlinit al sanscritei și filosofiei hinduse la
o universitate din Calcutta.

Pe perioada studiului, acesta locuiește la renumitul și ilustrul profesor de filosofie

Dagsputa, unde o cunoaște pe fiica acestuia – MAITREY. Își consemnează într-un jurnal
faptele, întâmplările ce însumează o experiență avută și care stă la baza viitoarei creații epice
descriptoare a mitului iubirii și motivul cuplului.

Din punctul de vedere al apariției, romanul stârnește în anul 1933 reacții ale literaților
vremii, așa că se consideră izbândă literară, pe care Mihail Sebastian afirmă că Dacă ar fi
ajutat la ceva, v-aș spune că e cea mai frumoasă și mai tristă carte pe care am citit-o,
respectiv Perpesicius spune entuziasmat că Mircea Eliade a sporit cu unul seria miturilor
erotice ale umanității.

Coordonata de bază a romanului este EROSUL care se manifestă ca dimensiune

esențială a experienței omenești, un sentiment copleșitor al sufletului și văzut ca o trăire
limitată, respectiv modalitatea narativă ajută la formarea purității epice printr-un singur plan
de acțiune, în care domină luciditatea naratorului – personaj asupra cunoașterii metafizice a
experienței.

Romanul debutează cu starea de incertitudine a personajului masculin ALLAN, un

englez în vârstă de 24 de ani, fiind scris la persoana I pe baza însemnărilor făcute de autor în
cei trei ani de viață indiană.

Începutul este o ezitare a personajului care ar fi dorit să știe exact ziua când a
cunoscut-o pe Maitrey, astfel jurnalul realizat obiectiv îi provoacă stări de confuzie și de
nedumerire pentru că subiectivitatea nu mai imprimă o relevanță asupra întâmplărilor,

18
respectiv încearcă să-și amintească momentul îndrăgostirii manifestate față de fată,
mărturisind că este neputincios să retrăiască acum întâlnirea cu frumoasa bengaleză.

Jurnalul citit îl uimește, deoarece prima întâlnire cu Maitrey este o aparență urâtă prin
ochii ei prea mari și prea negri, având buze cărnoase și răsfrânte, cu sâni puternici, fiind o
fecioară bengaleză crescută prea plin precum fructul trecut în copt, de aici reiese în mod
direct portretul fizic al eroinei.

Discută cu Harold, colegul său de cameră și evidențiază firea analitică al lui Allan
căruia îi plăcea să audă lumea vorbind de rău despre cei care se iubesc sau se simt aproape,
întrucât va avea ocazia să verifice procesele obscure ale conștiinței.

Allan este un inginer englez aflat la începutul carierei sale și care merge împreună cu
un gazetar în vizită la profesorul Narendra Sen. Atunci lui Maitrey i se pare că este mult mai
frumoasă decât atunci când o văzuse prima dată, admirându-i vestimentația pe care o
consemnează în jurnal sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi cusuți în argint, cu
salul asemenea cireșelor galbene. Soția inginerului, Srimati Devi Indira, era îmbrăcată cu o
sari albastră, cu un sal albastru introdus în aur și zâmbea întruna, fiind atât de tânără și de
timidă încât părea sora lui Maitrey.

Chabu este cealaltă fiică care avea în jurul zece ani, cu părul tuns, rochie de stamba și
față oacheșă, semănând cu o țigăncușă, astfel cele trei entități feminine se strânseseră una
lângă cealaltă, temătoare și timide, dar și retrase, în ciuda faptului că inginerul încerca să le
încurajeze.

Narendra Sen îl sprijină pe Allan să ocupe un post de inspector într-o zonă apropiată,
dar acesta se îmbolnăvește de malarie, fiind internat într-un sanatoriu din Callcuta, apoi îl
invită să locuiască perioada șederii obligatorii în India.

Allan se simte stingherit în casa inginerului, stă retras în bibliotecă, învață salutul
tradițional prin împreunarea palmelor în dreptul frunții, apoi treptat se va împrieteni cu
Maitrey. Ea se interesează de obiceiurile europenilor, deoarece consideră că este în frig în
țara sa, asta făcând tenul alb al pielii.

Este impresionat de povestea micuței Chabu care un pom îngrijit de ea însăși cu turtă
și prăjituri. Își dă seama că tănârul european este mirat de firea inocentă și naivă a fetei, deși
știa să compună poeme filosofice plăcute lui Tagore. Avea 16 ani și deja știa foarte multe,
aici fiind înzestrată o cultură profundă și vastă din domeniul literar și civilizației indiene.

La început, Allan nu avea niciun sentiment față de tânăra bengaleză, dar pe parcurs o
va învăța franțuzește, iar ea îl învață bengaleză, așa că învățatul îi destind pe amândoi,
apropiindu-i din ce în ce mai mult. În continuare, aceștia își scriu note de jurnal în care își
notau incertitudinile și autoanalizei, totul fiind un joc lucid.

De asemenea, acesta vedea în fată austeritate locului în care trăiește, având doar un
scaun, două perne și un pat. El se simte din ce în ce mai atras de Maitrey, își schimbă

19
autografe pe care le scriu pe cărți și reviste, își povestesc istorisiri și vorbesc despre căsătoria
indiană – un factor de apropiere firesc între ei.

Autenticitatea romanului este reflectată prin ilustrarea tulburării, a frământărilor

interioare ale lui Allan, în dorința de a înțelege exact sentimentele avute pentru Maitrey,
astfel într-o seară are loc un ritual de atingere a picioarelor prin care își manifestă respectul,
astfel pentru european este o emoție deosebită și o beatitudine a sentimentelor.

Allan se gândește din ce în ce mai mult la căsătorie, mai ales că asistă la nunta lui
Mantu – văr cu Sen, este copleșit de simpatia maternă a doamnei Sen, care se plânge că o
cheamă încă doamnă, ci nu mama cum se obișnuiește în India.

Între cei doi se manifestă o atracție irezistibilă ce scapă de sub control, astfel Maitrey
se dăruiește decisiv trupește, dar apăruse și o stare de melancolie, apoi în schimb a doua zi se
întâlnesc în bibliotecă unde Maitrey se simte vinovată și vrea să plece din casa lor.

Chiar dacă ea îi povestește de o iubire din trecut – la 13 ani purta iubire unui guru
numit Robi Thakkur prin scrisori primite de la acesta sau experiențele din diverse colțuri ale
lumii, între ei se mențin gesturile tandre, așa că el îi dăruiește o coroniță de iasomie ca semn
al logodnei pe vecie. După asta, ea îi oferă o cutie dată de Tagor prin care îi spune că nu l-a
iubit, respectiv că a fost o rătăcire, dându-și seama de dragostea adevărată.

Allan se hotărăște să spună părinților fetei despre dragostea lor și este convins că
aceștia așteaptă ca acesta să o ceară în căsătorie, dar din nou este derutat de reacția lui
Maitrey deoarece Tu nu știi un lucru, îmi spuse. Nu știi că noi te iubim altfel(ezită și se
corectă), ei te iubesc altfel și eu ar fi trebuit să te iubesc tot așa, nu cum te iubesc acum.
Trebuia să te iubesc tot timpul ca la început ca pe un frate.

Cei doi tineri trăiesc o adevărată poveste de dragoste cu gesturi tandre, priviri și
sărutări urâte. Maitrey îi mărturisește iubirea ei pentru pomul cu șapte frunze, cu care se
îmbrățișă, se sărută și căruia îi făcea versuri.

Iubirea lor culminează cu mirifica lor logodnă oficiată de Maitrey după un ceremonial
sacru – ireal de frumos. Episodul acesta conturează cele mai emoționante pagini de iubire din
literatura română. Îi dă lui Allan inelul de logodnă din fier și aur ce seamănă cu doi șerpi
încolăciți și eroul primește botezul printr-o incantație mistică Mă leg de tine, pământule, că
eu voi fi a lui Allan și a nimănui altuia, voi crește din el ca iarba din tine. Mă leg în fața ta ca
unirea noastră va rodi, că mi-e drag cu voia mea și tot răul dacă va fi să nu cadă asupra lui,
ci asupra-mi, căci eu l-am ales. Tu, mă auzi, mamă, pământule, tu nu mă minți, maica mea.

Ritualul acestei nunți compune o scenă încărcată de vrajă și de trăiri puternice

interioare. Dominat de o luciditate a autenticității, englezul este și ușor iritat de această
mascaradă. Întâlnirile lor devin mai dese, Maitrey se duce noaptea în camera lui Allan, care
era fericit că păcatul n-o deprimă, că nu vine în ceasurile de dragoste cu teamă că face un
rău, deși el trece prin tot felul de îndoieli atât în ceea ce privește iubirea fetei, cât și în
privința propriilor sentimente. Întâmplător, Chabu, sora mai mică a lui Maitrey, divulgă

20
părinților o scenă văzută în pădure între cei doi, fapt care determină o ruptură bruscă a relației
dintre Allan și familia Narendrei Sen.

De aici, romanul prezintă nefericirea profundă și bulversantă a celor doi îndrăgostiți,

unde Allan se retrage în Himalaya pentru se vindeca într-o singurătate deplină. În numele,
Maitrey lutpă cu toate mijloacele, sfârșind prin a se dărui unui vânzător de fructe, apoi pleacă
la Midnapur să nască chipurile în taină, dar toată lumea află. Ea speră că va fi izgonită de
acasă și va putea astfel să-l urmeze pe Allan, dar Sen nu vrea în niciun fel s-o alunge, deși ea
țipă întruna De ce nu mă dați la câini? De ce nu mă aruncați în stradă?

De altfel, drama întregii familii este cutremurătoare, deoarece pe Maitrey au vrut s-o
mărite, dar ea a țipat că va mărturisi soțului în noaptea nunții despre relația amoroasă cu
englezul, respectiv că va compromite întreaga familie, căci va fi dată afară cu scandal și tot
orașul va afla de rușinea ei.

Tatăl a avut un comportament inadecvat, după care a avut o problemă cardiacă și a

fost dus la spital, respectiv pe Maitrey au închis-o în cameră, după care a fost lovită cu
vergile de către șoferul chemat de doamna Sen până când a căzut în nesimțire, pe când Chabu
a încercat să se sinucidă.

O nouă scrisoare a lui Narendra Sen pecetluiește definitiv incompatiblitatea celor

două nunți și a celor două civilizații și religii, așa că nu va fi posibilă căsătoria dintre un alb
european și o bengaleză, chiar dacă este o iubire sublimă.

Allan are o relație amoroasă cu Jenia Isaac, o evreică finlandeză, din cauza căreia se
simte dezgustat de aventură, încercând o relație cu o tânără nemțoiacă – Geurtie, la care se
mută pentru că nu mai avea ce mânca.

Plecarea din India constituie pentru el o izbăvire, având un sentiment al vinovăției pe

care îl exprimă în cuvinte așezate precum un mottou în roman Îți amintești de mine, Maitrey,
dacă da, ai putea să mă ierți?

Finalul romanului descrie încercările lui Allan de a se consola, de a se retrage în

munții Himalaya, ultimul lui gând, cu care se și termină romanul, fiind sugestiv pentru natura
dilematică a eroului dominat de incertitudini.

Acesta ar fi vrut să știe dacă Maitrey îl iubise cu adevărat, respectiv ar fi fost o

minciună adevărat Și dacă n-ar fi fost decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De
unde să știu? Aș vrea să privesc ochii lui Maitrey.

Per ansamblu, romanul Maitrey este o imagine vătămătoare din care nimeni nu a
scăpat, astfel ori îți pierzi mințile ori mori pentru a putea ieși din aceste mari pasiuni.

De exemplu, Tristan și Isolda sau Romeo și Julieta pot fi absolut siguri că Allan
dorește din tot sufletul să mai privească o dată în ochii lui Maitrey pentru a înțelege că n-a
pierit el însuși în nesiguranță și durere? Ce mai știm despre el, o dată manuscrisul romanului
încheiat? (Arca lui Noe, Nicolae Manolescu).

21
 Moara cu noroc
de Ioan Slavici

Moara cu noroc este scrisă de Ioan Slavici și publicată în anul 1881 în volumul de
proză Novele din popor, având caracter psihologic prin tematică, conflict interior sau prin
caracterizare a personajului și investigare psihologică.

Aceasta tratează consecințele pe care dorința de îmbogățire le are asupra destinului

uman, astfel se consideră din punct de vedere critic a fi cea mai importantă creației a
autorului, alături de nuvela Pădureanca și de romanul Mara.

Nuvela se încadrează în curentul literar realist, deoarece prezintă realitatea vieții de

sat de la Ineu, unde protagoniștii sunt două entități literare care intră într-o cursă infernală ce
va duce în cele din urmă la moartea lor din cauza îmbogățirii, așa că cele două mari trăsături
importante în conturarea calității realiste sunt narațiunea ca mod de expunere și viziunea
despre lume.

Subiectul este gradat prin păstrarea statutului de nuvelă, în care acțiunea liniară,
conflictul concentrat și existența unui singur plan narativ sunt elementele de bază în acest
sens.

Construcția nuvelei este una liniară, circulară și simetrică datorită titlului Moara cu
noroc, care este un loc binecuvântat, astfel cele cinci cruci stau înaintea morii sunt granița
dintre bine și rău purificate prin arderea completă din finalul nuvelei, așadar, caracterul
simetric este redat prin cele două personaje Ghiță și Ana care sunt parcurse psihologic prin
acțiunea și stările lor sufletești al căror destin va fi unul tragic.

Incipitul prezintă personajele ce vin de la Ineu, unde primul capitol nuanțează

discursul bătrânei cu privire la bogăție, astfel ea spune că este mai bine ca Omul să fie
mulțumit cu sărăcia sa, căci dacă este vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face
fericit, exprimându-se un adevăr moral – înțelepciunea ca rezultat al experienței de viață.

În final, bătrâna reia același monolog spunând că Simțeam eu că nu are să iasă bine,
dar așa le-a fost dat și se confirmă adevărul moral din începutul nuvelei, așa că eroii vor fi
sancționați prin nerespectarea valorilor și se purcede la împlinirea destinului.

Momentele subiectului sunt acele intervale literare în care Ioan Slavici surprinde
acțiunea treptat prin delimitarea clară a elementelor narative în care personajele intră pentru a
contura natura psihologică a nuvelei. Pe parcursul nuvelei, acțiunea se derulează treptat prin
pășirea în noile acțiuni pe care personajele le întrepătrund întru rezolvare.

Expozițiunea fixează spațiul și timpul – drumul spre moară, cât și moara pe parcursul
unui an, astfel de la Sfântul Gheorghe până la Paști. Aici sunt prezentate personajele mama
Anei – femeie simplă, Ana – fiica acesteia și soția lui Ghiță și Ghiță – soțul Anei, cizmar.

22
 Cei doi soți sunt prinși într-o ipostază arzătoare de a se îmbogăți pe cât posibil, dar
această acțiune se încearcă a fi oprită, dar fără succes de către bătrână, deoarece condiția lor
trebuie să fie depășită și să poată trăi normal, nu în sărăcie, astfel de aici va apărea Lică
Sămădăul – un porcar care știe să învârtă banul în jurul câștigului, așa că Ana este avertizată
de acest fapt, spunându-și că e fioros la față, respectiv Ghiță spune că ăștia nu-mi par
oameni.

