Simbolismul ~prezentare generală~

Prof.Irina Maria Măeruț

 Estetica simbolistă
Simbolismul este un curent literar care se manifestă în Franţa, în a doua jumătate a
secolului al XIX – lea, ca reacţie împotriva poeziei romantice şi parnasiene, considerate
decadente pentru sfârşitul secolului. Denumirea curentului, considerat şi prima mişcare
de factură modernă, îşi are punctul de plecare în grecescul „symbolon”, însemnând
simbol.
Chiar dacă s-a conturat ca reacţie împotriva poeziei romantice, noul model liric se
revendică, de la sensibilitatea exacerbată a poeţilor romantici. Promovarea unui nou
concept poetic, arta de a simţi, i-a determinat pe specialişti să considere simbolismul
drept noul romantism.
Curentul s-a consolidat în jurul revistei Le Figaro, în paginile căreia în 1886, Jean
Moreas, publică un articol intitulat Le Symbolisme, în care sintetizează nu doar noua
viziune asupra lirismului, dar şi principiile estetice ale acestuia. Jean Moreas devine astfel
teoreticianul noului curent literar. Ulterior articolului din Le Figaro apare şi revista Le
Symboliste. Simbolismul a fost precedat de activitatea poetică şi teoretică a poetului
francez Charles Baudelaire.
Reprezentanţii noilor tendinţe lirice sunt:
 Stephane Mallarme
 Paul Verlaine,
 Arthur Rimbaud
 Paul Valery
Simbolismul a rezultat prin filtrarea principiilor poetice ale literaturii decadente, care
aduce în jurul anilor 1880 o atenţie deosebită sentimentelor negative, melancoliei, stărilor
poetice, subsumate pesimismului existenţial, urâtului, groazei, grotescului, hidosului,
spleen-ului, macabrului, demonicului. Ceea ce au adăugat simbolştii acestui fond
decadent au fost muzicalitatea versurilor şi tendinţa de intelectualizare a acestora, prin
care ei anticipă poetica modernă a secolului XX.

1
 După cum observă şi Ovidiu Drâmba în Istoria literaturii universale, poezia
simbolistă este o poezie a sensibilităţii pure, căci centrul de interes al poetului numai este
natura sau societatea, ci stările interioare nelămurite, confuze, care neputând fi
comunicate, sunt sugerate.
 sugestia,
 simbolul,
 corespondenţa,
 muzicalitatea,
 sinestezia sunt numai câteva dintre procedeele pe care le cultivă poezia
simbolistă.

 Simbolul este mijlocul pe care îl utilizează noua poezie, ca fiind analogia dintre
realitatea exterioară şi realitatea interioară, surprinsă de una şi aceeaşi conştiinţă,
conştiinţa eului liric.
 Sinestezia presupune asocierea dintre diferitele senzaţii şi aranjarea lor în diferite
imagini artistice. Ex: Primăvara o pictură parfumată cu vibrări de violet.
 Sugestia este modalitatea prin care poezia simbolista renunta la enunțul vag
explicit, rațional, logic, creandu-se astfel lectura multiplă a textului poetic.
 Corespondența reprezintă tehnica realizarii unor legaturi între universul exterior
și cel interior al elului liric.
 Muzicalitatea este redată prin armonii verbale, pauze, asonanțe, aliterații, refren,
versul liber, ritmurile variabile ( poezia trebuie să respecte ritmul interior al
stărilor eului liric).
Versul alb a fost descoperit de Gustave Kahn și de Rimbaud.

 Temele si motivele simboliste sunt:

-singurătatea
-nevroza
-boala
-moartea

2
 -decorul macabru
- toamna
-ploaia
-orașul pustiu
-evadarea în spații exotice
-paradisurile artificiale
-culorile
-muzica etc.
 Simbolismul românesc
- este o mișcare ce caracterizează literatura română posteminesciană.
- teoreticianul curentului este Alexandru Macedonscki.
- articolele care definesc liniile acestui curent sunt:
Despre logica poeziei 1880
Poezia viitorului 1892
Despre poezie 1895
Simturile in poezie 1895
In pragul secolului 1899
Simbolismul românesc cunoaște mai mult etape de dezvoltare:
1. Etapa experimentala - reprezentată de activitatea lui Alexandru Macedoscki
Obs! Cu toate că a teoretizat curentul, Macedonscki nu poate fi considerat un
reprezentant al noului curent
2. Etapa de maxima înfloriere - se conturează la Viața noua revistă condusă de Ovid
Densușianu, în primii ani ai secolului XX;
- Este reprezentat de poeți ca Dimitrie Anghel, Ștefan Petică, Ion Minulescu,
George Bacovia / prima etapa a creației
3. Etapa degradarii curentului / dupa 1926, cand simbolismul lasă locul direcțiilor
poeziei moderne
Exista la nivelul curentului trei tendințe majore, reprezentate de trei autori:
 simbolismul exterior , retoric, de tip minulescian
 simbolismul autentic - Ștefan Petică
 simbolismul cu deschidere spre expresionism de tip bacovian

