George

Bacovia

Câteva date biografice

Întâmplător (sau nu) anul acesta ziua în care incepe școala (2012) pică simultan cu ziua de naștere a lui George
Bacovia, 17 septembrie 1881. Iubit sau urât de către elevi, Bacovia rămâne cel mai mare poet simbolist român. Uite
câteva lucruri pe care nu le știați despre Bacovia:

1. Numele său real este George Andone Vasiliu. Pseudonimul, George Bacovia, ar putea avea legatură cu orașul său
natal, Bacău, care vine din latinescul Bacovia.

2. În anul în care s-au căsaăorit părintii săi, Dimitrie Vasiliu si Zoe Langa, tatăl său avea 25 de ani, iar mama sa
doar 15.

3. Era bun la desen, caligrafie, muzică și gimnastică. Deși combinația este cel puțin ciudată, Bacovia cânta foarte
bine la vioară, dirijând chiar orchestra școlii, se evidenția la gimanstică și a câștigat chiar și premiul I pe țară la
desen la concursul "Tinerimii române".

4. Și-a petrecut o noapte închis în turnul Bisericii Precista din satul natal cand era mic, din neaten ția
paracliserului. Aceasta întâmplare îl va inspira să scrie Amurg Violet.
5. Scrie versuri din clasa a III-a gimnaziala (clasa a VIII-a). Unele dintre creațiile lui de atunci apar chiar
in volumul Plumb: Plouă, Rar, Sonet, Tablou de iarnă, Nevroză.

5. În anul în care a scris poezia Plumb (1900), a dat admiterea la școala militară din Iași, dar s-a retras dupa un
trimestru deoarece nu putea suporta strictețea și disciplina cazonă.

6. Deși considerat unul dintre cei mai buni poeți români, Bacovia a luat doar 6,63 la
Bacalaureat(...).

7. Se inscrie la Facultatea de Drept din București, dar din cauza unui examen pierdut i se anulează anul precedent
de studii. Se va retrage din facultate și va da tot la Drept, dar la facultatea din Iași. Își va lua licența în drept, dar
nu va profesa.

8. Deși licentiat în Drept, va preda desen și caligrafie. Va mai fi bibliotecar, copist și sef de birou clasa a III-a la
Ministerul Muncii.

9. Este recunoscut pentru calitățile sale literare încă din timpul vieții, primind un premiu pentru volumul ”Plumb”
din partea Ministerului Artelor, un premiu pentru poezie al Societății Scriitorilor Români (impreună cu Lucian
Blaga) și Premiul Național de poezie (împreună cu Tudor Arghezi).

10. Poeziile lui Bacovia au fost puse pe muzică și interpretate de muzicieni folk români ca Nicu Alifantis, Tudor
Gheorghe, Doru Stanculescu etc.

Originalitatea poetului. Bacovia este unul dintre marii poeți originali de după Eminescu; despre
manierismul estetic definind atmosfera cunoscută în istoria literară sub numele de ”bacovianism” au vorbit toții
mariicritici. Tmosfera lăuntrică particulară este,, cum spunea Eugen Lovinescu, deprimantă: ”de toamne reci, cu
ploi putrede, cu arbori cangrenați, limitat într-un peisagiu de mahala de oraș provincial, între cimitir și abator...
atmosferă de plumb... în plutește obsesia morții și a neantului.”Găsim în poezia lui Bacovia influențe din Edgar
Allan Poe și din simbolismul francez: Rollinat, Laforgue, Baudelaire, Verlaine - prin atmosfera de nevroză, gustul
pentru ”satanic”, ideea morții, cromatica și predilecția pentru muzică. Impresiile sunt sugerate prin corespondențe
muzicale, dar și prin culoare, poetul fiind influențat de pictori impresioniști, ca Renoir și Degas.

