Aci sosi pe vremuri -Ion Pillat

Ion Pillat a fost un eseist, poet tradiționalist, antologist, editor și publicist român,
membru corespondent al Academiei Române. Pe linie maternă a fost înrudit cu familia
Brătianu. Bunicul său a fost cunoscutul politician Ion C. Brătianu, acesta fiind adesea evocat
în poeme din volumul său cel mai cuprinzător din punct de vedere estetic, Pe Argeș în sus, în
poeme precum Odaia bunicului, Odihna tatii sau Aci sosi pe vremuri.

O creație reprezentativă pentru tradiționalismul interbelic este poezia Aci sosi pe

vremuri, publicată de Ion Pillat în ciclul Trecutul viu, inclus în volumul Pe Argeș în sus, în
1923. Textul se încadrează în lirica tradiționalistă prin idealizarea trecutului, prin prezentarea
universului rural, în care casa bunicilor redeșteaptă amintiri legate de imaginea cuplului
întemeietor al neamului. Astfel, poezia devine un pastel spiritual, o meditație nostalgică pe
tema trecerii timpului, a repetabilității destinului uman, într-un ciclu al vieții fără sfârșit.
Timpul trecător și motivul amintirii devin, de altfel, constante ale liricii lui Pillat

Tradiționalismul este o mișcare literară prin care s-au promovat valorile naționale,
tradițiile și obiceiurile conservate în spațiul satului românesc. Negând valorile civilizației
moderne, care ar putea distruge acest spațiu idilic, promotorii acestei ideologii se întoarc spre
trecut, spre lumea rurală și țăranul roman.

Titlul este reprezentativ pentru viziunea tradiționalistă. Forma regională a adverbului

aci și verbul la perfect simplu sosi, specific Munteniei și Olteniei, fixează cadrul rural al
idilei, în timp ce locuțiunea adverbială pe vremuri îl poartă pe cititor într-un trecut
nedeterminat, încadrând povestea cuplului arhetipal într-un timp mitic, idealizat, aflat în
totală opoziție cu prezentul modern, care a distrus această lume patriarhală: Pe-atunci nu erau
trenuri ca azi.

Fiecare plan conține mai multe secvențe. Incipitul (versurile 1-5) are ca simbol central
casa amintirii, o locuință țărănească, cu obloane și pridvor. Aceasta poartă semnele trecerii
timpului, fiind nelocuită, așa cum se sugerează prin metafora păianjeni zăbreliră și poartă și
zăvor. Absența focului din vatră, sugerată de personificarea hornul nu mai trage alene din
ciubuc, devine simbol al stingerii vieții. Astfel, casa este percepută ca un univers închis, în
care accesul este permis doar celor ce pot reconstitui trecutul strămoșilor din imaginile
păstrate în amintire. Dispariția acestora este sugerată printr-o metaforă: În drumul lor spre
zare îmbătrâniră plopii. Plopii devin simbol al efemerității vieții, în timp ce drumul spre zare
reprezintă destinul uman implacabil, finalizat prin moarte. Arhaismul ciubuc, evocarea
trecutului, când luptară-n codru și poteri și haiduc și numele grecesc al bunicii, Calyopi,
plasează povestea cuplului de odinioară la începutul secolului al XIX-lea.

. Povestea lor de iubire se desfășoară într-un decor romantic feeric, comparabil cu cel
din basme: Și totul ce romantic ca-n basme se urzea. Cadrul nocturn este ideal pentru
povestea de iubire. Sub lumina lunii, câmpia este ca un lac, comparație care sugerează
strălucirea lanurilor sub razele selenare care le scaldă într-o luminiscență argintie. La rândul
său, tânărul îndrăgostit își trădează sentimentele prin gesturile precipitate: Nerăbdător,
bunicul pândise de la scară.

În secvența a doua (versurile 5-18), este prezentată, prin procedeul povestirii în ramă,
povestea de iubire a bunicilor, cuplul întemeietor al neamului. Îndrăgostiții au atribute
specifice tuturor tinerilor care trăiesc acest moment magic. Fata este frumoasă, fapt sugerat
de numele său, este sprintenă, înaltă, mlădioasă, aspecte indirect evidențiate prin mișcările
surprinse: Sări, subțire-o fată în largă crinolină.

Imaginea auditivă creată de clopotul, care sună de nuntă sau de moarte, în turnul vechi
din sat, devine refren al poeziei, fiind încărcată de simboluri cu mare forță de sugestie.
Clopotul anunță marile momente ale existenței umane, nunta, prin care se produce sfințirea și
unirea cuplului, dar și moartea în finalul vieții.

Secvența următoare (versurile 21-24) este o meditație într-un ton elegiac asupra
trecerii iremediabile a timpului: Ce straniu lucru: vremea!. În ciuda acestuia, viața își
continuă cursul firesc după vechile cutume, sfârșitul unei generații reprezentând începutul
alteia.

A doua parte a poeziei surprinde povestea cuplului din prezent, eul liric, aflat în
ipostaza unui îndrăgostit, fiind urmașul bătrânilor care s-au stins. Folosind antiteza prin
intermediul adverbelor ieri - acuma, se contrapun trecutul și prezentul, asemănările fiind
izbitoare Repetabilitatea poveștii se sugerează cu ajutorul prepoziției ca (ca dânsa tragi, în
dreptul pridvorului, la scară) sau al adjectivului demonstrativ de identitate (același drum te-
aduse). Chiar dacă civilizația a evoluat, locul berlinei fiind luat de trăsură și locul
romanticilor fiind luat de simboliști, aceste înnoiri nu au schimbat esența destinului uman,
sentimentul iubirii înfiorând în același fel sufletele îndrăgostiților din orice timp și orice loc.

Finalul poziei rămâne deschis prin reluarea refrenului, în care repetiția laitmotivului
clopotului anticipează continuitatea vieții. În ciuda stingerii unei generații, locul acesteia este
luat de alta, într-o succesiune fără sfârșit.

Muzicalitatea textului e conferită atât de elementele de prozodie clasică, textul fiind

conceput din distihuri cu măsură de 13-14 silabe, cu rimă împerecheată și ritm iambic, cât și
de elementele de recurență specifice simbolismului, precum laitmotivul sau strofa refren.

„Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat aparține literaturii tradiționaliste prin compoziția
de factură clasică și prin abordarea unei tematici specifice acestei direcții literare: universul
rural, cadrul natural, nostalgia trecutului, trecerea implacabilă a timpului.