Sunteți pe pagina 1din 6

Modernismul in lirica bacoviana

Modernismul este un atribut acordat retrospectiv poeticii lui George Bacovia,


care si-a scris versurile reprezentative, cele cuprinse in volumele Plumb si
Scantei galbene, inainte ca acest concept sa opereze efectiv in spatiul nostru
teoretic-literar. Sensibilitatea interbelica se recunoaste pe sine atat de total si
de adanc in poezia bacoviana, incat inglobarea „cazului" baco-vian in
fenomenul modernist se va face recuperator, la cateva decenii de la aparitia
in reviste - de altfel, fara ecou in constiinta contemporanilor — a poeziilor
bacoviene. „Modernismul" liricii bacoviene nu se intemeiaza pe explicita
aderenta teoretica a poetului la aceasta ideologie, dupa cum presupune
largirea, dincolo de perioada interbelica, a coordonatelor istorice ale
orientarii. Legitimitatea unui atare demers clasificator o da insa pe de-o
parte, insasi poetica bacoviana ce-si devanseaza epoca si, prin modernitatea
ei fulgeratoare, destabilizeaza conceptele teoretice (al caror rol operant,
clarificator, se dovedeste depasit), iar pe de alta, destinul lentei receptari a
acestei poezii fara aderenta in constiinta contemporanilor sai, dar puternic
infiltrata in cea a generatiei urmatoare. Poeziile ce vor constitui ulterior
primele doua volume ale poetului, Plumb si Scantei galbene, sunt opere de
adolescenta si de prima tinerete, aparute cu intarziere in reviste, iar in volum
si mai tarziu - anii 1916, respectiv 1926 -, desi ele fusesera scrise inainte ca
poetul sa implineasca 22 de ani, deci intre anii 1897 si 1903. „Modernismul"
bacovian e, asadar, unul antebelic. El tine, cronologic, de prima varsta a
modernismului romanesc, cea simbolist-macedonskiana, continuand simbo-
lismul negru, in descendenta lui Baudelaire, Rodenbach, Laforgue, Rollinat
(categoriile estetice cultivate, bizarul, morbidul, macabrul, fiind cele deca-
dente), si instrumentalismul. Ca expresie si sensibilitate insa, poezia baco-
viana este o deplina ilustrare a modernismului in lirica romaneasca.

in ciuda debutului poetului in „Literatorul" sau a simpatiei personale pentru


Macedonski, George Bacovia nu se angajeaza, nici la inceputuri, nici mai
tarziu, in arena care gazduia batalia pentru impunerea simbolismului
modernist in fata modelului poetic eminescian, „traditional", model ce-si va
prelungi dominatia in forme epigonice, samanatorist-poporaniste, pana in
perioada interbelica. Poetul nu a facut niciodata vreun gest de afiliere doc-
trinara la vreo ideologie literara: „N-am nici un crez poetic" sau: „Nu admit
nici literatura traditionalista, nici pe cea modernista. in materie de arta n-am
putut sa dau niciodata definitie." sau: „As dori sa fiu anarhist in domeniul
esteticii" sau: „Nu-mi place traditionalismul si nici pentru modernisti n-am
laude. (...) Cat priveste despre mine, am fost si raman un poet al decadentei.
(...) Citesc din toti, dar nu admir pe nimeni." - sunt repetatele declaratii in
interviurile luate de I. Valerian. Se poate spune deci ca poetul insusi isi
insoliteaza formula poetica. Termenul de bacovianism, creat in prelungirea
acesteia, o poate defini mai precis decat simbolism, decadentism,
modernism, expresionism s.a. - care i s-au atribuit succesiv de generatiile de
critici care l-au interpretat.