Universul poeziei. George Bacovia este poetul toamnelor dezolante, al iernilor ce dau sentimentul
desfârși de lume (preferința pentru aceste anotimpuri este semnul reflexivității, contemplativității poetului), al
căldurilor toride, în care cadavrele intră în descompunere, al primăverilor iritante și nevrotice (”Decembrie”,
”Lacustră”, ”Cuptor”, ”Nervi de primăvară”). Cadrul este orașul de provincie, cu parcuri solitare, cu fanfare
militare, cu cafenele sărace, cuprinse într-o realitate demoralizantă , amenințând să se prăbușească. Alături de
figurile proiectate pe acest fundal: copii și fecioare tuberculoase, o palidă muncitoare, poetul însuși, rătăcind fără
sens, făcândgesturi absurde, devin ”personaje”: toamna, somnul, plânsul, golul, frigul, tristețea, umezeala, răceala,
nevroza, primăvara, descompunerea, vara. Ele devin, totodată, proiecții al eunei energii poetice. Poetul este un
inadaptat în societate burgheză - de aici dorința de evadare într-un univers interior, subiectiv prin excelență.

Arta poeziei. La George Bacovia,”sensibilitatea fuzionează cu tema lirică; astfel încât actul liric devine
un act existențial”. Tudor Vianu vorbea de două procedee de realizare estetică. Poetul face asociații edcorative și
individualizează impresia. De fapt, Bacovia nu realizează sugestia printr-o tehnică impresionistă; nu există nuanțe
în culorile bacoviene; culorile sale sunt concentrate, ele devin strigăte ale sufletului, ale trăirii. Și totuși, putem
detecta culorile nevrozei, ale ideii de moarte, ale spaimei de neant în opera bacoviană: negru, alb, verde crud, roz,
violet. Trăirea existențială a durerii, sentimentul de pustietate și singurătat sunt elemnete expresioniste realizate de
însă ed poet prin prin corespondențe între suflet și culoare, sentiment și muzică. Gama de culori este restrânsă,
concentrată pe câteva motive tipic simboliste: urâtul, plictisul, tristețea, vagabondajul, monotonia, ele având
corespondențe în lumea instrumentelor muzicale. MElancolia gravă este sugerată de vioară și de clavir;
sentimentul de monotonie îl dau culoarea violet, armonica și fanfara. Pentru nevroză - verdele crud, albastrul,
rozul, iar muzical ea este susținută de violină și flaut. Sunetele devinn și ele prelungiri ale naturii - așa numitele
corespondențe între lucruri abstracte și lucruri concrete. Ea triiite mesaje brutale: ”Natura scoate arpegii,
acorduri, armonii,, .... muzica sonoriza orice atom”. Deci poetultrăiește eralitatea intens, ”el coboară în infern”,
într-un bogat registru psihologic, reflexiv, afectiv, care atinge desperarea (”desperarea eminesciană”) și dezordinea
lumii orgnice; poetul este un însingurat într-o lume care trece printr-o crăiză a valorilor, a moralității, și care
astfel intră în descompunere.

Concluzii: Poezia lui Bacovia este un avertisment dat lumii, de la care nu așteaptă vreu răspuns (deci este
construită într-un registru retoric și totodată întors spre sine), de înțelegere, comprehensiune, acceptare: de aici
sentimentu vidului, râsul absurd, ”nervii” de primăvară sau de toamnă (cele două anotimpuri nevrotice, prin
excelență). Bacovia exprerimentează procede moderne de tehnică poetică. Trei sunt elementele care duc la
dezagregarea lumii: foul, car emocnește și agonizează (în opozițiecu focul ”înnoitor” , regenerator al lui Prometeu),
apa, care descompune (spre deosebire de valențele binefăcătoare, de matrice a lumii vii și element romantic al
naturii umanizate din poezia eminesciană, sau de ”oglindă” - oglindire din cea barbiană), vântul (nu un element
sacru ca-n poezia lui Eminescu), ale cărui sunete sinistre în contact cu elemente naturale sau artificiale reprezintă
simbolic dezechilibrul lumii.

Trei sunt curentele literare care seîntrepătrund în opera bacoviană: expresionsimul, impresionsimul și
simbolismul. Elevii pot nota 3-4 trăsături ale acestor curente literare.

