,,Aci sosi pe vremuri”

Ion Pillat

 Poezia tradiționalistă

Tradiționalismul se situează în imediata continuitate a poporanismului și a

semanatorismului ca alternativă la orientarea modernistă din literatura română interbelică.

Grupați în jurul revistei “Gândirea”, condusă de Nichifor Crainic, poeți precum Ion Pillat,
Vasile Voiculescu, Aron Cotrus sau Radu Gyr reînvie în operele lor, lumea satului românesc
drept spațiu spiritual ferit de decadența orașelor aflate în plin proces de asimilare a unui stil
de viață occidental. Natura, satul, tradițiile, familia, valorile ortodoxismului și identitatea
națională devin teme predilecte în lirica tradiționalistă.

La nivelul procedeelor artistice și a mijloacelor de expresie, poezia redevine una de

imagine, de peisaj, adică descriptivă, și de sentiment.

Un text reprezentativ pentru tradiționalismul din lirica românească rămâne și poezia “ Aci
sosi pe vremuri”, care face parte din volumul “Pe Argeș în sus”, semnat de Ion Pillat.

Titlul poeziei întărește atașamentul scriitorului față de zona geografică în care s-a născut și
a copilărit, atât prin forma regională a adverbului “aci”, cât și prin preferința pentru perfectul
simplu “sosi”, timp verbal specific zonei de sud a țării. Trecutul verbului din titlu și
locuțiunea adverbială “pe vremuri“ imprimă un ton nostalgic mesajului poetic și anunță ca
temă centrală a versurilor trecerea timpului, poezia în sine oferind cititorului și câteva
perspectiveasupra tema familiei și a iubirii, eul liric fiind surprins aici în triplă ipostază:
dezrădăcinatul, înstrăinatul întors în locurile natale, fiul sau urmașul , ori cea a
îndrăgostitului. Povestea de iubire a bunicilor ridică spațiul conacului într-o dimensiune
sacră, mitică și legendară în același timp, prin cumințenia și simplitatea celor doi adolescenți
de odinioară.

Povestea de viață a unei familii este redată aici prin evocarea a două idile din generații
diferite, ale aceleiași caste, idile reprezentate prin tehnica de “mise en abyme” . Titlul reapare
folosit în text în versul “Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi”, semn că, relația afectivă
dintre generații ține viu spiritul unui neam, iar chipul unei femei (mama, bunica sau mătușa)
se impune ca o emblemă a specificului unui loc, a parfumului unei epoci, a duhului unei
familii.
 Dezvoltă câmpul semantic al primului cuvânt din titlu expresii și cuvinte precum: ” casa
amintirii”, “lanuri de secară”, “câmpia ca un lac”, “obloane și pridvor”, “hornul”, “plopii”,
“turnul vechi din sat”, ce trebuie decriptate ca furnizându-ne dominantele spirituale ale
spațiului natal: pământuri fertile, oameni harnici, familii prospere, spații deschise,
sentimentul de libertate, siguranță și intimitate, elemente de natură și ctitorii materiale care să
sugereze trăinicia, rezistența și durabilitatea.

Dezvoltă câmpul semantic al locuțiunii “pe vremuri”, din titlu, cuvinte și expresii precum:
”de când luptară-n codru și poteri și haiduc”, “pie-atunci nu erau trenuri”, “berlina
legănată”, “largă crinolină”, “te vezi aievea în ștersele portrete” ce subliniază o viață trăită
în spiritul unui cod al onoarei în ritmuri lente, pașnice, patriahale sau consumate ritualic în
gesturi și atitudini aristrocratice nobile.

O a doua lectură a textului ne va prilejui o surpriză delicată . Sub “faldurile” unei meditații
discrete asupra trecerii timpului , vom descoperi ascunsă o istorie în miniatură a modelelor și
curentelor literare: clasicismul, romantismul, simbolismul, multiplele elemente de
intertextualitate (“Le lac”, “Sburătorul”, “de-un tânăr Eliad”, “Balada lunei”, “de Horia
Furtună”, “de bunul Francis Jammes”, “și ți-am părut romantic sau poate simbolist”) dând o
notă de modernitate textului.