Desfășurarea acțiunii conturează dezumanizarea lui Ghiță prin hotărârea de a participa

cu Lică la furtul porcilor și acceptarea banilor câștigați necinstit, prin protejarea oamenilor săi
și înstrăinarea Anei, așa că la momentul judecării lui Lică, Ghiță va fi părtaș la crimele lui,
etapă care va fi decisivă pentru el – procesul de reabilitare.

Punctul culminant cuprinde hotărârea lui Ghiță de a-l omorâ pe Lică, de a o sacrifica
pe Ana, așadar deznodământul va fi unul tragic pe fondul că toate personajele mor –
sinuciderea lui Lică, uciderea Anei de către Ghiță, iar Ghiță va fi omorât de oamenii lui Lică,
care vor da foc morii, acesta fiind deznodământul tragic al nuvelei.

Conflictul exterior îl opune pe Lică lui Pintea și pe Lică lui Ghiță, în care trăsăturile
protagoniștilor vor da naștere nuanței interioare, deoarece ambii suferă de o dezintegrare
interioară. Se consideră că nuvela este tragică prin faptul că cele patru personaje intră într-o
cursă ieșire, așa că individualitățile umane se transformă în împlinirea unui destin oarecare pe
baza unui portret moral complex.

Ghiță este un personaj complex ce este caracterizat printr-o manieră clasică, acționând
în trei feluri – actant, martor și narator, construit obiectiv. Pe baza acestui triplu rol, Ghiță
devine o victimă a societății, prin care apare transformarea morală în mod treptat, astfel
dorința de a fi bogat devine un tragic al alegerii incoștiente.

Monologul interior accentuează dramatismul trăirii personajelor, astfel eu n-am să mă

iert cât oi trăi pe fața pământului din care rezultă un portret fixat clasic și specific Anei,
pentru care păcatul devine o jertfire oferită de Ghiță.

Tema dezumanizării este produsă de obsesia de a se îmbogăți și evidențiază viziunea

autorului cu privire la societatea românească, unde personajele devin individualități dinamice
care-și împlinesc destinul tragic provenit din imposibilitatatea de a alege.

Prin urmare, nuvela psihologică Moara cu noroc devine o cale prin Ioan Slavici
demonstrează toate trăsăturile pe baza cărora se analizează conflictul interior al personajului,
se urmărește înstrăinarea lui Ghiță de familia sa, degradându-se din cauza ispitei materiale.

23
 Moromeții
de Marin Preda

Romanul Moromeții este scris de Marin Preda și publicat în două etape, astfel prima
etapă este dată în anul 1955, când apare primul volum în care Timpul avea răbdare și cea de-
a doua etapă rezervă anul 1967, dreptul anul de glorie a celui de-al doilea volum în care
Timpul nu mai avea răbdare, așa că creația romanescă a avut un proces îndelungat de
elaborare, unde pentru volumul întâi o primă perioadă de elaborare este anul 1949, iar pentru
cel doilea volum, anul de elaborare este 1953.

Romanul evoluează pe scara timpului datorită existenței literaturii care a conturat o

noutate istorică – scrierea unui roman realist în care țăranul devine filosofic, deoarece vrea
să-i facă pe oameni să înțeleagă faptul că pământul are o importanță deosebită.

Marin Preda scrie proza în cauză și se încadrează în curentul literar realist manifestat
după cel de al doilea război mondial prin folosirea narațiunii, cât și a personajelor sale. Pe
baza lor, acțiunea se derulează în mediul rural, unde sunt păstrate și aici tradițiile, instinctele
oamenilor, nevoile lor, dar și aspirațiile lor.

Titlul așează tema familiei ca univers al romanului, însă evoluția și criza familiei sunt
simbolice prin transformările din satul românesc, astfel perspectiva naratorului completează
reflectorul literar din primul volum unde Ilie Moromete este erou, iar în cel de-al doilea, eroul
este Niculae, respectiv apar și personajele-informator, de exemplu Parizianu care povestește
celorlalți săteni despre vizita lui Moromete la băieți, la București.

Personajele sunt numeroase, făcându-se o ierarhie a vieții rurale – tineri și bătrâni,

copii și părinți, săraci și bogați, unde alături de Ilie Moromete existentă și alte personaje
secundare, (Catrina, Ilinca, Tita, Paraschiv, Nilă, Achim, Bălosu și Țugurlan) sau personaje
episodice(Bălosu), personaje cu condiție medie sau chiar personaje sărace(Birică), respectiv
personajele înalte – învățător, preot, notarul.

Instituțiile sunt și ele reprezentative pentru satul de secol XX, aici caracterul
tradițional al bisercii, școlii sau primăriei face din roman o monografie adevărată prin
conflicte, teme, tradiții, obiceiuri, toate fiind înscrise într-un cod al vieții țărănești milenare și
stereotipe.

Ilie Moromete este un idealist aflat în contradicție cu noile schimbări ale societății
care îl va învinge, deși este capabil să păcălească autoritățile, dar nu și istoria.

Fuga fiilor săi este exemplul concret care demonstrează că a fost victima iluziei,
respectiv că lumea prietenoasă și răbdătoare este doar un ideal, așa că drama personajului stă
în destrămarea familiei sale, care devine o dezamăgire socială generală.

Treptat, destinul său se modifică treptat prin care Niculae îl caracteriza odată centrul
universului, astfel relația cu familia sa se va degrada foarte mult, dar caracterul său puternic

24
se va menține până în ultimul ceas al vieții sale prin susținerea valorilor vieții, spunând că
tradiționalul este cel mai bun, așadar, la moartea sa Ilie Moromete îi spune medicului
Domnule, eu întotdeauna dus o viață independentă , prin care își idealul și filosofia sa.

Întreaga acțiune se desfășoară în șase nuclee epice fundamentale la care participă toate
personajele din universul morometian, astfel volumul I folosește decupajul nucleelor ce
surprind evenimente desfășurate din perioada anului 1937 în satul Siliștea Gumești – zonă din
Câmpia Dunării.

Cele trei nuclee sunt agitația satului la începutul verii, sâmbătă seara până duminică
noapte, aici de la întoarcerea Moromeților până la fuga Polinei cu Birică; secerișul și
evenimentele desfășurate pe o durată de două săptămâni și conflictul dintre tată și fiii săi –
începută de la seceriș până la sfârșitul verii, așadar se conturează o nuanță liniară în care se
surprind viața și decăderea socială a perioadei menționate.

Romanul cuprinde două planuri – primul aduce în prim-plan familia Moromete, în cel
de-al doilea se relatează evenimente diverse, cum ar fi boala lui Boțoghină, revolta lui
Țugurlan, idila dintre Polina și Birică, aici observându-se o simetrie compozițională ce se
realizează pe două referiri la tema timpului, unde primul volum ilustrează afirmațiile Timpul
avea cu oamenii nesfârșită răbdare la începutul său și Timpul nu mai avea răbdare în finalul
său.

Cele două scene importante ale primului volum sunt organizarea cinei și tăierea
salcâmului, astfel primul cadru romanesc prezintă așezarea la masă după după fire și neam a
copiilor, ierarhie în care personajele trădează plecarea fiilor mari, respectiv firea și statutul
fiecăruia – Moromete stând pe prag simbolizează stâlpul familiei și autoritatea supremă.

Cea de-a doua scenă o reprezintă tăierea salcâmului în mod simbolic ca semn al
declinului familial, un moment dramatic, plin de grandoare și amplificat prin monologul
eroului, astfel focalizează zero sau de sus detaliază gradual bocetul venit din cimitir care
sugerează o durere universală – strigătul unei femei căreia i-a decedat al soț – simbolul
negrului și văduvia ilustrează degradarea treptată a suferindului.

Romanul se fundamentează pe principiul legăturii omului cu timpul, respectiv cu

istoria, o nuanță conturată de evenimente care nu iartă, ci apar revoltător, precum războiul,
schimbarea regimului politic, dispariția țărănimii este dată de schimbarea tradiției statului.

Alături de ceilalți țărani care vor dispărea din clasa socială este și Ilie Moromete, care
moare prin degradarea caracterului său și prin îmbolnăvirea lui trupească, astfel eroul se
stinse încet fără să fi suferit de vreo boală, așa că visul premunitoriu împacă atât pe tată, cât și
pe fiul său.

În ansamblul său, romanul este o imagine realistă a țăranului român care dorește să fie
caracterul sufletului familial, așa că destinul său se va resfrânge în evoluție prin voință și
dorință, dar și prin involuție din cauza neputinței de a schimba societatea, așa că Marin Preda
definește omul prin relația sa cu familia, ceilalți și statul în care trăiește.

25
 Patul lui Procust
de Camil Petrescu

Camil Petrescu este un autor interbelic de proză modernistă prin care aduce literaturii
române un nou sens, cel al interiorității subiective, astfel prin cele mai cunoscute romane ale
sale, aici Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război și Patul lui Procust , scriitorul
inovează și consolidează romanul românesc modernist.

Curentul literar în care se încadrează este modernismul – o prezență cultural – istorică

pe fondul căreia literatura prinde un nou contur, cel psihologic prin calitatea subiectivă a
relatărilor, cât și prin experiențele de viață pe care le-a căpătat pe parcursul propriului său
destin – denotă apariția fenomenului de narator-personaj prin care personajul devine și
narator și reușește să-și povestească propria său suflet pe calea memoriei involuntare.

Novator al autencității, substanțialității și al relativismului în literatura română,

romanul Patul lui Procust devine o adevărată serie de dosare de existență prin care se
inserează confesiuni de conștiință întreprinse de fiecare personaj în parte.

Dezvăluirea se face la persoana I prin care se reflectă realitatea propriei conștiințe,

unde Fred Vasilescu, Ladima, Doamna T, Emilia Răchitaru devin fluxul conștiinței în calitate
de personaje principale, respectiv a personajelor secundare – Penciuiescu, Cibanoiu și
procurorul și a autorului însuși, așa că se formează viziunea artistică a romancierului Camil
Petrescu.

Titlul este o metaforă care face trimitere directă la o poveste mitologică antică,
conform căreia tâlharul Procust din Atica aducea oaspeții la han și îi forța să încapă perfect în
singurul pat perfect, astfel orice nepotrivire însemna ajustarea omului în așa fel încât să fie
egal, aici ori în cazul în care era prea lung, ori dacă era prea scund.

În cadrul romanului, societatea este un Pat al lui Procust limitat în care valorile
intelectuale și aspirațiile către ideal erau respinse și criticate, așa că din punct de vedere
structural se determină compoziția pe mai multe planuri narative care se intersectează
reciproc.

Tema romanului ilustrează problematica fundamentală a prozei autorului, drama

iubirii și cea a intelectualului lucid și inflexibil, respectiv intrasigent și însetat de atingerea
absolutului idilic și a demnității umane.

Elementele de noutate ale romanului sunt substanțialitatea evidențiată prin existența

umană caracterizată de iubire, demnitate aferente vieții, unde se formează o viziune relativă a
celor două aspecte anterior menționate și se imprimă diferit în conștiința multor personaje. De
asemenea, narațiunea la persoana I relatează modul de confesare al fiecărui erou, respectiv
stilul anticalofilic presupune exprimarea clară a ideilor, trăirilor și concepțiilor precum un
proces verbal.

26
 Originalitatea romanului este dată de subtilitatea și profunzimea analitică a
conștiințelor, dramelor interioare suferite pe fondul iubirii și demnității, de identificare
deplină a timpului subiectiv cu cel obiectiv, așa că personajele sunt și naratori.

Principalele modalități de analiză psihologică utilizate romancier în romanul său

constituie tehnici specifice creațiilor psihologice, în care îmbină cu talent și măiestrie
monologul interior, dialogul și instrospecția conștiinței, respectiv autointrospecția, prin care
se evidențiază zbuciumul sufletesc al personajelor.

Per ansamblu, Camil Petrescu este un excelent scriitor al citadinului care realizează o
literatură intelectuală, prin care situează pe linia ideologică actul de a scrie în rândul
experiențelor spirituale cât și în a formei de confesiune destinată unui scop suprem de
sinceritate, care va duce la revelație existențială.

27
 Plumb
de George Bacovia

Poezia a apărut în fruntea volumului de debut cu același nume, în anul 1916, perioadă
care a trecut neobservată, deoarece Romînia se pregătea să intre în Primul Război Mondial,
respectiv este considerată o capodoperă a creației bacoviene și o culme a simbolismului
romînesc.
Se încadrează în simbolism prin două mari trăsături – simbolul, care formează o
imagine a sumbrului, astfel sentimentul de melancolie căruia îi sunt asociate culoarea gri, cît
și muzicalitatea, respectiv existența sentimentelor specifice tristețe, melancolie, angoasă,
singurătate, care dau o nuanță neagră a spațiului bacovian.
Titlul sugerează existența unui metal devenit greu prin apăsare sufletească, alături de
monotonia dată de culoarea cenușiu formatoare de imagini sumbre ale dezorientării și
labilității psihice, respectiv sonoritatea surdă denotă prizonieratul sufletesc fără ieșire
conturat de cele patru consoanei și o vocală a cuvîntului, așa că titlul formează în sens
propriu și figurat o apăsare sufletească grea dată de plumbul cenușiu.

Tema ilustrează condiția poetului într-o societate superficială, care nu îi înțelege

aspirațiile, astfel laitmotivul moartea este configurat prin elementele de bază sicriu, somn,
adîncime, cavou, coroane, frig și vînt.

Dacă moartea este motivul central al poeziei, atunci el guvernează și alte motive
literare prezente, cum ar fi amor, tristețe, singurătate, nevroză, plumb, acestea fiind
secundare și ajută la formarea unei idei sumbre – alunecarea spre neantul interior.

Prezența mărcilor lexicale și gramaticale ale eului liric conturate prin verbele
stam(modul indicativ, timpul imperfect) și am început(modul indicativ, timpul perfect
compus) respectiv prin adjectivul pronominal posesiv amorul meu formează structura
subiectivă a conținutului liric.
Aspectul discursiv este un monolog tragic prin care poetul exprimă o stare sufletească
disperată și lipsită de orice speranță. Sub aspectul structural, poezia conține două catrene, pe
baza cărora se formează cele două planuri – exterior și interior.

Exteriorul este un tablou sumbru format din elementele peisajului tenebru cimitir,
cavou care denotă sentimentul rece și ostil, făcîndu-l pe poet să fie izolat și disperat, respectiv
interiorul este un suflet încărcat de o iubire ce-i provoacă disperare, nevroză, deprimare și
dezolvare.

Cuvîntul-cheie plumb este repetat de șase ori în mod obsesiv în cele două strofe în
fiecare de trei ori în mod simbolic, astfel secvențele sicriele de plumb, amorul de plumb și-i
atîrnau aripele de plumb conturează imposibilitatea de a zbura și de a se salva pricinuite de
insensibilitate și răceală. De asemenea, acesta nu sugerează descompunerea materiei ca un

28
element definitoriu al poeziei, ci ca o împietrire prin presiunea excesiviă și necondiționată a
poetului.