 Expresionismul a fost un curent artistic modernist, avangardist, inițial prezent în poezie și

pictură, avându-și originea în Germania, la începutul secolului al XX-lea. Aceasta este caracterizată
de prezentarea lumii din perspectivă strict subiectivă, distorsionată intenționat, pentru a crea
momente emoționale care să transmită idei și stări de spirit. Artiștii de orientare expresionistă caută
să exprime înțelegerea lumii prin propria lor perspectivă sau experiență emoțională, prin comparație
cu înțelegerea ”obișnuită” sau rațională a lumii materiale;

 Apărut ca reacție împotriva realismului și a extensiei acestuia, naturalismul, expresionismul a apărut

inițial de la ideologiile unui grup de pictori germani, împotriva academismului și a convențiilor
estetice rigide. Acest curent literar ia naștere în Germania, într-un moment de extremă tensiune
socială a anilor 1911-1925, înainte și în timpul primului război mondial;

 Arta plastică expresionistă păstrează temele tradiționale pe care le expune într-o formulă nouă, prin
excesul de culaore, cromatica stridentă, contrastantă, linii frânte și curbe. Această estetică se
răsfrânge și asupra literaturii, care cultivă cu precădere trăiri covârșitoare, puternice, aspirația eului
spre absolut;

 Eul liric se reîntoarce la origini, spre paradigma mitică, spre timpurile primordiale, când ființa se
contopea cu cosmosul, formând un întreg. Astfel, apare negarea orașului, poetul căutând refugiu în
mituri, credințe, ritualuri străvechi. Crezul artistic reprezintă o întoarcere în timp, în zonele
arhetipale ale culturii și ale omenirii;

 Trăirile sufletești, sentimentul inutilității, subiectivitatea apar constant în poezia expresionistă.

Salvarea vine prin reîntoarcerea eului la originar, la timpurile mitice, primordiale;

 Filosofia lui Nietzsche influențează tehnica expresionistă prin frenezia dionisiacă a sentimentelor,
potențarea ideii de destin implacabil, de dezlănțuire, de eliberare a eului;

 Lucian Blaga, poate cel mai valoros expresionist român, surprinde esența acestui curent literar: ”De
 câte ori un lucru e astfel redat încât puterea, tensiunea sa interioară, îl întrece, îl transcendează,
trădând relațiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic
expresionist.” (Lucian Blaga, ”Filosofia stilului”).

 Elemente definitorii ale expresionismului:

 Permanenta nevoie de absolut, aspirația spre ideal;

 Anularea vechilor dogme ale realismului care nu fac nimic altceva decât să surprindă realitățile
factice, logice ale vieții, în favoarea căutării unei realități spirituale;

 Căutarea originalului, a increatului, a ineditului;

 Reîntoarcerea la primordial, la origini, la universul mitic;

 Tragismul existențial surprins și depășit, odată ce ființa reușește să atingă absolutul, prin
spiritualizarea trăirilor, acestea devenind cosmice, metafizice;

 Teme și motive predilecte: tristețea și neliniștea metafizică, disperarea, absența, neantul, moartea,
dezagregarea eului, natura halucinantă; categorii estetice cultivate: fantasticul, macabrul, grotescul,
miticul, magicul;

 Imaginile poetice sunt vii, stranii, constrastante, asemenea picturilor expresioniste;

 Limbajul este uneor violent, șocant;

 În literatura universală, reprezentanții expresionismului sunt: Gottfried Bien, Georg Heym, Georg
Kaiser (Germania), Georg Trackl, Franz Werfel, Franz Kafka, Theodor Daubler (Austria), August
Strindberg (Suedia);