Daca prin cateva elemente, poezia lui George Bacovia ramane simbolista
-cultivarea unor simboluri, „metafizica cromatica" (investirea culorilor cu
capacitatea de a transmite stari, sentimente), auditia colorata, sinestezia,
instrumentalismul -, prin cele mai multe ea isi depaseste epoca. Sensibi-
litatea care o intemeiaza e una mult mai noua, adecvata avangardei,
expresionismului si suprarealismului, in egala masura. Proiectia singuratatii
fiintei pe fundal cosmic, teroarea existentei, sentimentul dezagregarii si al
golului, viziunea apocaliptica a mineralizarii vietii sunt cateva din
coordonatele acestei sensibilitati monocorde. Aceeasi tema, aceeasi
atmosfera, acelasi instrumentar fac, dupa cum aprecia criticul Pompiliu
Constantinescu, ca toate volumele publicate in timpul vietii sa formeze „un
singur poem, alcatuit prin aglutinare". in ciuda acestei reductii, opera
bacoviana opune rezistenta la interpretare, si acest fapt se intampla,
paradoxal, dupa o prima senzatie de afinitate totala pe care cititorul o are in
fata textului. „Stupefianta elementaritate" a acestei poezii, simplitatea nuda
a limbajului redus la „gradul zero", prozaismul, „derutanta sa vizibilitate" sunt
tocmai cele ce fac dificila interpretarea ei. E uimitor cum limbajul poetic
dezbracat de toate vechile sale atribute - metafore luxuriante, epitete rare,
ambiguitate fertila -ramane esentialmente poetic, liric si, mai presus de
toate, misterios. Daca inaintea lui Bacovia, lirica se deosebise de discursurile
prozaice prin densitate si adancime, in acest caz, cu totul particular, ea isi
etaleaza „golul". in locul aventurii sarbatoresti a limbajului, textul liric devine
plat si pare o juxtapunere sacadata de notatii telegrafice, primare. Generatii
de critici au remarcat banalitatea expresiei lirice „fara figuratie",
„conceptualizarea redusa", „expresiile goale", prozaice, „repetitiile
inestetice" (Eugen Simion), limbajul „funciar aretoric, atropic, ametaforic,
asimbolic" (Dumitru Micu), „intelectualizarea intamplatoare" (Serban
Cioculescu). Versificatia primitiva, rimele banale, dislocarile in ritm,
incongruentele, stridentele - toate sunt menite sa transcrie dezordonat, fara
compozitie savanta, „emotiunea rudimentara", „elementaritatea" pe care
aceasta poezie o emana. in ciuda tuturor acestor semne de depoetizare -
care pun in scena, de fapt, destramarea, din interior, a poeticului insusi,
dezbracarea lui de glorie si fast, de limbajul figurat romantic, saturat de
imagini artistice - poezia bacoviana nu face altceva decat sa-si adecveze
expresia la continut. Limbajul poetic, perfect instrumentat, da expresie
halucinanta si crispata dezagregarii constiintei, incoerentei febrile, nevrotice,
dementializarii progresive si tragice a unui eu rostitor aflat intr-o lume
configurata ca spatiu de teroare. Poezia devine, altfel spus, instrument prin
care se comunica (semicoerent, sacadat)

mesajul ultim, palpairea unei luciditati in regresie. Acest mesaj electrizeaza


visceral, tocmai prin primitivismul mijloacelor reluate cu o mecanica
abrutizanta. Nelinistea pe care o astfel de poezie o transmite se afla dincolo
de cuvinte, iar discursul poetic da impresia de tipat inuman. Asa cum intuia,
la 1921, unul dintre primii ei cititori, Nicolae Davidescu, poezia lui Bacovia
„impresioneaza ca si strigatul enigmatic al pisicilor in noapte pe acoperisuri."

George Bacovia: Plumb

Poezia Plumb vede lumina tiparului in octombrie 1911, in revista ieseana

„Versuri", dar dateaza din 1900; la putin timp de la elaborare, a fost citita

intr-o sedinta a cenaclului lui Macedonski, in prezenta poetilor T. Arghezi,

I. Minulescu, A. Maniu s.a. Dupa marturisirile Agathei Grigorescu-Bacovia,

versurile au avut ca punct de pornire vizita la cavoul familiei Sturdza din

cimitirul bacauan si o inmormantare de familie. in volumul din 1916, poezia

ocupa locul artei poetice principale, iar titlul ei va fi atribuit si volumului,

inlocuindu-1 pe cel proiectat, Ego. intr-un interviu al lui I. Valerian, De vorba

cu G. Bacovia, II, poetul isi explica „teoria" referitoare la corespondenta

cromatica-sentiment: „fiecarui sentiment ii corespunde o culoare. Acum, in

urma m-a obsedat galbenul, culoarea deznadejdii." intr-un mod aproape

neasteptat, culoarea galben este asociata de poet cu plumbul: „in plumb vad

culoarea galbena. Compusii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu

ii convine aceasta culoare. (...) Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben. in

manualul de fizica nu mai gasesc alta culoare. in eprubeta mea, orice reactie

chimica da precipitat galben. (...) Alta data in plumb, pe langa impresia

colorata, mai simteam alta statica, de greutate. Plumbul apasa cel mai greu
pe

om. Cum te simti intr-un cavou de plumb? Plumbul este parintele aurului si
argintului. Stiinta a gasit aceasta inrudire in sangele atomilor. Asta nu ma

intereseaza. Dar forta lui m-a apasat pana la distrugere."