În aceeași ordine de idei, poetul ilustrează prin două sintagme poetice, drumul parcurs de
limbajul artistic literar de la comparative (“câmpul ca un lac”) și metaforă (“câmpul fu lac
întins sub lună”).

Deducem așadar că în viziunea lui Pillat esența unor experiențe de viață (iubirea și
moartea), rămâne neschimbată, indiferent de epoci, mode culturale sau direcții artistice.

Poezia este structurată pe 20 de strofe (nouăsprezece distihuri și un monostih), iar primul

distih constituie și incipitul textului în care, ca într-o piesă de teatru miniaturală, se ridică
practic cortina din fața unui peisaj rustic, arhaic, ce poartă semnele trecerii timpului. Acest
decor va constitui fundalul a două povești de iubire: a bunicilor de altădată și a nepotului care
pare să recupereze dintr-un fond de amintire lumea trecută, peste care timpul vrea să aștearnă
praful uitării. Această idee a trecerii viclene, insesizabile a anilor este exprimată, mai ales
metaforic : “în drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii”, “păienjenii zăbreliră și poartă și
zăvor”.
 Protagoniștii celor două idile, de atunci și de acum, au siluete șterse , în comparație cu
partenerele lor . Iubiții denotă cavalerism, eleganță și rafinament cultural, în timp ce iubitele
sunt asociate cu delicatețea, fragilitatea și, prin apel la simbolul berzelor, cu reînvierea și cu
maternitatea (“deasupra casei ca umbre berze cad”, “cu berzele într-însul amurgul se
opri”).Centrale rămân, așadar, chipurile femeilor, descrise printr-o tehnică a
contrapunctului,cu date sufletești ușor diferite: “Subțire, calci nisipul pe care ea sări”/”Sări,
subțire,-o fată în largă crinolină”.Iubita din prezent are mișcări studiate, artificiale, teatrale,
acesta fiind rodul educației și al bunelor maniere deprinse în saloanele orașului, în timp ce
bunica ne apare ușor mai naturală, mai spontană, poznașă și copilăroasă.

Răzbate un sentiment de regret, pentru abandonarea unui stil de viață simplu, în favoarea
unor experiențe, inclusiv cultural, mai intense, considerate poate superioare priorităților vieții
de familie. Casa părintească rămâne neînsuflețită de spiritul unei mame, a unei bunici sau a
unei mătuși ca și un templu în care vestalele nu au mai aprins focul: “ Iar hornul nu mai trage
alene din ciubuc”.

Din punct de vedere auditiv, tabloul se colorează cu sunetul clopotelor din turnul bisericii,
martor al unor evenimente importante din viața unei comunități creștine: “-un clopot a sunat/
de nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”. Viața și destinele oamenilor se reiau ciclic,
iar familia înseamnă respect între generații și perpetuarea tradițiilor. Din loc în loc, versurile
tind spre o meditație amară asupra ireversibilității timpului (“Ce straniu lucru: vremea!
Deodată pe perete/ Te vezi aievea numai în ștersele portrete”), fără însă ca acest regret să
întunece complet viziunea senină asupra lumii.

Detaliul central al portretelor celor două iubite rămân ochii descriși în manieră simbolistă
(“de peruzea”, ” de ametist”), însă amintind vag de poezia “Floare albastră” a lui Mihai
Eminescu.

La nivel morfologic, perfectul simplu, descoperit în titlu, alternează pe parcursul textului

cu toate timpurile trecute ale indicativului, ca într-o încercarea de recuperare a întregului
curcubeu de trăiri și emoții din trecut.

În opinia mea, poezia analizată încearcă împăcarea unor contrarii, potolirea unor tensiuni:
noul și vechiul, simplul și complexul, tradiția și modernitatea. Prin simplitatea geometrică a
strofelor sau prin claritatea ideilor, poezia de față este clasică, prin tema iubirii, poezia este
romantică, iar prin folosirea refrenului și a simbolisticii pietrelor prețioase, poezia devine
simbolistă.Dominanta textului rămâne însă factura tradiționalită, prin viziunea propusă asupra
sensului vieții și prin gustul poetului pentru autohton, românesc și vechi.