Prima strofă definește un univers rece, străin, în care poetul trăiește sentimentul
singurătății tragice, astfel acesta este un spațiu închis, sufocant și apăsător experimentat de
poetul ce ilustrează societatea limitată și pustiul sufletesc.
Cele patru versuri Dormeau adînc sicriile de plumb / Și flori de plumb și funerar
veștmînt / Stam singur în cavou ... și era vînt ... / Și scîrțiau coroanele de plumb sunt dovada
apariției spaimei existențiale amplificate de frecvența termenilor din cîmpul semantic al
morții , respectiv accentul sonoric al verbului scîrțiau.
Cea de – a doua strofă este o reliefare interioară în care poetul invocă amorul, care
doarme întors cu fața spre apus, aici spre moarte demonstrată de prezența aripilor de plumb
ce ne duc spre o cădere grea și surdă, din care poetul nu se mai poate ridica. Iubirea este
invocată cu disperare, iar inevitabilul morții este dat de dispariția șansei de a te salva.
Versurile sale Dormea întors amorul de plumb / Pe flori de plumb, și – am început să-l
strig / Stam singur lîngă mort ... și era frig ... / Și – i atîrnau aripile de plumb conțin din punct
de vedere artistic un limbaj total exteriorizant în care poetul alunecă spre neant.
Nivelele lingvistice formează o tonalitate sumbră și liniară, în care accentul cade pe
disperare succedată de urlet, astfel primul nivel – fonetic este dat de frecvența consoanelor m,
b, v, l, diftongul au și a triftongul eau sugerează plînsetul și vaietul ca un ecou al atmosferei
insuportabile.
Morfologic vorbind, verbele dormeau, dormeau, stam sunt conjugate la modul
indicativ, timpul imperfect, astfel se trasează un trecut nedeterminat și o acțiune într-o
continuă desfășurare a disperării stării de angoasă, așa că lexicul formează cîmpul semantic al
morții.
Împodobirea stilistică este dată de mijloacele artistice în care predomină epitetul ce
formează trăsături funebre, din care rezultă neliniștea metafizică caracterizată prin adjectivele
întors, funerar, singur. Alături de epitet, mai apar metaforele flori de plumb și aripi de plumb,
respectiv personificările Dormeau adînc sicriile de plumb, care formează împreună simbolul
tenebru al interiorității în decădere.
Prozodia are la bază cele două strofe compuse din cîte patru versuri, a cîte zece silabe,
ritm imabic și rimă îmbrățișată, astfel cadența morții se menține dinspre planul exterior spre
cel interior, denotînd existența sufletului fără speranță.
Per ansamblu, poezia este o imagine simbolistă pe fondul atmosferei deprimante,
corespondenței dintre cuvînt și lumea minerală, muzicalității versurilor cu sonoritate surdă,
care împreună esența prozodică se formează nuanța thanatologică a omului.

29
 Riga Crypto și Lapona Enigel
de Ion Barbu

Ion Barbu este poetul care s-a impus în două domenii diferite și anume matematica și
literatura, fiind cunsocut prin celebra baladă orientală Riga Crypto și Lapona Enigel apărută
în anul 1930 în volumul poetic Joc secund, ce reprezintă creația emblematică din cea de-a
doua etapă a perioadei sale poetice – baladic-oriental.

Curentul literar în care se încadrează poemul de mai sus este modernismul caracterizat
prin existența imaginilor oximoronice, în care se pun în opoziție cele două entități literare –
omul de geniu și cel comun, respectiv datorită limbajului poetic modern ce acordă atenție
simbolurilor și alegoriei, unde nunta devine sensul primordial al celor doi îndrăgostiți –
povestea relatată de menestrel conurează începutul cadrului incompatilității.

Titlul anunță vocile lirice ce anunță povestea de dragoste, astfel primele patru strofe
construiesc rama poetică prin intermediul spațiului unei nunți împlinite, așa că povestitorul
este un menestrel provocat să spună despre iubirea dintre cele două personaje.

Exemplul doveditor ceea ce face ca menestrul să fie baza viitorului poem alegoric stă
în următoarele versuri Mai aburit / Ca vântul vechi și evidențiază talentul și capacitatea de
transmitere a unei povești valorificate de inițierea într-un anumit ritual.

Crypto reprezintă partea ascunsă și asimilează ideea de criptogramă, iar ciuperca este
un component inferior al regnului vegetal, astfel secvențele Sterp îl făceau și nărăvaș / Că nu
voia să înflorească evidențiază diferența față de ceilalți, respectiv că nu și-a găsit jumătatea.

În schimb, Enigel conturează nuanța angelică ce dorește să atingă soarele ce-l

visează, așa că ea coboară din ținuturile înghețate, unde în țări de gheață simbolizează
intelectul, gândirea, evoluția. Aceasta se îndreaptă spre sud, fiind o inițiere pornită din partea
opusă – nordul și evocă transhumanța, așa că se caută împlinirea afectivă.

Riga dorește să-și depășească condiția inferioară și vegetală, unde planul întâlnirii este
redat prin versurile Când lângă sâng, un rigă spân, / Veni s-o-mbie cu dulceață și se petrece
în visul laponei, respectiv legătura transcede spre un ideal conturat prin substantivul verdeață.
Acesta face trimitere la spațiul patronat de soare, deci întâlnirea se petrece pe baza simbolului
trei generat în secvențele Pe trei covoare de răcoare / Lin adormi , care conceptualizează o
inițiere spre rațiune.

Chemarea -Enigel, / Ți-am adus dulceață, iaca, / Uite fragi, ție dragi / Ia-i și și
toarnă-i în puiacă simbolizează o transformare negativă receptată de Enigel din cauza unui
refuz de a intra în lumea vegetală, aici secvența -Riga spân de la sân / Mulțumesc dumitale”
este un aspect umed și întunecat, respectiv întâlnirea din această lume ar însemna moartea
pentru Crypto.

30
 Amânarea lui Enigel de a se maturiza este importantă în relația cu Riga Crypto,
deoarece secvențele – Te-aș culege, rigă blând ... / Zorile încep să joace / Și ești umed și
plăpând : / Teama mi-e, te frângi curând, / Așteaptă de te coace ilustrează inteligența
feminină de aspirație spre absolutul dorinței de a-l iubi.

Dar întârziind dialogul cu Enigel, Riga Crypto va fi înfrânt de razele soare, deoarece a
trecut dincolo de umbra protectoare și se transformă în ciupercă otrăvitoare, respectiv se va
îndepărta de de regnul uman., așa că Riga Crypto se va căsători cu măselarița, astfel nebunia
sa este reflectată în secvențe Ca la nebunul Riga Crypto, / Ce focul inima i-a fritp-o și îl va
condamna la o aspirație nejustificată către un regn superior.

Ideea de luceafăr întors este susținută de însuși poetul, deoarece are legături cu
poemul eminescian prin apariția aspirației telurice, condiției omului de geniu, respectiv pe
fondul incompatibilității celor două lumi similare și în poemul eminescian Luceafărul.

Poemul se aseamănă și prin nuanța alegorică în care ideile abstracte sunt concretizate
prin metode artistice proprii, cum ar fi de exemplu, incompatibilitatea celor este tratată ca o
imagine abstractă prn personificări, metafore sau epitete.

Alte trăsături care fac posibilă asemănarea poemului lui Ion Barbu cu cel al lui Mihai
Eminescu sunt structura textului și îmbinarea genurilor literare, pe când dialogul dintre cei
doi și chemările împletite de refuzuri, respectiv imposibilitatea de a avea o nuntă.

În poemul prezent, omul de geniu este feminin în opoziție cu Crypto ce reprezintă

ipostaza feminină a Cătălinei prin natura inferioară, așa că prin natura inferioară chemarea,
aspirația și dorința de autodepășire a lui Hyperion devin dorință de sacrificiu.

Concluzionând, putem spune că poemul lui Ion Barbu este o ascedere spre un nou
absolut din care reiese faptul că incompatibilitatea idilică reprezintă ideea de bază conturată
de caracterele aflate în opoziție și de natura în care se află – zonele nordic și sudic.

31
 Alexandru Lăpușneanul
de Costache Negruzzi

Alexandru Lăpușneanul este o nuvelă istorică care apare în primul număr al Daciei
Literare datorită lui Costache Negruzzi care aduce în prim-plan un personaj istoric surprins în
a doua sa domnie, astfel devine o capodoperă prin valorificarea efectului excesului de putere.

Se încadrează în romantism prin prisma acțiunii lineare definite prin opoziția dintre
eroul principal și celelalte personaje, cât și dintre el și Ruxand(r)a care conturează un fir
narativ simplu în care se urmărește desfășurarea evenimentelor.

Acțiunea se concentrează în jurul personajului principal, iar conflictele în care se află

protagonistul sunt puternice, așa că nuvela abordează în manieră romantică istoria și se
structurează în patru capitole echilibrate cu un mottou care sintetizează acțiunea în care se
află eroul în conflict cu celelalte personaje.

Timpul și spațiul sunt Moldova celei de-a doua domnii al lui Alexandru Lăpușneanu,
unde se conturează conflictul exterior dintre domnitor și boierii doritori să-l alunge, dar unul
dintre ei îi comunică că nimeni nu-l vrea, însă dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu, dorind să se
impună prin voință și statut mesianic, indiferent de ce s-ar întâmpla.

Conflictul dintre ei pornește de la cuvintele soției unui boier ucis, în care se dezvoltă
motto-ul capitolului Ai să dai seama, doamnă. Pe baza lui, domnitorul o determină să
vorbească cu domnitorul în așa fel încât să renunțe la răzbunarea boierilor, aici formându-se
antitezele dintre Ruxandra – angelica și domnitorul – demonicul.

Domnița se caracterizează printr-o modalitate directă prin reliefarea unui portret fizic
și moral realizat de narator printr-o pauză descriptivă frumoasă, tristă și tânjitoare, dar și
indirectă prin imaginea trecutului ei înfățișat de calități ale sufletului – blândețea și răbdare.

Scena din biserică cuprinde trei atitudini ce îl vor caracteriza indirect și vor evidenția
grandoarea morală a personajului, deoarece îmbracă toată pompa domnească, chiar dacă va
vărsa sânge și se preface umil în fața boierilor prin citirea uneia dintre cele zece porunci, așa
că se evidențiază cinismul și cruzimea.

Ospățul debutează cu un pasaj descriptiv care surprinde ceremonia mesei domnești,

urmând o descriere narativă a măcelului, așa că ultimul aspect se realizează prin privirea în
tablou a priveliștii atacului sângeros și dialogului cu un Moțoc lingușitor inspirat din creația
lui Grigore Ureche.

Personajul colectiv reacționează la un impuls prin revoltă, așa că îl vor sacrifica pe

Moțoc prin care se încheie seria crimelor, respectiv monstrul moral imprimă acel leac de frică
promis Ruxandei de a pune în piramidă capetele boierilor.

Alexandru Lăpușneanul nu este mai călău, dar își schingiuie boierii pentru a-și
mulțumi dorințele de cruzime, din pricina cărora se îmbolnăvește, se pocăiește și se

32
călugărește, însă, destinul domnitorului se va transforma în amenințare asupra Ruxandei și a
fiilor săi când se va ridica, pre mulți am să propesc și eu și se creeză un dialog între Domniță,
Mitropolit, Spancioc și Stroici pentru a-l omorâ prin otrăvire.

Tabloul este o privire la scena morții în care domnitorul învață a muri, tu care știai
numai a omorâ, așa că naratorul spune personal sfârșitul lui Lăpușneanul care a lăsat o pată
de sânge în istorie.
Alexandru Lăpușneanu este un personaj romantic, deci devine un caracter excepțional
prin cruzimea sa exagerată, prin acțiunile sale spectaculoase și prin replicile sale cu care se
construiește întreaga acțiune a nuvelei istorice, așadar se remarcă prin obiectivitate și
ilustrează o nuanță a programului romantic pașoptist, pe care George Călinescu o considera o
mai perfectă sinteză de observație acută, de atitudini romantice și intuiție realistă.

În concluzie, alternanța realism – romantism face ca nuvela istorică să devină o

capodoperă prin înfățișarea unui domnitor care prin puterea excesivă a perit și a plecat la
Domnul cu păcatul dorinței de a conduce, așadar trăsăturile de mai sus amintite formează
prima proză realistă de factură romantică datorită căreia nuvela imprimă o șansă de devenire
politică și socială a omului prin modestie și echilibru.

33
 Baltagul
de Mihail Sadoveanu

Romanul Baltagul este scris de Mihail Sadoveanu și publicat în anul 1930, face parte
din cea de-a doua etapă a creației sadoveniene prin care se străbate ideea de nostalgie,
folosindu-se termenii odinioară și departe.

Se încadrează într-un realism mitic prin ilustrarea ordinii cosmice și cea umană,
naturală și individuală, astfel zona geografică este una mitică deoarece toponimele folosite
există în realitate, respectiv pe fondul parcursului întreprins de Vitoria Lipan pentru a-l găsi
pe Nechifor Lipan.

Acțiunea se structurează în funcție de două planuri narative – unul realist și unul

mitic, astfel coordonata realistă a romanului este călătoria făcută de Vitoria Lipan în scopul
aflării adevărului și descrierii satului moldovenesc.

Pornind de la adevăr, romanul devine o căutare și cunoașere pe fondul labirintului,

astfel planul mitic conturează miturile și sensurile ritualice ale gesturile realizate de aceasta,
așa că mitul mioritic este esența romanului și se valorifică afirmația Stăpîne, stăpîne, / Mai
cheamă ș-un cîne.

Tema romanului se referă la drumul parcurs de Vitoria Lipan pentru aflarea

adevărului privitor la moartea soțului ei și împlinirii dreptății prin sanționarea vinovaților.

De asemenea, se regăsesc și alte teme importante, cum ar fi natura, iubirea, viața

pastorală și călătoria, respectiv romanul devine o monografie a satului moldovenesc de la
munte, unde predomină obiceiurile legate de transhumanță sau de alte evenimente importante
din zonă – rituarile de nuntă, botez sau de înmormîntare.

Titlul reflectă ideea dreptății pe care Gheorghiță o va realiza cu ajutorul baltagului,

astfel acesta este un topor cu două tăișuri, avînd ambivalență simbolică – armă a crimei și
instrument specific actului justițiar.

Narațiunea este realizată la persoana a III-a prin narator omniprezent și omniscient ce

reconstituie obiectiv prin detaliu și observație lumea satului muntean și povestește prin
înlănțuire și alternanță.

Este îmbinată și de pasaje descriptive care fixează aspecte ale cadrului sau ale
portretului fizic individual sau colectiv, așa că momentul de început al romanului este la data
de 10 martie, respectiv spațiul de desfășurare este satul Măgura Tarcăului – sat descris în
începutul romanului.

Se prezintă a fi o scriere realistă ce subliniază veridicitatea prin toponomia locului

existent pe hartă, astfel avem următoarele nume geografice Piatra Neamț, Sabasa, Fărcașa,
cît și o acțiune derulată cronologic desfășurate pe momentele subiectului.