Textul poeziei narativizeaza o experienta halucinanta, o emotie concentrata


intr-o unica stare, traita de subiectul liric intr-un trecut nedefinit: „Dormeau
adanc sicriele... Stam singur in cavou... Dormea intors amorul meu... si-am
inceput sa-1 strig..." Proiectarea evenimentului in discurs ar trebui sa aduca
instrainarea eului de aventura sa cosmaresca si, prin confesiune, eliberarea.
De fapt, subiectul rostitor ramane captivul propriului limbaj care-1
claustreaza; in centrul comunicarii, eu! apare paralizat, teapan, ca turnat in
plumb. Fiinta se instraineaza, pe masura ce solilocviul ei se desfasoara, de
mesajul pe care cuvintele il transmit, ca si de propriul sine obiectivat in si

prin discurs.

Monologul ce debuteaza brusc, aidoma unui delir: „Dormeau adanc sicriele


de plumb, / Si flori de plumb si funerar vestmant" pune in scena (drama-
tizeaza) experienta traita ce aluneca, asemeni unui metal topit din planul
realitatii in cel al constiintei, din trecut in prezent, sugerand ideea unei
continuitati halucinante, in spatiu si timp. Seria de alternante pe care textul
poeziei o creioneaza: traire / rostire, trecut / prezent, realitate / constiinta,
inauntrul / in afara e in analogie cu toposul re-prezentat. Daca in alte poezii,
universul configurat apare pulverizat, dezordonat de obiectele aruncate la
intamplare, in Plumb spatiul configurat e circular (figura geometrica a
cercului e o perfecta metafora a recluziunii, a unui spatiu impenetrabil),
simetric. Si dispunerea strofica probeaza aceasta organizare: strofa a doua e
simetrica primeia, luata vers cu vers, dupa cum sintagma „Stam singur" e
plasata in aceeasi pozitie centrala in ambele strofe. Subiectul liric se afla in
interiorul cavoului (chiar in centrul lui, „langa mort"), acesta, la randul lui, e
plasat intr-un banuit cimitir, inscris, si el, in cimitirul mare care este lumea,
dincolo de cercul careia universul isi intinde, infinite, fruntariile fara viata. in
inima spatiului configurat, eul liric pare ingropat sub aglomerarea de obiecte:
„sicriele de plumb", „flori de plumb", „coroanele de plumb", „mort", „aripile
de plumb". Densitatea apasatoare a acestui depozit de materie inerta, grea,
da senzatia de sufocare si acumuleaza lent, in fiinta vie, sentimentul terorii.
Somnul adanc al sicrielor si, in strofa a doua, cel al „amorului de plumb"
ascunde o realitate atat de monstruoasa, incat ea nu poate fi numita.
Moartea insasi doarme, iar nemiscarea ei e un joc satanic, o amenintare
nerostita, care paralizeaza si ingrozeste. Fiintei umane ii este revelata fata
vitala a mortii insesi, o anima demonica ce salasluieste in lucrurile de plumb
si care, subteran si grotesc, le insufleteste. in spatiul fara ferestre al cavoului,
eroului liric i se induce, prin intermediul obiectelor, un adevar hidos: faptul ca
moartea este vie. Panica instalata in fiinta ce capteaza semnalele terifiante
ale lucrurilor e insotita de o noua revelatie: aceea a propriei vulnerabilitati si
a unei totale, infernale, solitudini: „Stam singur". inconjurat de moarte, in
hidosenia muta a decorului, destinatar al tuturor amenintarilor, subiectul liric
are revelatia nefiintei, traieste oroarea in fata unei lumi pustiite, mineralizate,
in care el a ramas ultima faptura vie, un provizoriu si precar supravietuitor.
Daca la poetii romantici moartea poate fi ultimul dor invocat elegiac ca
univers imaginar, compensativ si muzical in care fiinta recupereaza armonia
lumii si linistea fara. paterni a sufletului ce nu va mai cunoaste zbuciumul, la
Bacovia, in Plumb, moartea e o realitate ce nu se situeaza in Vau dela, ci
apartine lumii acesteia. intrupata si multiplicata cosmaresc in obiecte - deve-
nite chipurile ei metamorfice - moartea apare, nu ca iminenta, ci ca prezenta
incremenita, statuara, o chemare hada a neantului si a descompunerii.

