Ministerul Educației al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Tiraspol

#1 ,,Viața lumii” de Miron Costin-primul poem filozofico-

didactic din literatura română.

Elaborat de studenta anului II: Ureche Gabriela

Grupa 202B
Verificat de: Străjescu Natalia,
lector superior

Chișinău,2017
 Miron Costin (1633-1691), continuatorul cronicii lui Grigore Ureche, este un
carturar de tip renascentist, cu o insemnata cultura, cu lecturi din scrierile antice,
din "Iliada" lui Homer si "Eneida" lui Vergiliu.
Este in acelasi timp un istoric lucid, cu o vasta informatie in domeniu, framantat
sa nu se piarda in negura anilor faptele insemnate ale neamului, pe care incearca sa
le recupereze in scrierile sale cele mai importante, "Letopisetul Tarii
Moldovei" si "De neamul moldovenilor".
Fiu al lui Ioan Costin, mare postelnic si hatman in Moldova, devenit nobil
polonez cu blazon, Miron Costin isi petrece primii douazeci de ani ai vietii in
Polonia, urmand colegiul de la Bar, cu trei clase de gramatica si doua de umanioare
in limba latina, si dobandind temeinice cunostinte istorice si lingvistice. Revenit in
tara, Miron Costin urca trepte insemnate pe scara sociala si politica: este sluger sub
Gheorghe Stefan in 1657, apoi paharnic, parcalab in 1659, mare comis in 1664,
mare vornic de Tara de Sus in 1667, sub Ilias Alexandru, si mare vornic in Tara de
Jos, in 1669, sub Gheorghe Duca.
In timpul domniei lui Constantin Cantemir, tatal marelui carturar Dimitrie
Cantemir, Miron Costin este staroste de Putna, in aceasta dregatorie starpind toti
talharii din tinutul respectiv. in 1691, Miron Costin este executat din porunca lui
Constantin Cantemir, fiind banuit pe nedrept de complot impotriva domniei,
impreuna cu fratele sau Velicico. Dupa executia lui Velicico, un vataf de aprozi
este trimis la Barbosi, unde Miron Costin tocmai isi inmormantase sotia. A fost
decapitat in apropiere de Roman, in decembrie 1681, la 58 de ani, nereusind sa-l
induplece pe calau sa-i permita sa se dezvinovateasca in fata domnitorului.
Poemul filozofic "Viiata lumii" a fost scris intre 1671 si 1673, avand o tema
cunoscuta inca din antichitate, "desertaciunea desertaciunilor si toate sunt
desarte" sau fortuna Iabilis (soarta schimbatoare), foarte raspandita in literatura
Evului Mediu. Poemul debuteaza cu ideea vietii ca o ata subtire:

"A lumii cantu cu jale viiata,

Cu griji si primejdii, cum ieste si ata,
Prea subtire...
Versurile de mai sus seamana cu "Psalmii" lui David 39 si 90.
Ca si in "Ecleziastul", Miron Costin urmareste temperarea pornirii umane spre
glorie, atragand atentia asupra instabilitatii norocului. Marile figuri ale trecutului
sunt enumerate ca monumente ale trecerii inexorabile a timpului:
"Ubi Plato, ubi Porphirius,
Ubi Tullius aut Vergilius?".

Tema baroca a lumii schimbatoare este descrisa de cronicarul moldovean in

imagini elocvente: "A lumii cantu cu jale viiata./ Cu grije si primejdii cum iaste si
ata:/ Preasubtire si-n scurta vreme traitoare." Comparatia lumii cu ata ilustreaza
tema fortuna Iabilis, a sortii schimbatoare, lipsita de stabilitate. Imaginea unei
lumii eterne, linistite este inselatoare: "O, lume hicleana, lume inselatoare!/ Trec
zilile ca umbra, ca umbra de vara,/ Cele ce trecu nu mai vin, nici sa-ntorcu iara ‘’
.Poetul, ca un martor imaginar al vremurilor apuse, are viziunea descendentei
negative a lumii, a destramarii universale. Lucrurile se "pravalesc" catre cel
"nepravalit, nestramutat",."Omul este supus in permanenta timpului, clipei
schimbatoare: "Norocul la un loc nu sta, intr-un ceas schimba pasul." Vremea este
responsabila si de trecerea anilor si a imparatiilor, de ruinarea perpetua a eforturilor
umane, tema fortuna labilis asociindu-se cu motivul biblic ubi sunt: "Vremea
incepe tarile, vremea le sfarsaste./ indelungate imparatii vremea primeneste./
Vremea petrece toate; nici o imparatie/ Sa stea in vecinu o lasa, nici o avutie ‘’ in
poemul "Viiata lumii" Miron Costin concentreaza teme literare de mare raspandire si
rasunet, reluate mai tarziu de poetii romantici romanisti in deosebi de Mihai Eminescu.