34
 Vitoria Lipan este protagonistul romanului – o entitate literară conturată de autor a fi o
femeie voluntară, curajoasă, inteligentă și lucidă și apare pe parcursul romanului care
continuă acțiunea.

Acesteia i se realizează un portret fizic în care se accentuează ideea de fizionomie,

astfel se poate caracteriza ca fiind un proces biologic ce se desfăcuse încet-încet de lucruri și
intrase oarecum în sine.

Viziunea despre lume este o amplă perspectivă oferită de scriitor prin personajele sale
ce trăiesc într-un zodiac al bucuriei de a-și fi găsit sensul rînduielii, astfel Vitoria biruiește în
fața greutăților, iar Nechifor era un purtător de victorie, pe cînd ai săi copii înseamnă atît
sfîntul care ucis balaurul pentru Gheorghiță, cît și un dar al zeiței Selena ce o protejează pe
Minodora, așa că finalul destănuie un exponent simetric cu începutul prin oamenii de la
munte, printre care Vitoria Lipan.

Romanul conturează o imagine realistă a societății muntene în care adevărul și

dreptatea triumfă într-o manieră tradițională, așa că se păstrează tradițiile din vîrful muntelui,
așadar poliformismul și semnificația depășesc granițele tradiționale și intră în sfera mitică.

35
 De demult
de Octavian Goga

Poezia se consideră un element care definește existența romantismului și clasicismului prin

intermediul poetului Octavian Goga care ilustrează tendințele epocii – aici jalea, plânsul și lacrima ca
simboluri colective asuprite, deci sămănătorismul și poporanismul sunt formele incipiente de
pledare pentru rural și etnic.

În acest sens, poezia de mai sus face parte din volumul Ne cheamă pământul și este
publicată în anul 1909, fiind descrisă prin simplitate, apropriere simbolistă, formând un lirism
autentic, așa că poezia lui Octavian Goga aduce în contextul lirismului contemporan o
mutație de substanță, un timbru unic, inconfundabil, profund original(Mircea Popa).

Se încadrează în prelungiri ale romantismului și clasicismului datorită tonalității triste

în care intră satul împletit de jale, prin suferințele colective de înstrăinare, dar și printr-o
apropiere clasică a valorii morale extrase din portretul preotului, așa că realitatea este
caracterizată printr-o apartenență emoțională.

Eul liric este caracterizat prin intermediul persoanei a treia și generalizează

intimitatea, disimulând colectivitatea prin caracterizări juni, popa Istrate, jitaru Radu Roată,
Ionuț al Floarii, așa că se observă o fluență și armonie demonstrate prin discurs.

Se estompează eul liric în spațiul și înlocuiește confesiunea poetică din poezia

Rugăciune, păstrându-se trăirea poetică precum o voce lirică care-și exprimă mesianic jalea
prin plânsul însuși(Mircea Popa).

Tema poeziei devine o esență națională și socială în care se conturează imaginea

satului plâns de jale, deoarece apare nefericirea tragică coborâtă asupra unei comunități pline
de chipuri importante în lumea locului preotul, juzii, primarii și mesajerul.

Motivul poetic central este scrisoarea dezvoltată în text precum o revoltă majoritară în
carese menționează rolul asumat de preot, alături de acest prim motiv intră și moralitatea care
valorifică pe cei patru inși la popa-n casă țin azi sfat de vreme lungă / Într-un sfeșnic ard pe
masă două lumânări de ceară / Plin de grijă, peană nouă moaie popa-n călimară, respectiv
cuvintele romantice sunt elementele conturate în secvența Tot mai rar s-aud în noapte
clopotele de la strungă și formează cadrul nocturn romantic.

Titlul are în componența prepoziția de și adverbul demult prin care se sugerează

evocarea și rememorarea faptelor unor personalități, deci se povestește această serie de fapte
pentru care se constituie imaginea cronologiei.

Pornind de la versul Tot mai rar s-aud în noapte clopotele de la strungă, se poate
spune că poezia instituie o atmosferă liniștită, astfel începutul ajută cititorul să intre în lumea
lirică și să contemple imaginea trecutul poetic al săteanului ardelean prin prisma titlului
formator de elemente romantice.

36
 Secvențierea poetică se face în patru cadre lirice, în care confesiunea se îmbină cu
confesiunea prin succesiune temporală, așa că prima secvență cuprinde versurile 1-4 și este o
natură clasicistă în care se descrie portretul moral al preotului.

Secvența a doua desfășoară versurile 5 – 20 în manieră epistolară pentru care

clasicismul se imprimă prin elementul echilibrat al portretului, iar romantismul naturalizează
patriotismul și atitudinea de revoltă.

Cea de-a treia secvență se întinde de la versul 21 până la versul 24 și prelungește

anteriorul interval literar, prin care istorisirea detaliată în versurile 25-34 din ultima parte
lirică amintesc de trecutul național în care predomină tristețea și revolta.

Imaginarul poetic cuprinde elemente poetice clasice și romantice, unde moralitatea

preotului caută să clasicizeze gândirea creștină și să reflecteze versurile patru inși la popa-n
casă țin azi sfat de vreme lungă. / Într-un sfeșnic ard pe masă două lumânări de ceară, / Plin
de grijă, peană moaie popa-n călimară, dar și să mobilizeze conștiința încrederii.

Cea de-a doua secvență include scrisoarea ca dezvoltare clasicistă prin care luminate
împărate! devine simetrică cu finalul în care scris-am eu, popa Istrate, în ziua de Sfânt-Ilie. /
Iar noi patru juzi cu toții nu știm slova și scrisoarea, / Punem degetul pe cruce și-ntărim și
noi plânsoarea. Aici, se formează rigoarea formală a clasicismului în care dreptatea se
clasează ca fiind principala cale de denunțare a abuzului și nedreptății, astfel ne-au luat
pășunea domnii, fără lege și-ntrebare secvențiază profeția pedepsitoare a celor care au
stăpânit.

A treia secvență prelungește plânsetul și nedreptatea pentru juzii și preotul la

fereastră-s zori de ziuă și pătrund încet în casă pentru a căpăta o nădejde ce luminează fețele
nemângâiate, prin care romantismul ilustrează speranța de izbăvire prin credință.

Ultima secvență anunță trimiterea mesajului către împărat, unde cu mâna tremurată
le-au mijuit în gene stropii pentru a reconstrui o biografie afectivă a neamului românesc, așa
că funcțiile sunt popa, căprarul, împăratul ce trebuie să fie ajutorul sătenilor.

Calitatea expresivă este redată printr-un limbaj epistolar în care folclorul evocă nuanțe
biblice, aici sfeșnic, peană nouă metaforizează limba prin simplitate și sobrietate al vorbirii
populare – el așează-n sânul răvașul și sărută mâna popii, / Juzii strâng o dată mâna, le
mijesc în gene stropii.

Verbele prin timpul prezent al narațiunii și istoriei ajută la formarea unei impresii
generale, propunând o sincronie între timpul evenimentului și cel al evocării, așa că s-aud,
ard și senchină trecuturile perfecte în care au luat, au fost pus, au prăpădit, am trimis
evocarea finală ale cărei ecouri sunt încă vii în sufletul(I.Iordan).

Esența prozodică a poeziei constă în existența celor 34 de versuri structurate în 17

strofe care conține două versuri și au sonorități folclorice, respectiv au o trăsătură structurală
bazată pe un număr de 16 silabe, rimă împerecheată și un ritm iambic pe fondul cărora se
creează tonul elegiac al textului.

37
 În concluzie, apariția poeziei a dat naștere unor prelungiri literar-istorice în care
cadrul natural devine romantism real, deoarece stările sufletești ale satului sunt asociate nopții
și se încadrează într-o manieră idealistă prin speranță redată datorită motivului central –
scrisoarea, așadar omul își prelungește viața printr-o gândire romantică adusă în vremea
viitorului modernism.

38
 Enigma Otiliei
de George Călinescu

Romanul este scris de George Călinescu și publicat în anul 1938, care avea denumirea
inițială Părinții Otiliei, respectiv seria personajelor este o continuitate universală în care se
imprimă modelul realist balzacian datorită căruia ființele de hârtie sunt reflectate prin tehnica
oglinzilor paralele.

Realismul este atenta observare a socialului, zugrăvirea unor caractere bine

individualizate, gustul detaliului, observarea umanității sub latura morală, fresca
Bucureștiului de dinainte de Primul Război Mondial, narațiunea la persoana a III-a și
menținerea naratorului omniscient(Gheorghe Glodeanu, Poetica romanului românesc
interbelic) din care reies trăsături realiste ale societății în care intră omul și acțiunile sale,
ceea ce face ca perioada culturală în care se încadrează – realismul să fie nuanța veridică a
viziunii autorului.
Titlul inițial al romanului a fost ales în manieră balzaciană prin urmărirea degradării
relațiilor din interiorul familiei, așa că relația părinților cu copiii se extinde și în alte categorii
de personaje interesate de viața Otiliei.

Prin acesta, autorul explică faptul că absurditatea sufletului unei fete este enigma,
deoarece Părinții Otiliei formează tema paternității de natură balzaciană, deci modelul acesta
este redat de la început până la finalul scrierii.

Începutul fixează timpul și spațiul, acestea fiind seara cu puțin înainte de orele zece,
începutul lui iulie 1909. Aici, este conturată imagina străzii Antim Ivireanul, prin care
pustietatea ei se continuă și în casă unde Costache Giurgiuveanu spune că nu stă nimeni aici,
fapt ce arată apărarea teritoriului și bunurilor.

Finalul romanului relatează evenimentele legate de destinul fiecărui personaj, unde se

reia sosirea lui Felix în aceeași stradă care părea un tot neschimbat redus la expresia
bătrânului Aici nu stă nimeni reflectoare a efemerului.

Felix se definește prin mai multe experiențe – socială prin delimitarea față de
aspirațiile clanului Tulea care voia să obțină averea lui Moș Costache, sentimentală pe baza
căreia maturizarea adolescentului nesigur vine de la Georgeta cu care reușește să împlinească
aventura idilică, însă Otilia îl tulbură prin prezența ei feminină destul de intimă și
profesională căreia i se dedică într-un mod ideal, dorind să fie o modernitate romanesc.

Otilia este un personaj principal construită în manieră realisă și prezentat în stil

balzacian, de unde reiese faptul că omnisciența se dublează prin contemplarea și săvârșirea
faptelor pe parcursul romanului.

Aceasta unifică cele două planuri prin moștenirea în jurul căreia se învârt toate
intrigile, respectiv enigma devine o limitare față faptele și atitudinea comportamentală, așa că
personajul este o fetițță ușuratică sau o fată superioară.

39
 Iubirea este incertă deoarece siguranța oscilează cu îndoiala, demonstrat fiind de
contextul social din care face parte femeia ca o salvare maritală sau prin zestre, așadar
balzacianismul reliefează relația dintre personaj și mediul în care trăiește.

Tipologia de personaje constituită în roman conține următoarele naturi umane –

avarul umanizat Costache, baba absolută Aglae, moșierul rafinat Pascalopol, arivistul
Cațavencu paternal Stănică, așa că finalul se rezumă la fotografia aratată de Pascalopol Otiliei
cu care spune despre că este o femeie foarte picantă, o actriță întreținută, dar și cea ținută de
Felix care face trimitere la începutul romanului – secvența care formează o Otilia ingenuă.

Scrierea romanului constituie o materializare a teoriei lui Honore du Balzac care

vorbește despre menirea de a oferi o frescă obiectivă societății în care trăiește naratorul, astfel
Otilia va rămâne eterna feminină prin care se amestecă spontanul, eleganța și cochetăria.

În concluzie, romanul reliefează un realism obiectiv, balzacian prin care naratorul

prezintă viața societății bucureștene secolului XX, folosind detaliul, focalizarea, motivul
paternității, cu care depășește realismul clasic pe fondul modernizării spiritului critic și
polemic al reliefării personajelor poliedrice.

40
 Floare albastră
de Mihai Eminescu

Literatura română contemporană și-a început copilăria prin pașoptismul preromantic a

lui Mihail Kogălniceanu care introducea pe vremea sa acele zone românești ale valorilor
creative autohnotone, adică să creeze o Dacia a spiritului național și a emoției patriotice.

Apoi, a continuat să se dezvolte și să se maturizeze datorită programului junismist conceput

de Titu Maiorescu în care intrau doar cei care scriau texte bazate pe fond și nu pe formă,
printre care și marele poet Mihai Eminescu prin a cărui prezență s-a impus, cu adevărat,
formarea adevăratei literaturi naționale – apariția poeziilor patriotice, idilice și pastorale și
filosofice, dar și a conștiinței naționale.

Așadar, una dintre poeziile idilice cu esență pastorală este Floare albastră scris în anul 1872
și publicat în anul 1873 în revista Convorbiri literare și constituie nucleul de virtualități,
culminând cu poemul filosofic Luceafărul.

Iubirea devine tema centrală a poemului, deoarece reprezintă și viziunea romantică

asupra omului care vibrează prin intermediul naturii, așa că se prezintă a fi o idilă specifică
omului de geniu, dar intră în categoria romantică a acelui infinit nesaț care amestecă firul
voluptății cu al durerii. Este în natura iubirii romantice acea aspirație fără fund și fără țintă,
cum numai o stea din tărie poate trezi într-o inimă omenească.(Luceafărul, Tudor Vianu).
Eul liric prezent în poezie este unul subiectiv, deoarece se remarcă prin mărcile
lexicale și gramaticale, aici pronume și verbe trecute la persoanele I și a II-a singular, dar și
pronumele personal cu formă neaccentuată -mi.

Prezența literară interferează cu entitatea feminină, așa că se creează două ipostaze, în care se
pune accent pe cunoașterea erotică dovedită prin secvențele mititica, Ce frumoasă, ce nebună
/ E albastra-mi, dulce floare! care sugerează mai multe ipostaze – jocul idilic, asumarea
pasiunii idilice și chemarea nostalgică din final Floare albastră! Floare-albasră! prin idealul
idilic.

Dacă principiul parcurge evolutiv de la joc la ideal, atunci celălalt principiu se personifică
prin intermediul naturii și devine un atribut rustic și dinamic, așa că contemplarea se
exemplifică în secvențele Eu am râs, n-am zis nimica sau Ca un stâlp eu stam în lună, iar
meditația are loc tot prin contemplare în secvența Totuși este trist pe lume.

Titlul este pentru această poezie atât simbol, cât și motiv romantic de bază în
constituirea creației eminesciene, astfel versurile aspiră spre un ideal de fericire și de iubire
pură.

Se consideră pertinentă inspirația novalică prin care motivul se răspândește la nivel european,
așa că Novalis în romanul Heinrich von Ofterdingeni contura tendința spre infinit, năzuința
de atinge îndepărtata patrie a poeziei(Poezia lui Mihai Eminescu, D.Popovici).

41
Albastrul este culoarea principală a poeziei care devine infinita depărtare și idealizare, iar
floarea demonstrează că viața păstrează acea ființă a vrajelor doritoare.