Asa cum percepe, prin simturile in alerta, eul liric (auzul recepteaza scartaitul
lugubru al coroanelor si suierul vantului, tactilul inregistreaza

senzatia frigului), plumbul, cu monocromia lui de metal comun, ne-nobil, s-a


instapanit peste lumea-cavou, devenind principiul ei ultim. in aceasta alchi-
mie inversa, moartea-plumb apare ca unica realitate, banala si otravitoare ca
metalul insusi. O astfel de moarte, traita cu fiecare clipa a vietii - reificare
progresiva pana la intepenirea finala - e lipsita de glorie, de stralucire si e
banala, comuna, ca metalul care o reprezinta. in logica paradoxala a liricii,
moartea-plumb este insasi viata, cu monotonia ei. Acest adevar este inteles
de prizonierul cavoului si comunicat in limbajul dezarticulat si repetitiv al dis-
cursului liric. Reiterarea, de sapte ori, in poezie, a cuvantului plumb (pozitio-
nat intotdeauna sub accent, la cezura sau in final de vers) da expresie obse-
siilor unei constiinte ce incepe sa se destrame. Strigatul brusc: „si-am inceput
sa-1 strig" e un moment acut al acestui proces, el marcheaza dezaxarea min-
tala, prabusirea unui psihic epuizat sub presiunea acumulata, dezmembrarea
fatala a constiintei. Situat pe teritoriul imponderabil ce separa luciditatea de
dementa, subiectul liric lanseaza, in pustiu, un racnet de nebun, semnal
strident si dezarticulat la a carui violenta nu raspunde decat suierul vantului
si scartaitul coroanelor - stridente ecouri ale haosului si lugubre chemari ale
mortii.

Imaginea grotesca a „amorului intors", in contradictie cu figurarile antice ale


Erosului (copil sagalnic, gratios, cu aripi angelice) subliniaza mai acut
insingurarea si instrainarea erotica a fiintei ramase ne-pereche. Totusi,
sentimentul iubirii se comunica vag si, mai ales, alterat. Cuvantul insusi
-amorul - (compromis in limba romana de poezia sentimental-lautareasca si
de investitura parodica pe care i-o da limbajul comic caragialian) submineaza
profunzimea sentimentului. Se adauga la el un aer de vag sentimentalism
provincial (s-a observat ca amorul meu e la fel ca adorata din alte poezii) ce
coboara sentimentul de la inaltimea marii pasiuni. Asociat cu plumbul, amorul
- iubita sau iubirea - este opus vechiului sentiment romantic, principiu
cosmogonic ce da nastere cuplului. El reprezinta, acum, moartea imediata,
aproapele malefic al eului, fiinta-pereche, de fapt, dublul sau, imaginea in
oglinda. Strigatul, ca si monologul intreg, vazut ca bocet tanguitor, e o copie
alterata a gestului orfic. Numai ca revenirea iubitei-Euridice din lumea
umbrelor nu poate avea loc: aripile sunt frante.

Cromatica poeziei, precum si semnificatia pe care ea o induce, este o


proiectie personala, subiectiva, proprie fiecarui cititor in parte. Se stie ca in
cazul simbolismului cromatic, aceeasi culoare poate genera alte sugestii, in
functie de sensibilitatea si reprezentarile individuale, particulare. Daca uni-
versul reprezentat in Plumb este galben, asa cum 1-a marturisit poetul, e de
remarcat dominatia acestei unice culori, in detrimentul unei palete policrome.
Asociat in sensibilitatea comuna cu cadavericul, cu bolile cu evolutie lenta
(cancerul, ftizia), galbenul e, pentru un pictor ca Van Gogh, culoarea
anxietatii.