 Impresionismul: Impresionismul este o mișcare artistică, manifestată la început în pictură, mai

târziu și în muzică, mai ales în Franța, și care marchează desprinderea artei moderne de
academismul tradițional. Pictura impresionistă s-a dezvoltat în perioada cuprinsă între 1867 și 1886,
caracterizată prin concentrarea asupra impresiilor fugitive produse de o peisaj sau de un obiect,
asupra mobilității fenomenelor, mai mult decât asupra aspectului stabil și conceptual al lucrurilor,
preferând pictura în aer liber și folosind o cromatică pură și tușeuri fine de penel pentru a simula
lumina reală. Impresionismul literar a apărut în literatura de limbă germană ca reacție împotriva
naturalismului, considerat exagerat și neartistic. Formele preferate sunt poezia lirică, proza scurtă,
piese dramatice într-un act, toate slujind modului de exprimare subiectiv. Printre reprezentanții cei
mai importanți se numără Arthur Schnitzler, Hugo von Hoffmannstahl, Rainer Maria Rilke. În
Franța, corespondentul impresionismului în literatură este de fapt simbolismul, la fel ca și în
literatura română;

 Simbolismul, cel mai important: Simbolismul, curent literar inițiat în Franța prin articolul
program al lui Jean Moreas la 18 septembrie 1886, în revista ”Le Figaro litteraire – Le Symbolisme.
Specificarea obiectivelor, a scopului curentului: ”A sugera, iată visul! Mișcarea simbolistă, promovată
de mai multe grupări poetice (simbolismul instrumentalist – Rene Ghil, simbolismul magic, esoteric,
evazionist, social etc.) s-a impus prin două direcții: cea a simbolismului propriu-zis și a decadenților.

 Prima grupare, a lui Mallarme, a simbolismului propriu-zis, criptic, s-a dezvoltat în jurul revistei ”Le
symbol”, scoasă de Gustav Kahn și Jean Moreas. Gruparea a adoptat estetica simbolului propusă de
Jean Moreas, o modalitate de comunicare și sugestie prin intermediul unui cuvânt care să traducă o
stare sufltească, inexprimabilă.

 Cea de-a doua direcție, a decadenților, s-a cristalizat în jurul revistei ”Le decadent” și a personalității
lui Verlaine. Poezia decadenților se baza pe atmosferă, promovând o estetică a urâtului prin
 explorarea mediilor famate, a evadării din real și cultivarea misterului, reveriei, obsesiei, nevrozei. Ei
sunt ”poeții blestemați”: Verlaine, Laforgue, Rollinat, Rimbaud, Corbiere.

 Dacă parnasianismul, cu solemnitatea și răceala sa programatică, a fost un neo-clasicism, născut ca

reacție antiromantică și reproșând romantismului exprimarea predilectă a eului, interesul pentru
social, atracția spre pitoresc și excesiv, simbolismul, antiparnasian, este un neoromantism. Ideologia
simbolistă ține de idealism. Poeții simboliști caută o realitate transcendentă, dincolo de aparențe.
Lumea sensibilă nu-i decât reflectarea unui univers spiritual, ideea trebuind să se exprime numai prin
analogii exterioare. Simboliștii, grupați în jurul lui Mallarme (care a înzestrat poezia cu sensul
misterului și al inefabilului), consideră poezia drept instrument de cunoaștere metafizică.

 Simbolismul românesc a apărut și s-a dezvoltat mai târziu, ca o împotrivire față de sămănătorism și
literatura minoră de la începutul secolului al XX-lea, cu tendințe de izolare tradiționalistă.
Simbolismul românesc nu a fost o simplă variantă a celui francez, un fenomen de imitație, ci o
manifestare a spiritului autohton, a sensibilității românești. El cunoaște mai multe etape în
desfășurarea sa, fără ca acestea să fie precis delimitate. O caracteristică fundamentală a
simbolismului românesc, care îl deosebește de cel francez, este aceea că își asimilează
parnasianismul;

 Poeți români care se arată receptivi față de experiențele simboliste sunt: Mircea Demetriad, Tudor
Arghezi, Traian Demetrescu, Iuliu Săvescu, Ștefan Petică, Dimitrie Anghel, George Bacovia, Ion
Minulescu, Elena Farago.

