Modernismul in lirica bacoviana

Modernismul este un atribut acordat retrospectiv poeticii lui George Bacovia, care si-a scris versurile
reprezentative, cele cuprinse in volumele Plumb si Scantei galbene, inainte ca acest concept sa opereze
efectiv in spatiul nostru teoretic-literar. Sensibilitatea interbelica se recunoaste pe sine atat de total si de
adanc in poezia bacoviana, incat inglobarea „cazului" baco-vian in fenomenul modernist se va face
recuperator, la cateva decenii de la aparitia in reviste - de altfel, fara ecou in constiinta contemporanilor
— a poeziilor bacoviene. „Modernismul" liricii bacoviene nu se intemeiaza pe explicita aderenta
teoretica a poetului la aceasta ideologie, dupa cum presupune largirea, dincolo de perioada interbelica, a
coordonatelor istorice ale orientarii. Legitimitatea unui atare demers clasificator o da insa pe de-o parte,
insasi poetica bacoviana ce-si devanseaza epoca si, prin modernitatea ei fulgeratoare, destabilizeaza
conceptele teoretice (al caror rol operant, clarificator, se dovedeste depasit), iar pe de alta, destinul
lentei receptari a acestei poezii fara aderenta in constiinta contemporanilor sai, dar puternic infiltrata in
cea a generatiei urmatoare. Poeziile ce vor constitui ulterior primele doua volume ale poetului, Plumb si
Scantei galbene, sunt opere de adolescenta si de prima tinerete, aparute cu intarziere in reviste, iar in
volum si mai tarziu - anii 1916, respectiv 1926 -, desi ele fusesera scrise inainte ca poetul sa implineasca
22 de ani, deci intre anii 1897 si 1903. „Modernismul" bacovian e, asadar, unul antebelic. El tine,
cronologic, de prima varsta a modernismului romanesc, cea simbolist-macedonskiana, continuand
simbolismul negru, in descendenta lui Baudelaire, Rodenbach, Laforgue, Rollinat (categoriile estetice
cultivate, bizarul, morbidul, macabrul, fiind cele decadente), si instrumentalismul. Ca expresie si
sensibilitate insa, poezia bacoviana este o deplina ilustrare a modernismului in lirica romaneasca.

in ciuda debutului poetului in „Literatorul" sau a simpatiei personale pentru Macedonski, George Bacovia
nu se angajeaza, nici la inceputuri, nici mai tarziu, in arena care gazduia batalia pentru impunerea
simbolismului modernist in fata modelului poetic eminescian, „traditional", model ce-si va prelungi
dominatia in forme epigonice, samanatorist-poporaniste, pana in perioada interbelica. Poetul nu a facut
niciodata vreun gest de afiliere doctrinara la vreo ideologie literara: „N-am nici un crez poetic" sau: „Nu
admit nici literatura traditionalista, nici pe cea modernista. in materie de arta n-am putut sa dau
niciodata definitie." sau: „As dori sa fiu anarhist in domeniul esteticii" sau: „Nu-mi place traditionalismul
si nici pentru modernisti n-am laude. (...) Cat priveste despre mine, am fost si raman un poet al
decadentei. (...) Citesc din toti, dar nu admir pe nimeni." - sunt repetatele declaratii in interviurile luate
de I. Valerian. Se poate spune deci ca poetul insusi isi insoliteaza formula poetica. Termenul de
bacovianism, creat in prelungirea acesteia, o poate defini mai precis decat simbolism, decadentism,
modernism, expresionism s.a. - care i s-au atribuit succesiv de generatiile de critici care l-au interpretat.