Imaginarul poetic abundă în imagini predominant epitetice, aici putându-se afirmă că

lumea este una rece pentru că monologul dezvoltă un reproș abordat de către fată, unde există
un ton obișnuit caracterizat de termenii populari încalte, nu căta pe baza cărora poezia devine
o iubire sinceră prin simetria prezenței fetei.

Așa că pornind de la secvența întâi care descria prezența fetei ca o aciditate a viitoarei iubiri
pastorale, poezia continuă să-și însenineze atmosfera poetică prin sensul profund iubrii
rememorate în cadrul celei de-a doua secvențe, așa că spiritul dezvoltat în secvența Eu am
râs, n-am nimica datorită mărcilor lexicale și gramaticale – verbe și pronume eu(pronume
personal, persoana I), am râs, n-am zis nimica(verbe conjugate la timpul perfect-compus) și
sintagma Ah! Ea spuse adevărul – o dezvăluire spusă printr-un verb conjugat la perfectul
simplu.

De la adevărul simplu exprimat din secvența precedentă, trecem la invocarea iubirii ca pe o

prezență necesară pentru ca fata să-și continue monologul, așa interjecția predicativă Hai
deschide chemarea prin menționarea locului, aici ... în codrul cu verdeață, deci facem referire
la trăsătura de bază – spațiul intim al sacralității terestre.

Ultimul cadru poetic reflectă vocea lirică reluată și se continuă cu meditația bărbatului în
favoarea amintirii idealului, deci ne despărțire de o iubire în care frumusețea și contemplarea
devin istorie, pentru că totul a murit, iar el sta, spunând că iubita s-a dus într-un timp al
incompatibilității lumești – opozița dintre vis și realitate implică întâlnirea și reașezarea în
limitele tristeții Totuși este trist în lume!

Limbajul poetic se desfășoară pe parcursul liric prin podoabele retorice pe care

epitetul le diversifică prin imagini onduioase, cum ar fi prăpastia măreață sau trestia cea
lină, personificarea umanizează izvoarele plângânde în vale, comparația pune în evidență
roșia ca mărul, sărutările... dulci ca florile ascunse, inversiunea întărește ideea de frumusețe
prin deaur părul, albastra-mi, dulce floare albastră, metafora aspiră precum râurile în soare,
repetiția accentuează idealul prin Floare-albastră! Floare-albastră! și simbolul central
rezumă ideea de floare albastră care privește cerurile înalte, dar și se dezamăgește din cauza
întunecatei mări.

Nivelul sintactic și semantic dublează structura poemului prin spațiul cosmic în care
predomină elementele universului stele, nori, ceruri nalte, râuri de soare și prin cel terestru
în care puritatea există în codru, izvoare sau în baltă, trestie, bolții de frunze, deci limbajul
prin elementele anterior mențonate accentuează intimitatea.

Elementele de prozodie ajută la formarea esenței muzicale prin măsura de 8 silabe,

rimei îmbrățișate, ritmului trohaic, care sugerează idealul și juvenilul, așa că imitația primește
o echilibrare sonoră între expresia și ideea exprimată datorită consoanelor ș, s,t din ultima
strofă și prin consoanele m,n care ajustează nostalgia.

42
 În concluzie, poemul conturează esența întregii creații lirice eminesciene prin
existența nuanței romantice pe care eul liric o formează datorită stărilor sale sufletești, așadar
polemica sufletească implică contradicția care va duce în cele din urmă la despărțire, dar
pentru literatura română, poezia apropie cultura română prin sursele de inspirație novalice de
la care pleacă romantismul universal ca existență de dezvoltare umană.

43
 Introducție în Dacia Literară
de Mihail Kogălniceanu

Revista mai sus amintită este o publicație periodică în care introduceau operele
literare de valoare ale marilor scriitori, care aveau, bineînțeles, veleități literare, așa că primul
întemeitor de ideologie literară pe planul țării noastre a fost Mihail Kogălniceanu.

Din punct de vedere contextual, ideologul face parte dintr-o perioadă relativ ușoară
dacă stăm privim cuvântul pașoptism, astfel dacă îl vom descifra, vom afla că face referire la
anul 1848 – un an plin de revoluții pentru împlinirea idealului național.

Perioada istorică intră într-un proces de modernizare prin care societatea românească
va deveni independentă și liberă la nivel național, așa că este un prim pas spre unirea
provinciilor române.

Însă, cultura este o latură aparte în care trebuie să definească un început frumos, astfel
literatura este calea de îmbunătățire a scrisului, unde scriitorii trebuie să uite de ceea ce a fost
odată occidental și să revină la creațiile autohtone.

Sursa dezvoltării literaturii naționale a fost ideea de pașoptism, o revoluție cu adevărat

înfloritoare din toate punctele de vedere, unde scopul principal este să creeze un specific
național, o conștiință civică și patriotică, adică să se deștepte națiunea română.

Dezvoltarea nu implică doar o definire sau o idealizare, ci și existența unor

personalități care să facă imposibilul occidental într-un posibil național, așa că cei doi mari
reprezentanți ai Facerii literaturii naționale au fost Ion Heliade-Rădulescu și Mihail
Kogălniceanu.

Primul reprezentant de seamă este Ion Heliade-Rădulescu și administrează ziarul

Curierul românesc , o publicație care apare la București în anul 1829, respectiv i se adaugă
suplimentul literar Curierul de ambele genuri în anul 1837, așa că prin prisma scriitorului
anterior menționat se fondează prima etapă a dezvoltării literaturii pașoptiste.

Cel de-al doilea reprezentant important este Mihail Kogălniceanu care devine
redactorul revistei ieșene Dacia literară, astfel își dorește să-și focalizeze atenția asupra
literaturii. În cadrul acestei reviste, apar trei ediții în care publică Vasile Alecsandri, Grigore
Alexandrescu – scriitori de valoare ai epocii care orientează literaturii timpului și imprimă un
caracter național.

Ideologia literară impusă în cadrul perioadei a dus la apariția cele mai importante
reviste numite Introducție , așa că devine un manifest literar romantic românesc.

Dorința ideologică este să dezvolte un repertoriu al literaturii române pe baza căruia

să accentueze cele patru mari trăsături ale viitoarei literaturi naționale – spiritul critic,
afirmarea idealului unității limbii și literaturii române, combaterea imitațiilor și traducerilor
mediocre și promovarea literaturii originale.

44
 Adevărata cale spre a demonstra că literatura va avea o frumoasă evoluție beletristică
constă în însăși afirmația ideologului Mihail Kogălniceanu care afirmă că Istoria noastră are
destule fapte eroice, frumoasele noastre țări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt
destul de pitorești și de poetice pentru ca să putem găsi și la noi sujeturi de scris, fără să
avem pentru aceasta trebuință să ne împrumutăm de alții.

Calea gândirii lui Mihail Kogălniceanu se îndreaptă evident spre o conștientizare a

faptului că aparținem unui stat național și trebuie să-i elogiem atât natura care devine
pitorească prin Vasile Alecsandri sau obiceiurile țării noastre sunt esența și inspirația pentru
ca marele poet Mihai Eminescu de mai târziu să-și elogieze patria prin cânturi înălțătoare,
cum ar Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, așadar frumusețea de a scrie imprimă valorile
naționale aduse de ai noștrii scriitori.

Datorită ideologiei pașoptiste, mai târziu se vor pune bazele apariției unui curent
literar care va face carieră în literatura română, astfel romantismul va fi prezent în a noastră
literatură prin sursele de inspirație, teme literare care vor fi trăsături ale curentului în cauză,
aici fiind vorba de originalitate, refugiu spre trecutul istoric, specificul național, îmbogățirea
limbii literare prin arhaisme sau regionalisme și devine, în cele din urmă, un manifest literar.

Dacă vom privi romantismul din perspectiva pașoptismului, vom observa că baza
pașoptistă își are origini romantice, astfel accesul central spre literatură romantică este dat de
francezi, mai ales de Victor Hugo prin Prefața la drama lui Cromwell în anul 1827, care se
va sincroniza cu programul național Dacia literară, datorită căruia scriitorii noștri își preiau
principiile și le particularizează în cadrul revistei.

Pentru țara noastră, îi numim pe Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Grigore

Alexandrescu în calitate de scriitori care vor activa în cadrul programului lui Mihail
Kogălniceanu prin nuanțarea ideilor proprii și promovarea revistei datorită reflectării ei prin
viu scris.

În concluzie, literatura și-a format caracterul național datorită unei ideologii bine
fundamentate, pe baza căreia ai noștri scriitori se vor face remarcați prin idei și aspirații,
așadar natura poetică – creatoare, deci arta scrisului se contemplă în evoluție și revoluție
literară cu raportare la natură, istorie și univers.

45
 În grădina Ghetsimani
de Vasile Voiculescu

Tradiționalismul s-a făcut remarcat prin prezența lui Nechifor Crainic, un scriitor și
ideolog interbelic care considerat că România trebuie să cunoască valorile naționale și să le
păstreze prin celebrare și tradiție, așa că manifestarea acestuia s-a desfășurat prin publicarea
creațiilor în cadrul revistei Gândirea – locul unde tinerii scriitori au început să debuteze
creativ cu poezie sau proză.

Unul dintre scriitorii care și-a făcut simțită prezența prin creațiile sale a fost Vasile
Voiculescu – o entitate literară existentă în perioada interbelică prin cariera medicală din
perioada primului război, dar și prin cariera poetică de care s-a bucurat datorită ideilor
promovate în cadrul acestora.

Așa că cea mai importantă poezie scrisă este În grădina Ghetsmani, o creație lirică
care a văzut lumina tiparului în anul 1921 în volumul Pârgă și are ca sursă de inspirație
Evanghelia Sfântului Luca de unde poetul preia motivul biblic al rugăciunii lui Iisus Hristos
în grădina Ghetsmani.

Se încadrează în tradiționalism ca fiind o creație lirică tradiționalistă în care autorul

prin eul liric își exprimă direct viziuni și idei datorită limbajului artistic, respectiv poemul
cultivă valorile divine și are ca temă religioasă – cultul ortodoxist, așadar lirismul
tradiționalist implică prezența unei entități literare gânditoare și doritoare de tradiție.

Titlul reprezintă o structurală nominală formată din două substantive, astfel unul este
comun și exprimă locul unde se definește imaginarul poetic, iar celălaltul devine numele
locului în care Iisus Hristos este prezent, așa că pornind de la acest element se poate spune că
textul nuanțează trăsătura religioasă în care se conturează sentimentul de durere al
Mântuitorului, fiind asociate spațiul și durerea.

Eul liric definește prezența unei entități literare marcate prin trăsături lexicale și
gramaticale, unde predomină verbele la persoana a III-a în secvențele luptă, se-mpotrivea,
stârnea și se formează o imagine a tensiunii sufletești reflectate în versurile Iisus lupta cu
soarta și nu primea paharul și Și sub veninul groaznic simțea că e dulceață.

Se formează o latură subiectivă a discursului liric în care eul liric își exprimă
concepțiile și viziunile despre condiția divină a lui Iisus, respectiv raportul dintre om și
divinitate, pe baza cărora lirismul își formează un caracter religios prin dezvăluirea dorinței
de a nu păcătui.

Despre latura ideatică a poemului se poate spune faptul că poetul exprimă idei și
viziuni asupra lumii divine, din care reiese relația conținut și expresie pe baza prezentării
raportului dintre om și divinitate, fiind vorba despre două planuri poetice – legătura dintre
Iisus și om și Iisus și divinitatea.

46
 Primul plan poetic se referă la legătura lui Iisus Hristos cu omul pe baza căruia se
formează un ansamblu de sentimente nostalgice în care predomină disperarea, extenuarea
cauzată de refuzul destinului, deci moartea omului este conturată în secvența fălcile
încleștându-și cu ultima putere și evidențiază un caracter expresiv redat prin suferința căderii
pe brânci, sudorilor de sânge și chipului alb ca varul.

De asemenea, în acest este exprimată dualitatea lui Iisus Hristos prin sugetii cromatice
ale culorilor alb și roșu, astfel secvența amarnica strigare reprezintă expresia neputinței de a
schimba soarta, deci devine calea spre o soartă ce este o mână ne-ndurată a cultului pentru
valorile divine

Cel de-al doilea plan conturează legătura dintre Iisus Hristos și divinitate prin
misiunea de a ridica păcatele omenești la rang de sacrificiu, așa că se evidențiază un limbaj
metaforic raportat atît la păcat, cît și la mântuire.

Elementele pahar, grozava cupă, infama băutură, apa verzuie și sterlicii de miere,
respectiv veninul groaznic și dulceață formează natura divină a sugestiei pe baza căruia se
idealizează un cult al ortodoxismului prin intermediul Iisus Hristos, Tatăl în slăvi și Sfântul
Duh cu bătăi de aripi și simbolizează puritatea porumbelului alb.

Pe baza celor planuri, poezia ilustrează durerea lui Iisus Hristos în două feluri, astfel
prin relația tatălui cu fiul la nivel ceresc și frământarea măslinilor naturii, așa că sugestia de
bază a întregului poem stă în metafora ce pune în opoziție iudeii cu Hristos, unde ulii vor
avea drept pradă pe Mântuitor.

De asemenea, nivelul cromatic este impregnat de raportul dintre culorile roșu și alb,
unde prima culoare îl reprezintă pe Iisus – OMUL, pe când cea de-a doua ilustrează pe Iisus –
DIVINUL, respectiv opoziția culorilor verde și galben definește păcatul și mântuirea.

În concluzie, imaginarul poetic definește o viziune asupra lumii spirituale, în care

inspirația religioasă evidențiază o dimensiune duală a divinității, astfel tema religioasă
demonstrează conservarea expresivă și structurală a poeziei într-o tradiție poetică ce se
alătură gândirii moderniste reflectate de interioritate și emoție.

47
 Levantul
de Mircea Cărtărescu

Evoluția literaturii se remarcă prin noi forme și imitații, așa că cel mai reformat
curent literar pe baza celorlalte este postmodernismul ce apare după anul 1960, fiind
accentuat în anul 1980.

Acesta se raportează la modernism prin continuitate și opoziție față de acesta,

deoarece modernismul se înglobează în tradiție, iar postmodernismul fluctuează în experiențe
estetice de natură creatoare și ironice, ludic și parodic, așa că trăsătură centrală a curentului
literar anterior menționat, se poate că actantul este scriitorul care se adresează minorității
cunoscătorilor și atrag publicul larg în favoarea jocului și impurității amestecului de criterii
literare.

Postmodernismul se caracterizează prin forme deschise, provizorii, fiind un discurs

ironic și fragmentar asupra artei și științei, iar formele de bază sunt autoironia, parodia și
pastișa, respectiv se caută forme de textualism, un nou mod de a organiza povestirea sau
romanul; trecerea de la proza auctorială la proza autoreflexivă; predilecția pentru fragment
și o nouă relație cu cititorul(academician Eugen Simion).