 În literatura română precursorul simbolismului poate fi considerat Mihai Eminescu, mai ales prin
muzicalitatea ce-l apropie de poezia simbolistă.: ”Dintre sute de catarge”, ”Melancolie”, ”Ondină”, ”Se
bate miezul nopții” etc.

 Simbolismul autentic, bacovian: George Bacovia este cel mai mare poet simbolist român, unul dintre
cei mai profunzi, mai originali, mai adânci poeți după Eminescu. Poezia sa, reunită în volumele
”Bucăți de noapte” (1916), ”Plumb” (1916), ”Scântei galbene” (1926), ”Cu voi” (1930) ” Comedii în fond”
(1936), ”Stanțe burgheze” (1946), reunește aproape toate trăsăturile esențiale specifice simbolismului.
Inadaptat la societatea burgheză, Bacovia dă expresie unui simbolism depresiv, izvorât din situația
precară a proletarului intelectual, care a corespuns structurii sale sufletești ultrasensibile. Poetul
cultivă frecvent simbolul, ca modalitate de surprindere a corespondențelor eului cu lumea, natura,
universul. Poetul evocă idei, sentimente, senzații, pe calea sugestiei. Preferința merge îndeosebi spre
culorile întunecate, Bacovia explicând chiar, într-una din mărturisirile sale, ce este audiția colorată:
adică principiul după care senzațiile diverse, coloristice și muzicale, își corespund, în plan afectiv,
ceea ce se mai numește și sinestezie.

 În poezia sa se întâlnesc teme și motive tipic simboliste: târgul provincial, element al claustrării,
izolării, însingurării (”Seară tristă”), nevroză (”Nevroză”, ”Plouă”); peisajul interiorizat (”Amurg de
toamnă”), descompunerea, dezagregarea materiei (”Cuptor”, ”Lacustră”), dragostea, sentimentul
funebru, solitudinea, însingurarea (”Plumb”). Critica literară subliniază, ca dominantă a liricii
bacoviene, neliniștea continuă, Bacovia înscriindu-se astfel într-o zonă mai largă a sensibilității
moderne, depășind în unele privințe simbolismul.

 Teme și motive simboliste: motivul citadin, tema naturii, motivul ploii și al toamnei, motivul
anotimpurilor, tema morții, motivul (tema) iubirii și al instrumentelor muzicale, solitudinea, condiția
nefericită a creatorului (un motiv tipic romantic).

 Trăsături: cultivarea simbolurilor și a sugestiei, corespondența între cuvinte și elementele naturii,

muzicalitatea versurilor (refrenul, repetarea unor cuvinte, alternața vocale-consoane, cultivarea
versului liber, rima perfectă, cromatica (”audiție colorată”), olfactivul