Daca prin cateva elemente, poezia lui George Bacovia ramane simbolista -cultivarea unor simboluri,
„metafizica cromatica" (investirea culorilor cu capacitatea de a transmite stari, sentimente), auditia
colorata, sinestezia, instrumentalismul -, prin cele mai multe ea isi depaseste epoca. Sensibilitatea care o
intemeiaza e una mult mai noua, adecvata avangardei, expresionismului si suprarealismului, in egala
masura. Proiectia singuratatii fiintei pe fundal cosmic, teroarea existentei, sentimentul dezagregarii si al
golului, viziunea apocaliptica a mineralizarii vietii sunt cateva din coordonatele acestei sensibilitati
monocorde. Aceeasi tema, aceeasi atmosfera, acelasi instrumentar fac, dupa cum aprecia criticul
Pompiliu Constantinescu, ca toate volumele publicate in timpul vietii sa formeze „un singur poem,
alcatuit prin aglutinare". in ciuda acestei reductii, opera bacoviana opune rezistenta la interpretare, si
acest fapt se intampla, paradoxal, dupa o prima senzatie de afinitate totala pe care cititorul o are in fata
textului. „Stupefianta elementaritate" a acestei poezii, simplitatea nuda a limbajului redus la „gradul
zero", prozaismul, „derutanta sa vizibilitate" sunt tocmai cele ce fac dificila interpretarea ei. E uimitor
cum limbajul poetic dezbracat de toate vechile sale atribute - metafore luxuriante, epitete rare,
ambiguitate fertila -ramane esentialmente poetic, liric si, mai presus de toate, misterios. Daca inaintea
lui Bacovia, lirica se deosebise de discursurile prozaice prin densitate si adancime, in acest caz, cu totul
particular, ea isi etaleaza „golul". in locul aventurii sarbatoresti a limbajului, textul liric devine plat si pare
o juxtapunere sacadata de notatii telegrafice, primare. Generatii de critici au remarcat banalitatea
expresiei lirice „fara figuratie", „conceptualizarea redusa", „expresiile goale", prozaice, „repetitiile
inestetice" (Eugen Simion), limbajul „funciar aretoric, atropic, ametaforic, asimbolic" (Dumitru Micu),
„intelectualizarea intamplatoare" (Serban Cioculescu). Versificatia primitiva, rimele banale, dislocarile in
ritm, incongruentele, stridentele - toate sunt menite sa transcrie dezordonat, fara compozitie savanta,
„emotiunea rudimentara", „elementaritatea" pe care aceasta poezie o emana. in ciuda tuturor acestor
semne de depoetizare - care pun in scena, de fapt, destramarea, din interior, a poeticului insusi,
dezbracarea lui de glorie si fast, de limbajul figurat romantic, saturat de imagini artistice - poezia
bacoviana nu face altceva decat sa-si adecveze expresia la continut. Limbajul poetic, perfect
instrumentat, da expresie halucinanta si crispata dezagregarii constiintei, incoerentei febrile, nevrotice,
dementializarii progresive si tragice a unui eu rostitor aflat intr-o lume configurata ca spatiu de teroare.
Poezia devine, altfel spus, instrument prin care se comunica (semicoerent, sacadat)

mesajul ultim, palpairea unei luciditati in regresie. Acest mesaj electrizeaza visceral, tocmai prin
primitivismul mijloacelor reluate cu o mecanica abrutizanta. Nelinistea pe care o astfel de poezie o
transmite se afla dincolo de cuvinte, iar discursul poetic da impresia de tipat inuman. Asa cum intuia, la
1921, unul dintre primii ei cititori, Nicolae Davidescu, poezia lui Bacovia „impresioneaza ca si strigatul
enigmatic al pisicilor in noapte pe acoperisuri."

George Bacovia: Plumb

Poezia Plumb vede lumina tiparului in octombrie 1911, in revista ieseana

„Versuri", dar dateaza din 1900; la putin timp de la elaborare, a fost citita

intr-o sedinta a cenaclului lui Macedonski, in prezenta poetilor T. Arghezi,

I. Minulescu, A. Maniu s.a. Dupa marturisirile Agathei Grigorescu-Bacovia,

versurile au avut ca punct de pornire vizita la cavoul familiei Sturdza din

cimitirul bacauan si o inmormantare de familie. in volumul din 1916, poezia

ocupa locul artei poetice principale, iar titlul ei va fi atribuit si volumului,

inlocuindu-1 pe cel proiectat, Ego. intr-un interviu al lui I. Valerian, De vorba

cu G. Bacovia, II, poetul isi explica „teoria" referitoare la corespondenta

cromatica-sentiment: „fiecarui sentiment ii corespunde o culoare. Acum, in

urma m-a obsedat galbenul, culoarea deznadejdii." intr-un mod aproape

neasteptat, culoarea galben este asociata de poet cu plumbul: „in plumb vad

culoarea galbena. Compusii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu

ii convine aceasta culoare. (...) Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben. in

manualul de fizica nu mai gasesc alta culoare. in eprubeta mea, orice reactie

chimica da precipitat galben. (...) Alta data in plumb, pe langa impresia

colorata, mai simteam alta statica, de greutate. Plumbul apasa cel mai greu pe

om. Cum te simti intr-un cavou de plumb? Plumbul este parintele aurului si

argintului. Stiinta a gasit aceasta inrudire in sangele atomilor. Asta nu ma

intereseaza. Dar forta lui m-a apasat pana la distrugere."