Levantul este considerată cea de-a doua epopee națională scrisă după Țiganiada lui
Ion Budai-Deleanu, așa că poemul anterior numit apare în anul 1990 într-o formă poetică de
12 cânturi în care singurul text complet izolat e din punctul meu de vedere Levantul. Nu-l
consider ca făcând parte din latura mea poetică, nici din cea prozastică. Este cu totul și cu
totul altceva.(afirmație susținută de însuși creatorul poemului într-un interviu).

Prin afirmația de mai sus, creatorul consideră că poemul său îmbină forma lirică cu
cea prozastică al cărui subiect face referire la scrisoarea lui Ion Ghica adresată lui Vasile
Alecsandri, așa că criticul Manolescu redactează o cronică a acestei epopei.

Se poate demonstra faptul că poemul se încadrează în curentul postmodernist pentru că

marchează ideea de sfârșit al literaturii, a istoriei etc., care este ideea centrală a
postmodernității. Nu înseamnă că după Levantul nu se mai scrie poezie, acea dezvoltare
cauzală și liniară pe care istoricii literari simt nevoia s-o construiască în cărți de extindere
națională(...), odată cu Levantul se termină cu această viziune a unei mari istorii literare,
(...) o anumită idee despre poezie moare odată cu Levantul, respectiv poetul spune că a sa
creație încheie o tradiție demult apusă, dar deschide o nouă eră literară în care prelucrarea
devine baza activității creative ale artiștilor de mai târziu.
Una dintre trăsăturile literare fundamentale este intertextualitatea folosită în poezie
pentru a demonstra ... o veritabilă istorie a poeziei românești inclusă în trama epopeii.
Comicul rezultă din virtuozitatea stilistică de la citat la pastișă și parodie, toate procedeele
sunt folosite, așa că Levantul preia forme din alte poezii, cum ar fi epopeea homerică pentru a
structura textul în cele douăsprezece cânturi și (re)folosește teme demult uzate în literatura
modernistă – iubirea, natura sau omul.

48
 O altă trăsătură folosită de poet pentru a-și construi poemul este jocul ludic prin care
jocul dea literatura pare mai important lui Cărtărescu însuși decât orice altceva. El este un
autor conștient de procedeele întrebuințate.(Nicolae Manolescu, Jocul de-a literatura)
datorită căruia se formează un dublu caracter literar – intervenția repetată în text cu referire
ironică, exemplu fiind secvența Dar, efendi narator, / Cam grăbiși cu diegesis și te luă gura-
nainte sau Lector ipocrit, desigur visul ăsta-i un pretext / Pentru a-mi vârî iar coada în
istoria ce-o torc. / Narcisismu-mi e de vină. Însă, iată, mă întorc / La narațiuni, descripții,
personage, șiți promit/ Să mă zărești în carte tot mai mult cătră sfârșit și cealaltă parte a
dublurii literare în care jocul de-a literatura implică roluri diferite, astfel auctorele se amuză
pe seama creaturilor de hârtie, cu alte cuvinte, mântuindu-le după plac și se concepe natura
fantezistă în epopee, așadar fantesie, fantesie ... formă ce cuprinzi informul, / Șoaptă ce
șoptești tăcerea und scânteie cloroformul / Ca și vinul dân pocalul revărsat din sântul Graal
reprezintă inspirație medievală și aspirație contemporană spre un Graal al literaturii din zilele
noastre.

Titlul devine un toponim prin denumirea dată de trecutul litoralului răsăritean al Mării
Mediteraneene cu zonele sale geografice Asia Mică, Siria, Liban și Egitp, deci musulmanii
ocupă în secolul al XI-lea spațiile anterior menționate, dar și frecventarea lor de către
negustori creștini, așadar poemul definește spațiul acțiunii.

Tema conține un substrat eroic, satiric și comic și se inspiră de la poemul lui Ion
Budai-Deleanu Țiganiada, unde Mircea Cărtărescu definește istoria însăși a poeziei
românești(Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică) prin raportare la trecut și
formare contemporană a esenței acțiunii.

Ideea poemului are la bază afirmația eminesciană privitoare la epigoni, astfel dacă în
Epigonii veți vedea laude pentru poeți ca Bolliac, Mureșan și Eliade, acelea nu sunt pentru
meritul intern al lucrărilor lor, ci numai pentru că, într-adevăr, te mișcă acea naivitate
sinceră, neconștiută cu care lucrau ei. Noi, acești mai noi, cunoaștem starea noastră, suntem
treji de suflarea secolului și de aceea atâta cauză de a ne descuraja și se caracterizează prin
natura livrescului, deoarece scriitorii tineri cunosc și înțeleg stingerea unei etape și
deschiderea unei faze estetice pe baza cărora poetul Cărtărescu încearcă să demonstreze că
omul este un naiv care crede că poezia înseamnă renaștere sufletească și trupească.

Privitor la subiectul epopeii, se poate afirma că trama epică ne aduce până la un

punct aminte de poeme romantice de pelerinaj ,cum ar fi Childe Harolde al lui Byron sau
Conrad al lui Bolintineanu. Referința la ambele este directă în Levantul(Nicolae Manolescu).

Așa că inspirația de la Bolintineanu îl face pe Cărtărescu să parcurgă un drum laborios

pentru a înscrie în poemul său o poveste ce descrie viața unui june boier patriot și poet, pe
nume Manoil(este numele eroului din operal ui Bolintineanu) călătorește pe un caiac din
Corfu la Zante, admirând piesajul meridional și scriind elegii(Nicolae Manolescu).

Se crează tragedia antică românească prin cei șapte corifei creatori – Mihai Eminescu,
Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu și Nichita Stănescu, așadar

49
poemul montează mașiniști la manivelă! Derulați un alt decor! Și arată cititorului că atât
decorul, cît și mecanismul dinamizează creația literară.

În concluzie, vorbind despre postmodernism, aducem aminte de existența unui

modernism inspirator care reușește să contureze criterii literare ce vor fi folosite de scriitorii
de 1960 în favoarea unor texte literare ce vor (re)naște creația prin o nouă cale –
intertextualitatea, parodia și jocul ludic, pe fondul cărora natura literară devine o insulă
nemărginită de idei inspiratoare în viitorul apropiat.

50
 Luceafărul
de Mihai Eminescu

Poemul eminescian Luceafărul a fost publicat întâia oară în anul 1883 în almanahul
societății literare România Jună de la Viena , apoi să apară în volumul Poesii, așa că Mihai
Eminescu a contopit în operele sale literare teme și motive specifice rămânând romantic.

Se încadrează în romantism prin prisma a două trăsături de bază – existența antitezei

care face diferența dintre omul comun și omul de geniu, respectiv prin puterea creatoare a
unui univers terestru și cosmic se formează alternanța universală dintre om și Dumnezeu, așa
că pluralitatea speciilor literare – basmul , poezia sau meditația filosofică încadrează poemul
într-o estetică romantică datorită emoției și sentimentului ce încarcă poezia de suflet interior.

Poemul este o sinteză a marilor teme eminesciene și romantice, fiind o meditație

filosofică, un poem liric în care se îmbină elementele lirice, epice și dramatice, astfel
povestea de dragoste este o alegorie în care geniul n-are moarte, nici noroc, respectiv
meditația filosofică dă o nuanță lirică poemului printr-o proiecție ontologică cât și esența
dramatică constituie dialogul ca factor de construcție a scenelor.

Titlul face referire la motivul central al textului Luceafărul o ființă singuratică și

nefericită opusă omului comun, așa că este o definiție absolută , testamentară atinsă de
gândirea eminesciană datorită ideei de singurătate a geniului incapabil să se încadreze într-o
lume a sentimentelor uman – limitate.

Din punctul de vedere al prozodiei, poezia are în componența sa o măsură a versurilor

de șapte-opt silabe, un ritm iambic, iar rima este încrucișată și interioară, deci prezența
nuanțelor anterior menționate ajută la formarea poemului prin sonoritatea stărilor sau a
expresiei date de entitatea literară în cauză.

Nivelul morfologic se remarcă prin prezența verbelor arhaice ce accentuează

atmosfera de basm prin verbele conjugate la timpul imperfect au fost căzute de mișcarea
eternă și continuă care creștea și trecea în mod doritor la forma populară a exprimării se făcu
– o transformare simplă explicitată prin perfectul simplu.

Începutul poetic se află sub semnul basmului, astfel formula A fost odată ca-n povești
/ A fost odată ca niciodată atrage atenția cititorului prin alegoria poetică în care se desfășoară
un discurs liric prezent în cele patru tablouri.

Primul tablou se metamorfozează în strofele 1-43 și prezintă cadrul în care are loc
întâlnirea fetei de împărat cu Luceafărul și întruchipările acestuia, astfel valoarea temporală
este mitică, atemporală și magică prin care apare fata de împărat. Se creează un portret în
manieră populară și se definește o prea frumoasă fată care este surprinsă într-o ipostază
angelică a femininului din lirica eminesciană unic și pur.

51
 Tabloul al doilea își invocă spiritul evocator al omului comun în strofele 44-64 ce
dorește să iubească, astfel cuplul Cătălin-Cătălina este definit prin pierderea de către fată a
calității unice, căreia i se oferă un nume.

Portretul fetei se schimbă și devine o imagine muritoare a mândrei arz-o focul și a

conștientizării că eternitatea nu se poate atinge prin părăsirea lumii vii, unde Luceafărul din
cer s-a prins un dor de moarte. Fata conștientizează incompatibilitatea dintre cele două lumi,
astfel își exprimă dorința spre aspirare către absolut, fiind un spirit al materiei care în veci îl
voi iubi și-n veci va rămânea departe.

Cătălin este un copil de casă ce împle cupele cu vin mesenilor la masă, încercând să
seducă erotic fata prin ritualul idilic într-o manieră tipic populară, așa că fata dorește să fie
omul comun care care să se fericească.

Tabloul al treilea reprezintă călătoria spre Demiurg și dialogul cu acesta, astfel

răspunsul lui este o cunoaștere abstractă și filosofică, așa că Luceafărului i se atribuie numele
de Hyperion în favoarea cunoașterii divine.

Se evidențiază opoziția dintre omul de geniu și cel comun, în care inteligența devine o
capacitate de depășire a limitelor, pe când omul comun este incapabil să fie absolut. În
dialogul cu Demiurgul, se pune în evidență tipul de cunoaștere demonstrat de geniu, dar și
existența lumii reale și a gândirii.

Tabloul al patrulea surprinde idila pământească dintre Cătălina și Cătălin ca o detașare

și răcire, așa că pastelul teluric este un cadru tipic idilelor eminesciene al transformărilor și
înnobilării prin iubire și raportării diferite la Luceafăr.

Strofele finale se află în strânsă legătură cu începutul poemului, deoarece prin ele se
exprimă dramatismul omului de geniu care constată că împlinirea prin iubire este imposibilă,
așa că trebuie să își accepte condiția, cât și destinul etern.

Între omul de geniu și cel comun există o diferență dată de omul comun care nu este
capabil să își depășească limitele, pe când omul de geniu disprețuiește această limitare, așa că
fata de împărat îi adresează o ultimă chemare, cea în care îl binecuvintează - Cobori în jos,
luceafăr blând, / Alunecând pe o rază, / Pătrunde-n codru și în gând, / Norocu-mi luminează.

Refuzul geniului se pune în evidență prin antiteza dintre ființele superioare și cele
inferioare, așa că în Luceafărul a-ți depăși condiția înseamnă să evidențiezi prin povestea de
dragoste dintre Luceafăr și fata de împărat, pe fondul căreiase definește o atracție față de
contrarii – aspirația ei spre absolut și dorința de cunoaștere a concretului.

În concluzie, Luceafărul este o sinteză a creației eminesciene care unește teme și

motive romantice, respectiv atitudini și procedee artistice, cât și elemente care fac posibilă
încadrarea ei în romantism, așadar poemul împletește simbolurile tipice precum eternitatea,
moartea, temporalitatea, precum iubirea și viața.

52
 O scrisoare pierdută
de Ion Luca Caragiale

Reprezentată pe scena Teatrului Național la data de 13 noiembrie 1884, comedia O

scrisoare pierdută este a treia dintre cele patru scrise piese de teatru, unde contribuția de bază
pe care marele dramaturg Ion Luca Caragiale o aduce este imaginea satirică a societății în
care el trăiește în favoarea corectării defectelor social-umane, fiind publicată în revista
Convorbiri literare, în anul 1885.

Piesa este o comedie de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale societății
contemporane autorului, fiind inspirată de farsa electorală din anul 1883 din capitala unui
județ de munte. Se subliniază limitele condiției umane prin acceptarea și prezentarea lor cu
umor, fiind astfel considerată o capodoperă.

Se încadrează în estetica realistă prin dezvoltarea critică a gustului pentru clasic și

ironie deosebită, așa că viziunea autohtonă este în strânsă relație cu ideea de formă fără fond
așa cum afirma Titu Maiorescu în detrimentul societății căzute în aparență, după statistica
formelor dinafară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem
politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee,
conservatorii, avem chiar o constituțiune. Dar în realitate, toate acestea sunt predicțiuni
moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, și astfel cultura claselor
mai înalte ale românilor este nulă și fără culoare și abisul care ne desparte de poporul de jos
devine din ce în ce mai adânc.
Respectiv, datorită spiritului de observație și lucidității cu care prelucrează imaginea
societății prin filtrul obiectiv al veridicității realizate prin acumularea detaliului, plasării
acțiunii în sfera spațiului și timpului și prin esența caracteriologică a situațiilor.

Comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă fiind lista personajelor de la

începutul piesei și didascaliile, singurele intervenții ale autorului pe parcursul ei, care se
structurează în patru acte ce subordonează scenele construite sub forma schimbului de replici
dintre personaje.

Modul de expunere predominant este dialogul prin care personajele își dezvăluie
intențiile, sentimentele și opiniile, așa că se prezintă evoluția acțiunii dramatice, se definesc
relațiile dintre personaje, respectiv se realizează caracterizează în mod direct sau indirect.

Titlul pune în evidență contrastul comic dintre aparență și esență, astfel lupta pentru
politică se realizează ca un instrument al șantajului politic, mai exact o scrisoare pierdută,
deci pretextul dramatic al comediei este o pretindere.

Articolul nehotărât o indică atât o banalitate, cât și repetabilitate a acesteia, așa că pe

parcursul comediei valoarea simbolică este de bază și exprimă incertitudinea personajelor de
a se afirma prin replici și contradicții.

53
 Tema comediei constituie prezentarea vieții sociale și politice dintr-un oraș din
provincie în circumstanțele tensionate ale alegerii unui deputat, eveniment care antrenează
energiile și capacitățile celor angajați într-un fel sau altul în farsa electorală.

Acțiunea comediei reflectă un conflict alert desfășurat în trei acte în care se

acumulează gradat disesiuni, pe când ultimul sintetizează toată agitația și panica stârnite în
jurul scrisorii pierdute.

Chiar dacă începutul și finalul comediei nu sunt similare, totuși comedia are o
structură circulară pentru că atmosfera este una destinsă în finalul acesteia și reface situația
inițială a personajelor dinaintea pierderii mărului discordiei.