Dintre cronicarii moldoveni,Miron Costin este scriitorul cu gradul cel mai mare
de complexitate,prin erudiție,orizont cultural,valoarea și amploarea
documentarii,tendința de integrare a evenimentelor din istoria Moldovei în cele ale
istoriei europene,viziunea moralistă,uneori polemică și virulentă,asupra destinului
uman și al popoarelor,nu în ultimul rând prin rafinamentul stilistic,rezultat din
modul în care utilizează toate artificiile literare ale epocii.

Predoslavia lui Miron Costin, ,,voroava la cetitoriu”, se mai cheamă

,,stihoslovie”, un fel de introducere despre poezie,despre ritm,corespondent,în
aprecierea cărturarului moldovean,al grecescului rithmos: ,,în toate țările,iubite
cetitoriule,se află acest feliu de scrisoare,care elinește ritmos se cheamă,iară
slovenește stihoslovie și cu acest chip de scrisoare au scris mulți lucrurile și laudele
împăraților,a crailor,a domnilor...”
Îi recunoaștem astfel,lui Miron Costin,prima încercare teoretică asupra definirii
poeziei,scriitorul menționând că,în afară de proză,de cronică,în spațiul
românesc,specia literară frecvent exersată pe atunci,există și alt gen literar,în
versuri,în care s-au scris mari opere ale lumii,de către scriitori faimoși:
,,Așa au scris vestit istoric Omir războaiele Troadii cu Ahileus,așa Verghilie
începătura împărăției Ramului...Cu această pildă scrisu-ț-am și eu această mică
carte,a cariia numile ieste Viiața lumii,arătându-ți pre scurtu cum este lunecoasă și
puțină viiața noastră și supusă pururea primejdiilor și primenelilor.Nu să poftească
vreo laudă dintr-aceasta puțină osteneală,ci mai multu să vază că poate și în limba
noastră a fi acest feliu de scrisoare ce se cheamă stihuri...”

Autorul însuşi, Miron Costin, face la final un comentariu în esenţă al propriilor

sale versuri, tâlcuind înţelesul lor, şi din această interpretare reiese mai mult decât
clar faptul că poemul său nu are nicio legătură cu umanismul – decât, poate,
aleatorie, dacă cineva doreşte să forţeze lucrurile: Din toate stihurile să înţeleg
deşărtările, şi nestătătoare lucrurile lumii, şi viiaţa omenească scurtă, cu mărturie
din David prorocul, mai ales [adică, mai ales din Psaltire, după cum am şi văzut –
n.n.].
Apoi,unde se pomenește de ceriu și de soare,de lună și de stele,acestea toate că
vor avea sfârșit și să vor primeni.Sfânta Scriptură ne învață: numai Dumnezeu
ieste fără sfârșit și vecinie.
Pentru Țiros împăratul,carile îl pomenescu stihurile.Acestu împăratu au fostu
foarte mare și avut și au supus Indiia și pre tătari și toată Asiia (Asiia ieste a patra
parte de lume).Mai apoi bătîndu războiu cu tătarii,au bătut într-o zi fără
număr,oști tătărăști și au omorâtu într-a-ceiaș zi trei ficiori a Timeriei,ai
împărătesii cei tătărăști,cu mâna sa.
Și după izbândă,fiindu fără de grijă,au discălicatu cu oștile între niște
munți.Împărăteasa văzându-l fără grijă și fără de străji (că ea era fugită într-un
munte),au îndemnatu mîrzaci tătărăști și l-au lovitu noaptea.Și așa au răsipit
oastea,cât pre dânsul l-au prinsu viu,pre însuș împăratul Țiros.Multă seamă de
oaste,oameni prinși, zic istoriile,din oastea lui Țiros,au junghiatu Temira însăși cu
mâna ei,cîtu din singele a oameni junghiiați au umplut o cadă de sânge,apoi au
tăiat capul lui Țir și l-au pus în sânge și au strigat: ,,Satură-te,Țiros,de sînge
omenescu”. La acea primejdie au sosit acel mare împărat și vestit în lume.

Celelalte stihuri vei înțelege pre rîndu.Pentru norocul, mulți întreabă: ieste ceva
lucrurile și ce ar fi acela norocul? Răspunsu: norocul nu ieste alta,numai lucrurile
ce ni să prilejescu și ni să întîmplă.ori bune,ori rele,zicem acelor întîmplări
norocul.De ni să prilejescu lucruri bune și pre voie,zicem noroc bun; de ni-s
împotrivă,au peste voie și cu scădere,zicem norocul rău.Deci,cum intîmplările
acestea au nume în toate limbile,așa și în limba noastră cu un cuvântu să închide
și să zice: norocul.