Textul poeziei narativizeaza o experienta halucinanta, o emotie concentrata intr-o unica stare, traita de
subiectul liric intr-un trecut nedefinit: „Dormeau adanc sicriele... Stam singur in cavou... Dormea intors
amorul meu... si-am inceput sa-1 strig..." Proiectarea evenimentului in discurs ar trebui sa aduca
instrainarea eului de aventura sa cosmaresca si, prin confesiune, eliberarea. De fapt, subiectul rostitor
ramane captivul propriului limbaj care-1 claustreaza; in centrul comunicarii, eu! apare paralizat, teapan,
ca turnat in plumb. Fiinta se instraineaza, pe masura ce solilocviul ei se desfasoara, de mesajul pe care
cuvintele il transmit, ca si de propriul sine obiectivat in si

prin discurs.

Monologul ce debuteaza brusc, aidoma unui delir: „Dormeau adanc sicriele de plumb, / Si flori de plumb
si funerar vestmant" pune in scena (drama- tizeaza) experienta traita ce aluneca, asemeni unui metal
topit din planul realitatii in cel al constiintei, din trecut in prezent, sugerand ideea unei continuitati
halucinante, in spatiu si timp. Seria de alternante pe care textul poeziei o creioneaza: traire / rostire,
trecut / prezent, realitate / constiinta, inauntrul / in afara e in analogie cu toposul re-prezentat. Daca in
alte poezii, universul configurat apare pulverizat, dezordonat de obiectele aruncate la intamplare, in
Plumb spatiul configurat e circular (figura geometrica a cercului e o perfecta metafora a recluziunii, a
unui spatiu impenetrabil), simetric. Si dispunerea strofica probeaza aceasta organizare: strofa a doua e
simetrica primeia, luata vers cu vers, dupa cum sintagma „Stam singur" e plasata in aceeasi pozitie
centrala in ambele strofe. Subiectul liric se afla in interiorul cavoului (chiar in centrul lui, „langa mort"),
acesta, la randul lui, e plasat intr-un banuit cimitir, inscris, si el, in cimitirul mare care este lumea, dincolo
de cercul careia universul isi intinde, infinite, fruntariile fara viata. in inima spatiului configurat, eul liric
pare ingropat sub aglomerarea de obiecte: „sicriele de plumb", „flori de plumb", „coroanele de plumb",
„mort", „aripile de plumb". Densitatea apasatoare a acestui depozit de materie inerta, grea, da senzatia
de sufocare si acumuleaza lent, in fiinta vie, sentimentul terorii. Somnul adanc al sicrielor si, in strofa a
doua, cel al „amorului de plumb" ascunde o realitate atat de monstruoasa, incat ea nu poate fi numita.
Moartea insasi doarme, iar nemiscarea ei e un joc satanic, o amenintare nerostita, care paralizeaza si
ingrozeste. Fiintei umane ii este revelata fata vitala a mortii insesi, o anima demonica ce salasluieste in
lucrurile de plumb si care, subteran si grotesc, le insufleteste. in spatiul fara ferestre al cavoului, eroului
liric i se induce, prin intermediul obiectelor, un adevar hidos: faptul ca moartea este vie. Panica instalata
in fiinta ce capteaza semnalele terifiante ale lucrurilor e insotita de o noua revelatie: aceea a propriei
vulnerabilitati si a unei totale, infernale, solitudini: „Stam singur". inconjurat de moarte, in hidosenia
muta a decorului, destinatar al tuturor amenintarilor, subiectul liric are revelatia nefiintei, traieste
oroarea in fata unei lumi pustiite, mineralizate, in care el a ramas ultima faptura vie, un provizoriu si
precar supravietuitor. Daca la poetii romantici moartea poate fi ultimul dor invocat elegiac ca univers
imaginar, compensativ si muzical in care fiinta recupereaza armonia lumii si linistea fara. paterni a
sufletului ce nu va mai cunoaste zbuciumul, la Bacovia, in Plumb, moartea e o realitate ce nu se situeaza
in Vau dela, ci apartine lumii acesteia. intrupata si multiplicata cosmaresc in obiecte - devenite chipurile
ei metamorfice - moartea apare, nu ca iminenta, ci ca prezenta incremenita, statuara, o chemare hada a
neantului si a descompunerii.