Arta poetică: cea mai cunoscută operă poetică este ”Plumb”, la care se poate adăuga ”Lacustră”.
 Discipol al lui Macedonski, în al cărui cenaclu s-a afirmat, Bacovia este exponentul cel mai strălucit al
simbolismului de la noi, marcând în spațiul lirismului românesc ”o experiență artistică din cele mai originale, cu
însemnate urmări pentru evoluția ulterioară a limbajului poetic”, după cum spunea Dumitru Micu. Una dintre cele
mai semnificative poezii ale volumului de debut apărut în 1916 este ”Plumb”. Nu întâmplător această poezie
sintetizează motive și mijloace de expresie, stări poetice și viziuni definitorii pentru lirica bacoviană. Această
concentrare maximă explică, într-o oarecare măsură, impresia de lirism critic pe care o lasă poezia la o primă
lectură. În realitate nu e vorba aici de o încifrare simbolică, ci de o anumită deconcertare a cititorului în fața
profunzimii enigmatice a unei poezii aparent de o rară simplitate. ”Plumb” este exemplară pentru sensul special al
”simplității bacoviene”, o simplitate formală, savantă, rafinată, rod al decantărilor lirice succesive, al esențializării.
Poetul ”plumbului” obligă la o speculație ideatică asupra esențelor, ca impresioniștii. De aici, aparența de poet care
creează pe o singură coordonată sufletească și poetică, semnalată de Eugen Lovinescu.
Simetria celor două strofe ale poeziei, corespondența sintagmelor care diferă cu mici modificări, produce
surpriza ivită la o lectură paralelă a versurilor, căci semnificațiile poetice emană din ansamblu, din sinteza stărilor
poetice comunicate. Citită independent, prima strofă ar oferi doar un tablou funerar simbolist obișnuit, schițat cu
mijloace desprinse din recuzita imagistică simbolistă.: ”Dormeau adânc sicriele de plumb, / Și flori de plumb și
funerar vestmânt - / Stam singur în cavou... și era vânt... / Și scârțăiau coroanele de plumb.”
Strofa a doua, însă, prin minime schimbări, dezvăluie profunzimi lirice neașteptate. Cadrul fizic schițat în
prima parte devine acum proiecție metafizică, grație tocmai acelor mici ”trădări” ale simetriei: ”Dormea întors
amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, și-am început să-l strig - / Stam singur lângă mort... și era frig... / Și-i
atârnau aripele de plumb.”
Straniul se insinuează treptat, începând cu detaliul enigmatic: ”dormea întors amorul meu”, ca într-un
tablou în care perspectiva inițial normală, naturală a lucrurilor se răstoarnă prin revelația unui amănunt insolit.
De ce dormea ”întors” amorul? Un singur răspuns, o singură ”cheie” ar spulbera enigma. Or, esența poeziei
bacoviene constă în această deschidere de semnificații sub aparența închiderii formale. Este și acesta un atribut al
situării poetului în modernitate, din perspectiva propusă de Hugo Friedrich: ”Apropiată de exprimarea eliptică e
polivalența lexicală sau sintactică, o altă caracteristică a liricii moderne.”
Așadar, amorul ”întors” pare un simplu detaliu, dar este un detaliu care generează semnificații,
schimbând imaginea de ansamblu asupra tabloului, imaginea-cheie care deschide calea spre înțelegerea
semnificațiilor întregului discurs liric. Astfel că aparenta banalitate a versurilor, care păreau o preluare
manieristă a șabloanelor simboliste, se încarcă de neașteptate sensuri grave. Prin acest detaliu semnificativ,
banalitatea devine insignifianță elocventă. În acest sens, poezia ”Plumb” e tipică pentru clarificarea substanței
intime a lirismului bacovian. Sursele acestuia trebuie căutate tocmai în atitudinea poetului față de canoanele
simboliste. Dincolo de motivele, atitudinile, sugestiile și sinesteziile simboliste, sensibilitatea poetului caută
perspectiva din care să se exprime în registrul grav, profund al meditației în fața universului și a legilor sale.
 Ambiguitatea poeziei decurge, contrar așteptărilor, din folosirea unor notații cu trimiteri la concret.
Spunând: ”Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb...”, profitând de schema repetiției (”coroanele
de plumb”, ”amorul meu de plumb”, ”flori de plumb”), autorul strecoară pe neobservate, în deplină consonanță
formală cu restul textului, o realitate obscură, a cărei nesiguranță semantică devine violentă tocmai în clipa în care
se folosesc termenii cei mai realiști: ”și-am început să-l strig - / Stam singur lângă mort...”. Cuvintele care
desemnează misterul beneficiază, în urma unei remarcabile tehnici de compoziție, de o comunicare aparentă cu
date contextuale foarte limpezi. Inerția lecturii face ca aceste mici, dar sugestive schimbări în construcția poeziei,
să scape cititorului.
Poezia ”Plumb” nu este o simplă abordare a temei morții, ci exprimă și obsesia bacoviană a sfârșitului.
Spațiul închis al cavoului, cu ”sicrie de plumb”, ”coroane de plumb”, ”funerar vestmânt”, devine un decor artificial
apăsător, în contrast cu naturalețea sfârșitului fizic al ființei. Presiunea artificialului, pe care poetul o percepea în
societate și în viață, se extinde și asupra morții, ca în sugestiva imagine din ”Panoramă”: ”În racle de sticlă –
prințese / Oftau, în dantele, mecanic.” Sentimentul morții nu se exteriorizează la Bacovia în decorul funebru, ca la
simboliștii minori, nici în previziunile funeste ale ”poeților decadenți” francezi (Verlaine, Rimbaud, Laforgue,
Rollinat), ci devine stare de spirit intensificată până la viziunea ce modelează exteriorul. Prin această potențare și
proiecție cosmică a trăirilor eului, Bacovia depășește cadrele simbolismului.
