Ministerul Educației,Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Tiraspol

Condiția unui poet intelectual (despre opera artistică a lui George Meniuc)

Elaborat de către studenta: Ureche Gabriela

Grupa: 302 B

Verificat de către: Butnaru Tatiana

-Chișinău,2019-
 George Meniuc s-au născut la 20 mai 1918, în oraşul Chişinău şi s-a stins din
viaţa la 8 februarie 1987. Poetul, prozatorul, dramaturgul şi eseistul a absolvit
liceul "M.Eminescu" din Chişinău (1937), după care şi-a continuat studiile la
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere şi Filozofie (1937-1940).
Intelectual complex, va încerca pe rând sau alternativ sociologia, eseul,
folcloristica, poezia, publicistica, proza, traducerile, teatrul, într-un fel de
disperare a multilateralităţii. Rezultatele sale cele mai bune vor fi înregistrate în
poezie şi în proză. Debutează în 1939 cu placheta de versuri Interior cosmic,
urmată în 1940 de volumul de eseuri Imaginea în artă. Războiul îi fracturează
dramatic biografia, afectată apoi profund şi de constrângerile regimului sovietic.
Obligat, pentru a se menţine în actualitate, la oportunism, activează modest în
publicistică şi scrie poezie de inspiraţie folclorică şi basme în versuri pentru
copii, cu gândul la modernismul pe care este nevoit să-l abandoneze, pentru că îi
este sever imputat ca un trecut inacceptabil.
Critica literară mai consemnează şi alte performanţe ale scriitorului. S-a aflat
aproape întotdeauna puţin în afara culturii oficiale, ca un fel de deviaţionist.
Volumul său de comentarii pe teme de artă Iarba fiarelor (1959) a fost
considerat prima culegere reprezentativă de eseuri în literatura basarabeană. A
avut tăria de a-şi nega întreaga producţie literară datorată epocii proletcultiste,
printr-un gest întrucâtva asemănător cu acela al lui A. E. Baconsky. Cu o
generaţie (adică cu zece ani) mai bătrân decât Ion Druţă, George Meniuc a ştiut
să evite capcanele oportunismului alunecos şi iremediabil, cum n-au ştiut să le
evite Andrei Lupan sau Emilian Bucov, alături de care îl plasează Mihai Cimpoi,
în cadrul “generaţiei pierdute”, în O istorie deschisă a literaturii române din
Basarabia (ed. 1996, p. 170-171).

Poezia lui George Meniuc începuse în zona unui simbolism întârziat, din care va
păstra ulterior teme specifice. În poemele din anii 1937-1938, toamna,
singurătatea, fiorul necunoscutului, răvăşirea, “cirezile spaimei”, “moartea în
crepuscul” (motive poetice de sorginte clară) sunt amestecate cu elementele
derutante ale unui tradiţionalism nereprimat: câmpia basarabeană, pădurea,
bucuria, natura, învierea, părinţii, şerpii ca simbol al ispitei – toate învăluite în
“ceaţa zilei”, în “văi muzicale” şi în chemarea zărilor, ceea ce dovedeşte că
fondul predominant e simbolist. Fiorul cosmic, cultul tainei, “luminile învinse”,
freamătul stelar, nostalgia miturilor, sentimentul crepuscular par vagi ecouri din
poezia lui Blaga. George Meniuc luptă dramatic cu o tendinţă melancolică,
străduindu-se să ţină partea vieţii, a energiei şi a tradiţiei, în poeme ca Vlagă,
Copilăria-mi verde, Muzeu, Hălăduire, Fântânile trecutului, Oseminte, Unire
etc. Răzvrătit împotriva depresiei şi a “non-eului bizar”, înstrăinat, poetul
apelează la resursele copilăriei şi ale originilor (casa, plaiul natal şi “singurătatea
Ierbii”), pentru a înlătura laşitatea unei sinucideri: “Mâna nu m-ascultă,
răzvrătită/ Să-mi reteze gâtul cu tăişul coasei;/ Nu voiesc sub lună să mă
spânzur/ Ca păianjenii de grinda casei…// Haide, soare cald, râzi dimineţii!/
Haide, suflete, ia cârja vieţii!” ( Vlagă). Acest conflict interior dintre tentaţia
simbolistă ca semn nefast al unei devitalizări şi căutarea energică a unui
echilibru tonic prin apelul la resursele tradiţiei e mai cu seamă interesant în
poezia lui George Meniuc.