Comedianul Caragiale este cel mai mare creator de tipologie pentru că personajele
sale sunt ușor de încadrat într-o clasă socială, unde avem de a face cu nouă feluri de personaje
identificate încornoratul Trahanache, amorezul Tipătescu, cocheta și adulterina Zoe, politicii
și demagogii Tipătescu, Cațavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Trahanache, Dandanache),
revoltatului(Cetățeanul Turmentat), funcționarul(Pristanda), confidenții(Pristanda, Tipătescu,
Brânzovenescu) și nemulțumitul(Pristanda).

Pe baza lor, se conturează superficialul dovedit prin parvenire în favoarea obținerii

sau păstrării unor locuri anterior câștigate, dar existența lor se rezumă la goliciunea retorică
formulată pentru a impresiona auditoriul, nicidecum pentru a exprima cu adevărat ceea ce
spun, așadar imaginea personajelor este o caricatură a societății.

Ștefan Tipătescu este prezentat încă din lista personajelor în calitate de prefect al
județului, așa că se folosește de avantajele propriilor interese, respectiv întruchipează
imaginea cuceritorului.

Este prieten foarte bun cu Zaharia Trahanache, Tipătescu care o iubește pe nevasta
acestuia – Zoe – femeia cochetă căsătorită cu Zaharia, find omul cu care nu trăiesc de ieri, de
alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani
trăim împreună ca frații și niciun minut n-am găsit la omul acesta măcar atâtica rău.
În schimb, Zoe este o femeie voluntară și stăpână, deși se vaită mereu că îi este rău,
respectiv că este o damă simțitoare, care știe foarte bine ce vrea și pe cine manevrează în
funcție de propriile dorințe.

Deși nu sunt sancționate prin comicul de limbaj, personajele cu carte sunt ironizate
din cauza legăturii extraconjugale semnificative comediei, unde numele lor de alint fiind
Fănică și Joițica – două personaje aparte în construcția subiectului și în menținerea tensiunii
dramatice.

În fiecare moment de maximă tensiune, Cetățeanul turmentat interve involuntar și

decisiv în derularea intrigii ca un instrument al hazardului, fiind cel care găsește scrisoarea de
două ori.

54
 Dandanache este elementul – surpriză prin care se împlinește deznodământul,
rezolvând ezitarea dării mandatului ori lui Farfuridi ori lui Cațavencu. Acesta întărește
semnificația piesei prin generalizarea și accentuarea trăsăturilor, unde candidatul trimis este
mai prost ca Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu.

În cele din urmă apare și împăcarea tuturor, astfel odată cu posesia scrisorii de către
Zoe care devine triumfătoare și se comportă precum o doamnă. Își recapătă superioritatea la
care renunțase pentru scurt timp, face promisiuni lui Cațavencu, zicându-i Fii zelos, asta nu-i
cea din urmă Cameră! în timp ce Tipătescu se retrage ca și înainte în umbra ei.

În concluzie, prezența piesei de teatru aduce în fața spectatorilor o inovatoare trăsătură

a definirii comediei printr-o caracterizare aparte, aici prin tipologie, respectiv prin reliefarea
unei societăți strâmbate de corupție, așa că tot ceea ce ne rămâne este să citim opera literară și
să o transpune într-o manieră originală și reprezentativă pentru epoca de mai târziu.

55
 Povestea lui Harap Alb
de Ion Creangă

Povestea lui Harap alb este un basm cult scris de Ion Creangă și a apărut în două
reviste, astfel în Convorbiri literare la data de 1 august 1877 și în ziarul Timpul publicat de
Mihai Eminescu.

Pe baza lui, autorul a actualizat teme de circulație universală trecându-le prin propria
sa viziune, fiind un text diferit prin complexitatea și pluriepisodicitatea din care rezultă
numeroase personaje purtătoare de valori simbolice, așa că prin prisma celor mai sus
prezentate, basmul intră în sfera clasic-realistă.

Tema basmului este reprezentată de lupta binelui împotriva răului, astfel structura
basmului delimitează clar călătoria eroului – mezinul craiului, de la plecarea sa din casa
părintească până la împărăția lui Verde-Împărat.

Drumul parcurs reprezintă o adevărată inițiere prin care eroul trece de la o stare
inocentă și de naivitate la câștigarea și dobândirea cinstită a înțelepciunii demne de împărat.

Personajul se angajează într-o aventură a cunoașterii experienței prin întâmpinarea

nenumăratelor obstacole ce trebuie să fie depășite în favoarea înfrângerii slăbiciunilor și a
conturării personalității.

O primă încercare este dată de tatăl său care se așează la pod prin care își vede
mezinul ca și pe ceilalți o șansă de preluare a împărăției, așa că locul devine un spațiu
cunoscut, un simbol de trecere spre pădurile întunecate – spațiul necunoscut plin de obstacole
și provocări.

Drumul continuă printr-un cadru întunecat și des în care Harap-Alb se rătăcește, cât și
prin apariția cu labirintul ce se întretaie cu apariția spânului ca imagine a răului, așadar
trecând prin fântână eroul își schimbă identitatea, având loc transformări prin înlocuirea
hainelor, dispariția propriei naivități într-un sens profund al gândirii sale.

Ajungând la împărăția unchiului, Harap-Alb este supus de spân la trei încercări pe

care le reușește a fi îndeplinite, așa că aduce salatele din pădurea ursului, capul și pieleea de
cerb și fata împăratului Roș, unde Sfânta Duminică îl ajută să – și procure calul – cel mai
apropiat prieten.

Pe drumul spre împăratul roș, mezinul întâlnește niște aliați de nădejde, mai exact
furnicile, albinele, apoi Ochilă, Flămânzilă, Setilă și Păsări-Lăți-Lungilă, care îi vor fi
prezenți în situația casei de aramă, ospățului, alegerea macului de nisip, vegherea fetei de
împărat și alegerea adevăratei fete a acestuia.

Dar, seria de încercări nu se încheie aici, ci continuă cu fata de împărat care vrea ca
ucigașul lui Harap-Alb și Turturică să aducă foarte repede trei smicele de măr dulce, apa vie
și cea moartă, aici calul iese învigător și pleacă cu fata și sluga spre împărăție. Aici, spânul îi

56
retează capul deoarece i se descoperise adevărata identitate, fiind reînviat cu apă vie și
moartă.

De aici, reiese că viața de după moarte simbolizează sfârșitul devenirii prin inițiere și
începutul unei noi etape – maturizarea și redobândirea puterii reprezentată prin paloșul de
împărat.

În concluzie, basmul este considerat și un bildungsroman prin formarea personalității

sale, unde călătoria întreprinsă definește o experiență grea și plină de peripeții fantastice, pe
care le depășește fizic și sufletește prin generozitate, răbdare și modestie – adevăratele
trăsături necesare demne de a fi împărat.

57
 Testament
de Tudor Arghezi

Poezia este o dedicare asupra artei și artistului care o realizează, așa că literatura
promovează ca fiind o valoare complexă creația Testament, o lucrare realizată de Tudor
Arghezi și publicată în anul 1927 în revista Cuvinte potrivite.

Se încadrează în modernism prin mai multe trăsături literare, cum ar fi ideea estetică
și socială a creației și viziunea despre lume a artistului și artei, respectiv direcția modernistă
se definește prin reflecția asupra creației, adică gândirile autorului transpuse prin existența
eului liric care și-l fondează menirea artei și artistului ca pe o transmisiune de la o generație la
alta, așadar cuvântul este arma cu care lucrează în acest sens.

Tema ce se desprinde aici se referă la maniera de a face artă, în care actantul principal
este artistul care trebuie să echilibreze tensiunea dintre slava de foc și slava făurită prin
valorificare testamentară, așa că cunoașterea se face printr-un hrisov al robilor cu saricile
pline și se realizează prin intermediul eului liric.

Cartea devine laitmotivul poeziei și reprezintă ideea de cunoaștere reflectată prin

legatura spirituală ale generațiilor, astfel seara răzvrătită este momentul când urcă mental
datorită trudei care se transformă în pasiune și meșteșug, așa că a lăsa moștenire celorlalți
înseamnă să ai instrumentul cartea pe baza căreia redactezi testamentul cu ale sale cuvinte
potrivite.

Revolta reprezintă durerea noastră surdă și amară / O grămadii pe-o singură vioară;
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte / Și izbăvește-ncet pedepsitor / Odrasla vie-a crimei
tuturor și se formează calitatea superioară a omului, cea a speranței deoarece scrisul ar o
putere inimaginabilă de a face minuni, așa că suferința străbunilor noștri va deveni bucuria
strănepoților de azi.

Metamorfoza este reflectată în versul Ca să schimbăm, acum, întâia oară / Sapa-n

condei și brazda-n călimară și dovedește faptul că poetul înrolează în poezia sa procesul de
transformare, unde obiectele sapă și brazdă sunt reprezentative pentru bătrânii noștri care
lucrau pământul, respectiv condeiul și călimara definesc necesarul celor din prezent care
scriu versuri pentru a contempla existența trecutului.

Transfigurarea lirică a realității imprimă un rol definitoriu versului Din bube,

mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi, deoarece prin cuvintele bube și
mucegaiuri se conturează o estetică a urâtului, adică durerea devine speranță, iar mucegaiul
devine o frumusețe aparte.

Titlul metaforizează structura lingvistică și îi atrage pe cititori prin universul de idei

prezentat, astfel testament este un cuvânt de natură juridică pe baza căruia o persoană dorește
să fie îndeplinite dorințele după moartea acesteia, respectiv o relație stabilită între autor și

58
cititor pe baza ideii de moștenire literară formată prin condei și dăruită cititorilor de mai
târziu.

Pe plan structural, poezia este alcătuită din cinci strofe care au ca număr inegal de
versuri, astfel două catrene, două strofe polimorfe și două octave ce conțin între 9 și 11 silabe,
rimă împerecheată și ritm variabil, așa că prozodia argheziană se reduce la tristețea existenței
și truda căutării și se face trecerea dintre tradiție și modernitate pe baza versificației.

Eu liric prezent devine subiectiv, deoarece își transmite dorințele sale de după moarte,
astfel prin prisma mărcilor lexicale și gramaticale – pronumele personal declinat la persoana
I, verbele conjugate la timpul prezent, persoana I singular sau așezarea cuvintelor ilustrează
afectivitatea cu care entitatea poetică dovedește o atitudine convigătoare față de cititorii săi.

Imaginarul poetic devine sursa expresivă de conturare a sentimentelor, ideilor și

gândurilor exprimate în mod direct, așa că pe parcursul celor cinci strofe, poetul ilustrează o
imagine tristă a trecutului pentru că bătrânii ce au muncit pământul vor să evidențieze prin
cuvânt rolul lor, așa că creatorul transformă munca în creație datorită naturii imaginare a
talentului artistic de care dovadă.

Prima strofă începe sufletește al său discurs poetic prin care bătrânul nu-i va lăsa
drept bunuri după moarte, / Decât un nume adunat pe-o carte, aici monologul se adresează
cititorului care află că modestia întărește ideea de moștenire și astfel destinul poetic își asumă
o legătură cu fiul său redată prin dorința moștenire averii sale spirituale.

Strofa a doua vorbește despre instrumentul ce valorifică existența testamentului, fiind

conturat prin verbele vine, urci, așteaptă, se-ntoarce. Acestea reprezintă un ajutor în
dezvoltarea cărții ca metaforă testamentară, deoarece efortul omenesc reușește să transforme
arta în frumos, așa că hrisovul devine cartea necesară descoperirii propriei identități ca o
importanță primordială pe această lume, așadar ea e hrisovul cel dintâi.

Cea de-a treia strofă materializează spiritul prin poetul care transformă lumea
împietrită printr-un limbaj expresiv, astfel sudoarea muncii, grai cu-ndemnuri pentru vite,
zdrențe, venin, ocară, durere, cenușă nuanțează cuvântul ca o reacție asupra înfrumusețării
reale a societății în care bătrânii trebuiau să se adapteze pentru a supraviețui, respectiv
opoziția este un element principal prin trecerea de la munca bătrânilor la arta poeților tineri
care relevează estetica urâtului prin frumusețea artei prozodice transpuse în cuvinte potrive.

Penultima strofă ilustrează rolul curativ pentru că transforma suferința în bucurie prin
evidențierea durerea poporului, așa că arta transfigurează estetica urâtului din bube,
mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi în moralizarea purificatoare a
trecutului ce devine biciul răbdat al înțelegerii șocante și abstracte a trecutului.

Ultima strofă dă nuanță aparte poeziei, aceea a harului și meșteșugului prin care
spiritul și materia devin slova de foc și slova făurită / împerecheate-n carte se mărită. Se
exprimă inspirație și har divin prin slova de foc se făurește prin meșteșugul poetic, așadar
poetul este cel care face și făcând se face, e creatorul prin excelență(Nicolae Balotă, Opera
lui Tudor Arghezi), cât și se formează modestia creatoare în care robul și domnul sunt în

59
opoziție deoarece fără a cunoaște că-n adâncul ei / Zace mânia bunilor mei, iar ura robului
și repulsia stăpânului s-au tocit, conciliindu-se în voluptatea estetică, gratuită, rezultat al
unui proces infinit și în curs(George Călinescu).
Dacă imaginarul poetic formează o imagine a trudei și speranței, atunci munca
poetului este o continuare prin dezvoltarea unor trăsături specifice pe care limbajul le
dezvoltă creând sugestia și expresivitatea sensului creat, așa că poetul proiectează durerile de
viață în metafore și simboluri nedespărțite de limbajul tainelor și al legilor universale ca în
Biblie sau ca în poezia populară și vocabule cu însușiri violent materiale, ținând de sorgintea
pământească, devin apte printr-un salt transfigurativ să semnifice idealitatea.( academician
prof.univ.dr. Eugen Simion, Dicționarul general al literaturii române).
Palierul lexical și semantic conturează estetica urâtului prin seria de cuvinte care
devin arhaisme, regionalisme, expresii populare sau termeni religioși sau chiar neologisme,
pe baza cărora creația argheziană prinde diverse tonuri poetice, astfel făcui din zdrențe
muguri și coroane se ilustrează o transfigurare reală și trivială a societății.

Aspectul morfologic și sintactic derulează un film al sugestiei prin dislocări topice și

sintactice și dând în vârf ca un ciorchin de negi, / Rodul durerii de vecii întregi sau prin
timpurile verbale ce susțin ideile poetice ale artei ce nu-i va lăsa un testament material, ci
unul artistic, cât și opoziția dintre străbuni și poet redată prin alternanța persoanelor
gramaticale I și a III-a prezintă rolul poetic deosebit al meșteșugului spiritual specific creației
sale.

În concluzie, rolul artei și artistului ocupă un loc aparte în literatura română pentru că
slova făurită reprezintă rodul tainic al bubelor și mucegaiurilor care din urât devin frumoase
datorită harului și meșteșugului poetic, așa că se definește a fi o operă de rafinament, de
subtilitate artistică, ele presupun un cer al gurii dedat cu toate mirodeniile(George
Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent).

60
 Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
de Camil Petrescu

Scrierea romanescă Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un

început prozastic ce-l face posibil prin publicarea sa în anul anul 1930, în care formează două
părți care idealizează iubirea și războiul ca dramă.