Prezentă și în ”Plumb”, convertirea Erosului în Thanatos, asocierea eroticii cu moartea reprezintă o
viziune bacoviană definitorie. Adeseori, strania transfigurare se produce sub efluvii muzicale, ”Clavirul catafalc
părea și nu clavir...” (Marș funebru). În ”Plumb”însă, poetul nu apelează la simple sugestii muzicale, nu urmărește
muzicalitatea exterioară, ca în experimentele macedonskiene inspirate de instrumentalismul lui Rene Ghil, sau ca
în poezia lui Minulescu. Poetul aspiră să ajungă prin muzica interioară, a ideilor, la inefabil, la metafizic:
”Urmărind muzicalul, simbolismul tindea, pe urmele lui Baudelaire, să intre în metafizic, în structura ocultă a
inefabilului, adică să facă poezie de cunoaștere”, observa George Călinescu.
În prima strofă, repetarea în toate rimele a vocalelor închise î și u, cu posibilități de articulare prelungită,
susține partitura eufonică a vântului. În receptacolul reprezentat de cavou, suflul vântului și sunetul coroanelor de
plumb amplifică reverberația sinistră. Diftongul și triftongul descrescător ou și iau (dormeau, cavou, scârțâiau),
terminați în același u prelung, onomatopeic, sugerează aceleași valori acustice în consonață cu deprimarea
sufletească. În strofa a doua, poetul va defini pe deplin sensul singurătății: ”stam singur în cavou”, într-un decor
construit artificial de om, care devine ”stam singur lângă mort”. Tensiunea solitudinii crește, ducând la disperare,
crisparea eului ajunge la paroxism și cere eliberarea prin strigăt. Astfel, visului sumbru de la început, de factură
impresionistă, îi urmează revolta expresionistă, strigătul.
Eufonic, senzațiile auditive din primele versuri, realizate cu ajutorul vocalelor și a diftongilor (triftongilor)
sunt întrerupte brusc de vocala acută i (strig, frig). Monotonia melodică este punctată de sincopă, sunetul acut i
sfâșie melopea depresivă, ca un accent atonal marcând efortul eliberării. Versul final revine însă la același
lamento, încărcat cu noi valori dramatice (”Și-i atârnau aripele de plumb”), căci strigătul rămâne fără efect.
Suferința poetului nu-și găsește ecou, este destinată a se consuma în limitele eului, sens al incomunicabilului
surprins de Eminescu: ”De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-și.”
Ciclul trăirilor sufletești din poezia ”Plumb” este de fapt specific pentru definirea stării poetice bacoviene.
Aceasta e marcată de parcurgerea obsesivă a etapelor descrise: însingurare (proces voluntar), solitudine
(damnare), recluziune (spațiu închis), crispare (tentativa de eliberare), disperare (tragism), însingurare. Sub
apăsarea de plumb a singurătății, ființa alienată în căutarea esenței sale se plasează pe o orbită existențială
închisă. Poetul reia acest ciclu închis, monoton, cu obstinație, nutrind convingerea că nu se poate salva decât prin
poezie, ca unic remediu împotriva alienării prin pozitivism și superficialitate. Tonul elegiac este sugerat și de
iambul care predomină, alternând cu peonul și cu amfibrahul, iar rima îmbrățișată conferă bogăție expresivă,
muzicală poeziei.
Din punct de vedere cromatic, poetul care se declara obsedat de un ”subiect de culoare” și care a încercat
să obțină sugestii in cultivarea impresionistă a unor pete de culoare (galben, violet, verde crud), ori din alternanța
altora (alb / negru / alb / roșu) realizează în ”Plumb” o esențializare și o sinteză. Plumbul evocă o sinteză (culoarea
gri), dar el sugerează și o senzație complexă de apăsare, de zbor oprit (”Și-i atârnau aripele de plumb”). Ideea
fundamentală a poeziei, moartea, este sugerată prin semnificațiile cuvântului ”plumb”. Metafora cu valoare de
simbol susține ideea, traducând stări de spirit transpuse în imagini bazate pe ”corespondențele” din natură, viață,
cosmos, marcând o reacție de inadaptare la mediul social. Printr-o analogie, cavoul poate fi considerat chiar orașul
în care trăiește poetul, alături de o lume meschină. Sugestiv, Bacovia nu a ales bronzul durabil și statuar al
clasicilor, nici metalul dur turnat în spadă ori ruginind în ruine al romanticilor, nici metalele strălucitoare care
fascinau pe parnasieni. Plumbul, speranță a alchimiștilor, devine la Bacovia simbolul dezolării, devenind plumbul
aripilor. Metalul supus oxidării, degradării semnifică simbolic disperarea, claustrarea, desemnează sensul
depresiv al trăirii poetice.
Poezia ”Plumb” relevă înțelesul particular al artei bacoviene: apelul la arsenalul de motive și tehnici
simboliste, la modelul poeților ”blestemați” (Poe, Baudelaire, Rollinat ș.a.) rămâne doar un reper exterior, demn de
a fi luat în considerație numai pentru a măsura distanța ce-l separă pe poetul nevrozelor de tradiția constituită.
Concluzie: în ciuda desconsiderării de către unii critici ai operei bacoviene, car eo privesc c ape ceva
fărâmișat, fragmentat, cuvint edisparete din care nu se degajă un sens unitar (am citit o astfel ed critică a lui Alex.
Ștefănescu cu privire la oper târzie a lui Bacovia, rânduri care nu m-au încântat), opera lui Bacovia este și va
rămâne actuală mereu, și foarte modernă. În ea detectăm influențe le deconstructivismului de pildă, al cărui
reprezentat de seamăeste un Samuel Beckett, de pildă, scriitori aflați în căutarea sensului absolut al vieții lor, al
autenticitățiii celei mai profunde, care se cucerește prin decosntrucția limbajului sau prin ”minus-limbaj”. În acest
sens, n-ar fi răus să pomenim de un al patrulea curent din opera bacoviană, și anume deconstructivismul, disoluția
limbajului.