Asa cum percepe, prin simturile in alerta, eul liric (auzul recepteaza scartaitul lugubru al coroanelor si
suierul vantului, tactilul inregistreaza

senzatia frigului), plumbul, cu monocromia lui de metal comun, ne-nobil, s-a instapanit peste lumea-
cavou, devenind principiul ei ultim. in aceasta alchimie inversa, moartea-plumb apare ca unica realitate,
banala si otravitoare ca metalul insusi. O astfel de moarte, traita cu fiecare clipa a vietii - reificare
progresiva pana la intepenirea finala - e lipsita de glorie, de stralucire si e banala, comuna, ca metalul
care o reprezinta. in logica paradoxala a liricii, moartea-plumb este insasi viata, cu monotonia ei. Acest
adevar este inteles de prizonierul cavoului si comunicat in limbajul dezarticulat si repetitiv al discursului
liric. Reiterarea, de sapte ori, in poezie, a cuvantului plumb (pozitionat intotdeauna sub accent, la cezura
sau in final de vers) da expresie obsesiilor unei constiinte ce incepe sa se destrame. Strigatul brusc: „si-
am inceput sa-1 strig" e un moment acut al acestui proces, el marcheaza dezaxarea mintala, prabusirea
unui psihic epuizat sub presiunea acumulata, dezmembrarea fatala a constiintei. Situat pe teritoriul
imponderabil ce separa luciditatea de dementa, subiectul liric lanseaza, in pustiu, un racnet de nebun,
semnal strident si dezarticulat la a carui violenta nu raspunde decat suierul vantului si scartaitul
coroanelor - stridente ecouri ale haosului si lugubre chemari ale mortii.

Imaginea grotesca a „amorului intors", in contradictie cu figurarile antice ale Erosului (copil sagalnic,
gratios, cu aripi angelice) subliniaza mai acut insingurarea si instrainarea erotica a fiintei ramase ne-
pereche. Totusi, sentimentul iubirii se comunica vag si, mai ales, alterat. Cuvantul insusi -amorul -
(compromis in limba romana de poezia sentimental-lautareasca si de investitura parodica pe care i-o da
limbajul comic caragialian) submineaza profunzimea sentimentului. Se adauga la el un aer de vag
sentimentalism provincial (s-a observat ca amorul meu e la fel ca adorata din alte poezii) ce coboara
sentimentul de la inaltimea marii pasiuni. Asociat cu plumbul, amorul - iubita sau iubirea - este opus
vechiului sentiment romantic, principiu cosmogonic ce da nastere cuplului. El reprezinta, acum, moartea
imediata, aproapele malefic al eului, fiinta-pereche, de fapt, dublul sau, imaginea in oglinda. Strigatul, ca
si monologul intreg, vazut ca bocet tanguitor, e o copie alterata a gestului orfic. Numai ca revenirea
iubitei-Euridice din lumea umbrelor nu poate avea loc: aripile sunt frante.

Cromatica poeziei, precum si semnificatia pe care ea o induce, este o proiectie personala, subiectiva,
proprie fiecarui cititor in parte. Se stie ca in cazul simbolismului cromatic, aceeasi culoare poate genera
alte sugestii, in functie de sensibilitatea si reprezentarile individuale, particulare. Daca universul
reprezentat in Plumb este galben, asa cum 1-a marturisit poetul, e de remarcat dominatia acestei unice
culori, in detrimentul unei palete policrome. Asociat in sensibilitatea comuna cu cadavericul, cu bolile cu
evolutie lenta (cancerul, ftizia), galbenul e, pentru un pictor ca Van Gogh, culoarea anxietatii.