În fond, autorul romanului este Camil Petrescu devenit scriitor interbelic care aduce în
literatura română modelul proustian ca inspirație pentru scrierile sale, așa acesta înlocuiește
omnisciența și obiectivitatea cu subiectivitatea.

Opera literară se compune din confesiunile personajului principal Ștefan Gheorghidiu

și din jurnalul de campanie a scriitorului prin care mărturisea că prima parte este o ficțiune,
pe când cea de – a doua este inspirată din propriul său jurnal, protagonistul trăind cele două
experiențe dramatice – iubirea și războiul.

Titlul indică în sens conotativ cele două părți ale romanului prin desemnarea poveștii
de iubire și a experienței războiului care a rămas ceva din iubirea lui Ștefan și a Elei, astfel
secvențele se unesc prin substantivul noapte în mod simbolic și semnifică dezamăgirea,
deziluzia și decăderea valorilor în care personajul credea.

Tema definește drama intelectualului inadaptat, lucid, dar și cu probleme de

conștiință, aici derivând și alte teme minore – cele două experiențe ale personajului care
marchează destinul reliefat prin iubire și luptă.

Acțiunea se desfășoară relativ linear prin prisma călătoriei sufletești pe care o

întreprinde pentru a se căi în urma dezastrului interior provocat de divorțul față de Ela
Gheorghidiu, așa că cei doi protagoniști își concep dragostea printr- o cunoaștere la
universitate și o încheie printr-o despărțire tristă pentru eroul sufletesc al propriului destin.

Capitolul I debutează cu discuția purtată între cei care se află la papotă, unde se
conturează tema primei părți – dragostea și concepția despre idilă, astfel cei care se iubesc au
drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt.

Capitolul al doilea este menit să se contureze relația lui cu Ela – colegă de la

universitate, prin prisma unei căsătorii împlinite în vremea cea mai frumoasă, moment în care
în care iubirea este trăită plenar. Protagonista este descrisă ca fiind unicitate dorită de erou pe
seama căreia idealul feminin întrupează frumusețea fizică și sufletească, așa atâta
generozitate neistovită, bunătate în ochii ei albaștrii sunt factorii potriviți în această situație.

Moartea unchiului Gregoriade transformă cuplul proaspăt format, deoarece tânărul

observă că Ela se adaptează ușor schimbării, aici ea apare precum o ființă supusă banului ce
se găsise în agrenajul de lux, posibilități noi.

Plecarea la Odobești declanșează un conflict interior al personajului-narator din cauza

Elei care preferă un avocat, unde Ștefan o acuză de infidelitate care-i provocă neliniștea în

61
cele trei zile în care am fost ca și bolnav, deci imaginea ei devine o descoperire sub o
madonă crezută autentică, un cap străin și vulgar.

Gelozia devine cheia acuzelor, în care Ștefan Gheorghidiu consideră orice gest ca
fiind un semn al infidelității. În capitolul Asta-i rochia albastră cei doi se întâlnesc
întâmplător, moment în care memoria devine involuntară și-l face pe erou să simtă că femeia
aceasta era a mea în exemplar unic.

După ce trece o lună, se produce reîmpăcarea, așa că Ela devine extrem de frumoasă
pentru că tot corpul i se făcuse precum grâiul copt, dar credere că divorțul va deveni în cele
din urmă soluția finală pe care o adoptă.

Luciditatea diseminează toate gândurile trăite de erou printr-o adevărată psihoză,

având o subiectivitate profundă din cauza căreia a înțeles că totul este pierdut și că îi era
teamă că va înnebuni până în zori. Ela îl va obseda din perspectiva preocupării față de
imposibilitatea de a se adapta lumii în care trăiește, chiar dacă întâlnirea de la Câmpulung
oferise o rază de soare idilică.

Întâmplările sunt notate într-un jurnal conform principiului autenticității, unde iubirea
inspiră sentimente contradictorii, astfel războiul este un act de eroism, pe când în final lupta
devine o experință cumplită, așa că trecutul îl face să se simtă halucinat că ar fi putut ucide
pentru femeia asta.

Se formează o replică care încheie romanul și sugerează un alt început pentru care i-a
scris că-i lasă tot, adică tot trecutul, așa că romanul începe printr-un debut invicibil și se
termină într-o manieră câștigoare pentru care-și împacă conștiința de o despărțire pașnică.

În concluzie, prezența romanului aduce o noutate psihologică în care se imprimă

modernitatea dezvăluirii sentimentelor puse într-o ancoră obiectivă și prezentă cât și autentică
trăirii, prin prisma căreia literatura națională capătă o nuanță autentică.

62
 Junimea
de Titu Maiorescu

Sub aspect istoric, se poate că Mica Unirea întreprinsă de marele domnitor român
Alexandru Ioan Cuza aduce o adevărată cale spre o Românie modernă, respectiv se deschide
perioada marilor clasici – o transformare literară revoluționară pentru cultura română suferă
transformări puternice fondate de un spirit modernizator imprimat în tânăra generație.

Dacă în perioada pașoptistă, influența franceză avea un impact pronunțat , atunci în

evoluția istorică apare contextul politic al aducerii noului prinț de origine germană, așa că
patria noastră se va orienta spre cultura germană prin intermediul unui grup de creatori care
vor trasa un parcurs deosebit în cultura noastră.

Punând sub lupă ideea de Junime, atunci trebuie să ne referim la un context cultural în
care ideologia devine mișcare de sinteză și de înflorire a spiritului critic, dar este și o
continuare a idealismului pașoptist inițiat de Mihail Kogălniceanu.

Continuarea de la prima cale ideologică constă în promovarea de idei și teme comune,

cum ar fi literatura originală românească, combaterea imitațiilor străine și aplicarea
principiilor de valoare, dar literatura se va raporta la contextul european, așadar se
modernizează o literatură critică care vine în sprijinul echilibrării formelor și fondului.

Se știe că mișcarea aceasta își are origini românești fondate în anul 1864, datorită
dorințelor unor intelectuali ieșeni inspirați de cultura germană să reformeze cultura
națională prin germanizare – o lume și o atitudine susținute prin discuții și prelegeri cu scop
social și literar.

Fondatorii sunt Petre Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Teodor Rosetti și Titu
Maiorescu, care își înființează în anul 1867 revista proprie numită Convorbiri literare,
moment crucial pentru valorificarea creațiilor marilor clasici – Mihai Eminescu, Ion
Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.

Titu Maiorescu promovează idei și direcții de acțiune – dezvoltarea spiritului critic în

literatură, încurajarea literaturii naționale, crearea originală a literaturii, valorificarea
specificului național și emanciparea poporului român prin naționalizarea limbii.

Formele de manifestare ale dorințelor maioresciene sunt conferințele publice –

prelecțiuni populare organizate cu varietate tematică, aici fiind aduse în prim-plan istoria,
societatea și cultura.

Prima perioadă se derulează de la 1863 și se încheie la 1874 fiind dicată dezvoltării

programului la Iași prin manifestarea tridirecțională – limbă, literatură și cultură, respectiv se
elaborează elementele de organizare ale programului – principii sociale și estetice.

63
 Prelecțiunea populară își propune să formeze poporul prin căutarea de modele apte
care să asigure un progres cultural și social, așa că doi mai târziu se alcătuiește o antologie
poetică pentru școlari, deoarece scriitorii vechi trebuie să fie căi de dezvoltare critic – literară.

Cea de-a doua etapă este desfășurată între anii 1874 și 1885 și se concetrează asupra
activităților plenare, unde se afirmă marii clasici ai literaturii române, cât și scriitori minori –
Samson Bodnărescu, Matilda Cugler-Poni sau Nicu Gane.

Acum se propune ca valoarea literară să devină esența studiilor maioresciene care se

vor întemeia prin critica literaturii moderne, fără a neglija cultura și civilizația, așadar 1860
este dovada dezvoltării prin trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin.

Cea de-a treia etapă începe în anul 1885 moment în care activitatea se mută în
București și se orientează spre o nuanță universitară de cercetare istorică și filosofică, dar
adevărata perioadă de publicare va dura până în perioada de apariție a primului război
mondial.

Un alt aspect important al perioadei se referă la cele trei mari trăsături de bază –
criticismul junimist, spiritul filozofic și gustul clasic și academic, fapt pentru care Tudor
Vianu își concepe studiul literar despre această mișcare într-un capitol special ce face parte
din Istoria literaturii române moderne.

Prima trăsătură este natură critică și se raportează la diferența dintre epoca anterioară
și cea prezentă, prin care spiritul critic optează pentru istorie și limbă, rigoare și rațiune,
dezvoltarea ierarhică a societății, respectiv combaterea falsului intelectual, așadar se
valorifică teoria formelor fără fond pronunțată de Titu Maiorescu.

Cea de-a doua cale de a ajuta tinerii scriitori să-și dezvăluie talentul se referă la
spiritul filosofic, în care cei mai de seamă reprezentanți, cum ar fi A.D. Xenopol, Petre Carp
și Mihail Dragomirescu au construit o solidă bază teoretică dominată de un raționament firesc
și de o metafizică și logică, respectiv spiritul oratoric se opunea beției de cuvinte, abuzului de
neologisme și retoricii mesianice prin impunerea rigorii, ordinii și armoniei.

Cel de-al treilea element este gustul clasic și academic prin care se conturează
rigoarea gândirii clasice a exprimării în literatură și oratoria publică, așa că spiritul universitar
imprimă o personalitate aparte culturii prin modelare și canonizare în artă și nu în
modernismul simbolist sau în naturalism.

În concluzie, ideea de junimism s-a raportat la concepția de afiliere națională,

contextualizare și modernizare europeană, așa că în concepția lui Tudor Vianu se considera o
valoare complexă definită prin abordarea problemelor literare și folclorice, exercitarea unui
spirit critic just și prin emanciparea poporului român datorită educației.

64
 Modernismul și tradiționalismul

Primul război mondial a fost calea cea mai concretă prin care lumea a evoluat, dar și
cel mai sângeros atac civil la nivel mondial, așa că după atâtea furtuni a venit și soarele
interbelic care a adus o serie de dezvoltări sociale și politice, literare și artistice.

Așa că perioada interbelică ce s-a desfășurat între anii 1919-1939 a reprezentat etapa
cea mai importantă în care România și-a atins scopul ideal – Marea Unire, dar și literatura s-a
format prin apariția noilor idei și forme beletristice, făcând astfel revoluție artistică în acest
sens.

De asemenea, sursa revoluției literare a avut loc doar datorită unor scriitori care au
avut o contribuție originală – creații artistice, respectiv școala critică care a avut în vedere
fenomenul literar din toate punctele de vedere, așadar specificul național reliefează valorile
civilizației și culturii europene, făcând posibilă nașterea tradiționalismului și modernismului.

Primul critic literar care a avut curajul să ajute literatura să se dezvolte pe plan
cultural și ideologic a fost Eugen Lovinescu, prin care se consideră faptul că arta și literatura
neagă tradiția și inovează prin noile principii de creație, alături de celelalte curente artistice –
simbolism, expresionism, dadaism sau suprarealism.

Dar literatura nu este suficientă doar cu simple teoretizări, ci și îi sunt necesare

activități creative care să o mențină vie, astfel perioada interbelică cunoaște un Eugen
Lovinescu cenaclist, fapt care demonstrează că dinamismul literar și artistic se manifestă prin
publicarea creațiilor literar-artistice ale lui Ion Barbu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-
Bengescu, Ilarie Voronca, Tudor sau George Călinescu în revista Sburătorul.

Prin intermediul revistei, se propunea ca obiectivele grupării să fie promovarea

tinerilor scriitori și imprimarea unei tendințe moderniste în favoarea evoluției literare
românești, respectiv să descopere acele ape subterane care se vor cristaliza prin sincronizare
artistică cu occidentalismul.

Operele critice fundamentale pentru această perioadă sunt Istoria civilizației române
moderne și Istoria literaturii române contemporane, astfel spiritul veacului devine principiul
sincronizării cu factorii europeni de dezvoltare a culturii.

Teoria imitației este inspirată de la psihologul francez Gabriel Tarde prin care se
consideră că popoarele au o influență asupra lucrurilor puține dezvoltate, astfel se imită forme
de civilizație superioară și se fondează o bază proprie, respectiv sincronismul reprezintă un
principiu de intervalorizare a culturilor europene – noutate și modernitate în fenomenologia
literară.

Literatura română va deveni o cale de transformare prin mutațiile tematice și estetice,

așa că se va face trecerea de la o literatură rurală la cea urbană, cultivarea prozei obiective
prin caracter analitic și autentic, apariția poeziei lirice, deci persoana I va fi trăsătura
principală a existenței literar-sufletești.

65
 Naționala apartenență vrea a fi o atitudine și sensibilitate prin care se cultivă valorile
patriotice, sensibilitatea etică, valorizând o tematică diversă în care intră trecutul, lumea
rural, țăranul, religia, respectiv se manifestă în prima parte a secolului trecut prin
teoretizarea ideologică de către Nicolae Iorga, Garabet Ibrăileanu și Nechifor Crainic care
au activat în revistele Semănătorul, Viața românească și Gândirea.

Revista Gândirea își propune să continue teoria formelor fără fond de la Maiorescu
lăsată înaintașilor, deoarece iubirea față de patrie însemna să-ți dezvolți o bază spirituală și
ortodoxistă.

Lucian Blaga în cadrul revistei Revolta fondului nostru latin voia ca tradiția să fie într-
o zonă mitică românească, respectiv pe un palier dacic din care să reaisă fondul cultural dacic
pe care latinismul nu l-a însușit.

Nechifor Crainic redactează articolul Sensul tradiției datorită căreia scrierile literare se
caracterizează într-o manieră religioasă prin intermediul sfinților și îngerilor care lucrează
pământul, fiind reflectați în parabole biblice și se insistă asupra naționalizarea sufletului
românesc al ortodoxismului.

Ideile tradiționaliste sunt dezvoltate de către Lucian Blaga, Nechifor Crainic și Vasile
Voiculescu pe fondul cărora poezia este încărcată de un sentiment religios abstract, astfel în
Toiag de înger versurile Îmbătrânesc. Destul mi-e însă tot copil;/ Isteț să prindă păsări și să
doboare poame / Aruncă lesne pâinea la câini și când i-e foame / Întinde mâna goală spre
arhanghelul Gavril demonstrează trecutul ca ideal al dezvoltării umane prin joc.
Respectiv, Aron Cotruș și Radu Gyr formează o poezie a răzvrătirii și a exaltării
vitaliste, așa că versurile Io, / Pătru Opincă / țăran fără țarină, / plugar fără plug, / ciurdar
fără o vită, / îmi duc viața năcăjită / fără strâmbătăți și vicleșug / și brușul de mucedă pită /
mi-l plătesc cu sânge din belșug(Aron Cotruș, Io, Pătru Opincă) denotă o mișcare fertilă și o
cotă tradiționalistă înaltă.
În concluzie, existența modernizării a dus la dezvoltarea literaturii române prin
sincronizarea cu factorii europeni de cultivare a spiritului uman și prin formarea spiritului
românesc prin autenticitate și inspirație creativă.

66
67