Deconstructivism: Unii dintre scriitorii implicați în mișcarea deconstructivistă au fost influențați de scrierile
filozofului francez Jacques Derrida și de ideea sa filozofică de deconstrucție, deși gradul concret de influențare al
acestora este o problemă de dezbătut, în timp ce alți scriitori au fost influențați de multiplele dezechilibre
geometrice ale mișcării artistice sovietice programatice a anilor 1930, Constructivism. Există, de asemenea, referiri
multiple ale deconstructivismului la alte mișcări artistice importante ale secolului XX: modernism, postmodernism,
expresionism, cubism, minimalism și artă (literatură)contemporană. Oricum, încercarea generală a mișcării
deconstructiviste este de a realiza progresul literaturii înspre o direcție neexplorată pînă la începutul anilor 1980,
aceea a ignorării regulilor constrictive anterioare, "funcția determină forma", "purism", "fidelitate față de
materialele folosite", și altele similare.

Bibliografie: Wikipedia

G. Bacovia: Plumb, prof. Viorica Avrămuț, Liceul Național, Iași, Revista de limba șli literatura română editată de
Societate de Științe Flologice, nr.4/1986, București

Bibliografie: Andra Munteanu, ”10 lucruri pe care nu le știai despre Bacovia”

”Limba și literatura română”, manual pentru clasa a Xi-a, Editura Didactică și pedagogică, R.A., București 1997