In predoslovie:

„Cu aceasta pilda scrisu-t-am si eu aceasta mica carte aratandu-ti pre scurt cum
iaste lunecoasa si putina viiata noastra si supusa pururea primejdiilor si
primenelilor." Ea poate fi la randul ei descompusa in cateva motive tipice, din ale
caror alternare, intrepatrundere si reluare se naste litania melancolica a
cronicarului. Iata, de pilda, motivul scurgerii neintrerupte a timpului „edax
rerum":
„Trece veacul desfranat, trec anii eu roata,
Fug vremi le ca umbra si nici o poarta
A le opri nu poate. Trec toate pravalite
Lucrurile lumii si mai cumplite."

El il conduce pe poet (caci putem intrebuinta cuvantul acesta, chiar daca avem a
face cu un scriitor care nu opereaza asupra simtamintelor noastre cu mijloacele
rafinate cu care ne-a obisnuit literatura mai noua!), in mod logic, la motivul
extinctiei universale, care acum apare pentru prima oara in literatura noastra intr-o
scriere poetica originala si ne face sa-l presimtim pe Heliade, sau, de ce nu, chiar
pe Eminescu:

„Ceriul fapt de Dumnezeu cu putere mare,

Minunata zidire, si el sfarsit are.
Si voi, lumini de aur, soarile si luna,
Intuneca-vcti lumini, veti da gios cununa.
Voi stele iscusite, ceriului podoabev
Va asteapta groaznica trambita si doba.
In foc te vei schimonosi pemante cu apa".
„Vremelnicia omului ce nu se poate opune lentei macinari a tuturor lucrurilor il
conduce pe scriitor spre intonarea altor doua motive caracteristice; unul are o
pronuntata coloratura religioasa si ar putea fi simbolizat de adagiul „pulvis ct
umbra summus", iar celalalt e cunoscut in literatura europeana in formularea „ubi
sunt", accentuand asupra disparitiei ireversibile a fiintei si uneori chiar a amintirii
indivizilor, indiferent de rolul de prim plan pe care l-au jucat odata pe scena lumii:

„ Unde-s cei din lume

Mari imparati si vestiti? Acu deabiia nume
Le-au ramas de poveste. Ei sunt in primejdii
Trecuti. Cine ai lumii sa iasa nadejdii?
Unde-s ai lumii imparati, unde iaste Xerxes,
Avgust, Pompei si Cezar? Ei au luai lume,

Pre toti i-au stins cu vremea, ca pre niste spume." Termenul de referinta, Iara a
intelege prin aceasta nici o posibilitate de influenta si, evident, fara a pierde din
vedere diferenta de valoare, este Francois Villon, care intonase si el acelasi motiv
cu aproximativ doua sute de ani inaintea carturarului roman.

Apare in poemul lui C. si motivul egalitatii in fata mortii, care va capata o

importanta si o semnificatie deosebite in poezia preromantica pe aceasta tema:

„Moartea, vrajmasa, intr-un chip calca toate casa,

Domnesti si-mparatesti, pre nime nu lasa,
Pre bogati si saraci, cei frumosi si tare.
O, vrajmasa, priiaten ea pe nimeni n-are".

Interesant de retinut este insa ca toata aceasta meditatie asupra neputintei

omenesti si a nimicniciei omului in fata fortelor ineluctabile ale timpului si ale
destinului nu-l duce pe Miron Costin la disperare si nici la o teama metafizica in
fata mortii. Solutia cronicarului este religioasa, specifica si atunci si astazi, dar nu
ramane mai putin graitor faptul ca el propune o solutie si nu ramane dezorientat si
Sra sprijin in fata unui univers mut si ostil. Ganditorul este in cautarea unei
dezlegari rationale, iar concluzia finala a poemului, a carei formulare e pur etica,
desi sumara, deci insuficienta, exprima o anumita rectitudine curajoasa si, ca atare,
trezeste totusi un ecou si in constiinta noastra:

„Orice faci, fa si cauta sfarsitul cum vine.

Cine nu-l socoteste nu petrece bine.
Farsilul ori lauda, ori face ocara,
Multe inceputuri dulci, farsituri amara.
Farsilul cine cauta, vine la marire,
Fapta nesocotita aduce perire."

La sfârșit,ca concluzie,putem spune că ,,Viața lumii” are o privire moralistă

asupra condiției umane: pentru a fi fericit,omul trebuie să facă pe pământ doar
fapte bune. Sau altfel mai putem spune că viața noastră este o ușă prin care trecem
spre cele veșnice și că omul e cenușă și vierme și unicul lucru care contează este
viața trăită în credință și fapte bune,care face să urmeze viața veșnică și fericită.