O intelectualizare marcată distinge poezia lui George Meniuc după 1969, printr-
o reconsiderare fermă şi o sincronizare subtilă cu literatura din România.
Exotismul (în Africa, poem din 1980) şi dorinţa de călătorie şi explorare a lumii
(în Columb, Raigardas, Aşijderile, tot din anii ´80, ultimul poem invocând
Parisul şi alte “strigăte” franceze) sunt reminiscenţe simboliste. Dar mi s-a părut
destul de surprinzător să identific ecouri argheziene în Cântec de iuboste (în
versificaţie şi în impudoarea aproximativă: “Saltă-ţi rochia să-ţi văd rândunica
adormită”, ca “bujorul negru şi fetia” în Rada) şi în Cheile (multiplicare a
încuietorilor, lacăte şi zăvoare, dintr-o dorinţă de protecţie a secretelor: “O zână
veni din pădure/ Cu cheile zăngănind uşure” etc.).
Opera artistică a lui George Meniuc,autor de o ceartă originalitate,prin însăși
existența sa, depășește canoanele perioadei în care a activat și se înscrie în albia
unor căutări notorii, a unor semnificații artistice proprii unui veritabil talent.
Afirmat în literature la o răscruce a istoriei, ,,printer florile de pârloagă” a
Basarabiei, acolo în ,,cartierul de jale străbătut”, George Meniuc reflect destinul
unei generații, care făcând abstracție de vicisitudinile timpului istoric, revine,
,,la uneltele” sale, ca să promoveze valorile general-umane, să-și mențină
universal artistic în tiparele spiritualității autohtone.
Timpul smulge filele de calendar, care se călătoresc vertiginous și se mistuie în
neuitare, bătrânul Cronos mai așază la piedestalul memoriei câte o filă
îngălbenită de carte, stelele sclipesc și se topesc haotic pe bolta cerească,pentru
ca dincolo de această profundă drama existențială să vibreze versul poetului.
La fel ca și M.Sorescu, George Meniuc vine să circumscrie în contextual literar
al timpului ,,o diversiune literară”. Imaginea interiorului răvășit din primul său
volum de versuri avea să proiecteze chiar de la bun început niște preocupări
artistice, care oscilează între tradiție și modernitate. Având deschiderea spre
dezvăluirea unor parabole de o coloratura reflexivă, marcată de lumini și umbre,
de întrebări și taine existențiale, poetul reușește să profileze conturul unui
naufragiu sufletesc, redat cu beatitudinea unei intuiții misterioase, cum o fac de
cele mai multe ori simboliștii:
 Deasupra,bulgări fosforescenți au să cadă,
Ca la nunta ciobanului din baladă.
(Naufragiu)

La fel ca și frații săi de generație, George Meniuc este orientat spre niște
confesiuni meditative, cu profunde nuanțe elegiace, iar figurația mioritică se
concentrează într-o sinteză de ritual, devine un semn ,,al nemuririi dacice”.
Rezonanțele tragice conjugate cu resemnarea sunt înlocuite treptat prin niște
implicații de factură baladescă, largi spații de deschidere către ancestral.Și dacă
ceremonia nupțială din străvechea baladă populară se transformă într-o
,,liturghie cosmică”, cum o definește Mircea Eliade, scrierile poetice de mai
târziu, printre care și cele semnate de George Meniuc, pretind a rămâne drept
niște ecouri ale acestei ,liturghii”, demonstrând totodată că drama omului pus
față-n față cu veșnicia nu s-a consumat, dar rămâne să dăinuie, să amintească
mereu de senina integrare în natură, un fenomen atât de firesc ca și succesiunea
anotimpurilor, a generațiilor, ca și curgerea ireversibilă a timpului și apropierea
ceasului final, așa cum mărturisește în stilul său atât de caracteristic George
Bacovia, acest mare poet elegiac al secolului XX:

Cu steaua care s-a desprins,

Cu pietre acum în haos-
Inima poate s-a stins
Spre veșnicul repaos.
Ca mâini și-a noastră va cădea
În strălucirea veșnicie
Cine-o cătă mâhnit spre ea?
Vai, nimeni…cine știe!
(G.Bacovia. Ca mâine)

Este de fapt, o meditație despre curgerea dureroasă a timpului și statornicia

sentimentelor omenești, despre permanentizarea valorilor general-umane.
Tentația căutării și sentimentului mistuitor al iubirii imprimă poeziei un aer
demonic, o reverie eminesciană. Versul lui G.Meniuc este despovărat de
finalitate, devine în cele din urmă ,, o stare de sine și în sine”, pentru a exprima
idea de regăsire sufletească prin căutare.

În felul acesta, autorul depășește aspectul tragic al existenței și își înscrie

incursiunile lirice la o nouă dimensiune mitică, acolo unde viața și moartea,
dragostea și suferința, amurgul și lumina se condiționează reciproc. Mioritismul
în deplină consonanță cu fondul estetic al mitului orfic imprimă operei lui
G.Meniuc un spirit modern, îi orientează preocupările artistice ,,spre veșnica
rotire a meditației”, în sfera artei veritabile, cu durată sigură în timp.
Observăm că atât poezia de debut, cât şi cea din perioada de „reîntoarcere la
izvoare”, precum şi proza scurtă (Adevărul anilor, Povestea vorbei, Caloian,
Umbre etc.), eseurile (Cheile artei, Linguri de lemn, Merinde, Mioriţa etc.), dar
şi corespondenţa lui G. Meniuc destăinuie interesul deosebit faţă de moştenirea
noastră naţională. Realizările literare demonstrează că autorul acestora a depăşit
condiţia unui simplu culegător de perle folclorice, ci având la dispoziţie mostre
din creaţia poporului român, le-a transsubstanţiat estetic, dezvoltându-le
orizontul conotativ cu reflecţii filozofice proprii. Lăsând posterităţii un
testament deosebit de o reală valoare artistică, G. Meniuc a realizat dialogul
dintre rădăcinile care zac în pământ şi generaţiile următoare.
 Referințe bibliografice:

1. Botezatu Eliza. Cheile artei: Studiu asupra creaţiei literare a lui George Meniuc. Chişinău:
CEP USM, 2012. 195 p.

2. Meniuc George. Pagini de corespondenţă/ Ed. îngrijită, st. introductiv, note şi comentarii de
Elena Ţau; coord. Valeriu Nazar. Chişinău: Grafema Libris, 2010. 520 p.

3. Căutătorii de perle folclorice: (texte folclorice culese de scriitorii moldoveni contemporani /

Selecţie, alcătuire, îngrij. textelor, cuv. introd. şi glosar de E. Junghietu şi S. Moraru.
Chişinău: Ştiinţa, 1984. 214 p.

4. Butnaru Tatiana. Viziuni şi semnificaţii mitico-folclorice în poezia contemporană (anii

1960-1980). Chişinău: S. n., 2011. 200 p.