3
 Plumb
De Goerge Bacovia
Prof. Irina Maria Măeruț

 Apariție
 Geneză
 Încadrare în gen, specie, curent literar
 Semnificația titlului
 Tematică și motive literare
 Structură
 Analiza textului – idei și mijloace artistice
 Relații de simetrie, opoziție, recurență
 Nivelurile textului poetic

Plumb este textul poetic cel mai cunoscut și cel mai comentat din opera lui
George Bacovia. Acest fapt explică de ce poetul bacauan, a fost supranumit poetul
plumbului. Textul a fost așezat în deschiderea volumului apărut în anul 1916, dând și
titlul acestuia. Poezia Plumb a fost publicată inițial, în Nr. 2 al revistei Versuri, în anul
1911, sub pseudonimul George Andoni, iar în 1913, a fost citită în cenaclul lui
Alexandru Macedonscki, după mărturisirile soției poetului, Agatha Grigorescu-
Bacovia.

În cartea G. Bacovia. Viața și Opera, lucrarea Agathei Grigorescu Bacovia,

aceasta precizează, geneza poemului care l-a făcut celebru pe poet. Plumb a fost scrisă,
după ce poetul a vizitat cavoul familiei Sturdza, aflat în cimitirul din orașul natal. Acesta
a fost impresionat de atmosfera lugubră, de scârțâitul coroanelor de plumb și a dorit să
transfigureze poetic acestă senzație unică.

4
 Înainte de a încerca să punem poemul Plumb, în legătură cu un curent literar,
caracteristic timpului, se cuvine să identificăm constantele și coordonatele imaginarului
poetic bacovian. Inițial poezia lui Bacovia a fost considerată de o simplitate extremă, dar
și de o sinceritate aparte, poziție pe care s-a situat criticul Eugen Lovinescu. George
Călinescu, observă elementele de originalitate ale imaginarului poetic bacovian,
singulare la acel moment în poezia noastră și anume, teatralitatea, artificialitatea.
Această ideee o vor relua și alți critici literari, care vor merge până la susținerea
caracterului modern, expresionist al liricii bacoviene, minimalizând influența
simbolismului.
Legătura lui George Bacovia cu poezia simbolistă, este mai mult decât o realitate
poetică, un subterfugiu asumat de însuși poet. Este foarte greu de stabilit punctul de
lagătură al poeticii bacoviene cu simbolismul, așa cum este dificil de stabilit punctul în
care acesta se îndepărtează de simbolism. Poezia bacoviană se dezvoltă la interferența
simbolismului cu expresionismul. Primul curent definește aspectele tematice și câteva
procedee de construcție cum ar fi: muzicalitatea, sinestezia, corespondența, sugestia.
Critica literară a considerat că poezia bacoviana este din punct de vedere tematic, o
sinteză a simbolismului românesc, mișcare eterogenă nu doar ca atitudine poetică, ci și
din punct de vedere valoric. Golul, ninsoarea, clavirul, apusul, nimicul, ca motive
literare se întâlnesc anterior la Traian Demetrescu, plânsul, nebunia, pustiul, parcul, la
Mircea Demteriade, ploaia, tăcerea, strada, caterinca, oboseala în poezia lui Alexandru
Obedenaru. La nivelul substanței poeticii bacoviene, precum și la nivelul consistenței
eului liric, poezia depășește sfera simbolimului și se apropie de expresionism. Poetica
paroxismului, agresivitatea unei realității care macină ființa, ironia, ruptura versului de
corsetul metrului fix, haosul, deriziunea, tranzitivitatea limbajului poetic, sunt elementele
ce definesc coordonata expresionismului / modernismului bacovian. Teoria, potrivit
căreia poezia bacoviană este una de factură expresionistă, a fost susținută de poetul și
criticul Alexandru Mușina, în lucrarea Paradigma poeziei moderne, dar și de Gheorghe
Crăciun în Aisbergul poeziri moderne. Tudor Vianu este primul critic care consideă că
înțelegerea poeziei bacoviene, are ca punct de plecare cronologia volumelor sale, întrucât
se observă diferențe între Bacovia din volumele Plumb și Scantei galbene, si poetul din
volumele Cu voi, Ștanțe burgheze. Ordinea volumelor lui Bacovia este o altă problemă a

5
liricii sale, căci este cunoscut faptul că adevărata ordonare a textelor bacoviene, aceea pe
care o realizează poetul însuși aparține Manuscrisului de la Cluj, trimis, profesorului
Bogda Duică, dar care nu a fost publicat niciodată. Această ordonare vine să explice,
faptul că textele bacoviene nu evoluează de la simbolism la expresionism, ci dimpotrivă
sugerează că interferența celor două este un aspect definitoriu al liricii bacoviene,
identificabil chiar și la nivelul poemului Plumb.

Privit din perspectiva structurii compoziționale, a tematicii și a motivelor poetice,

recurente ( speenul, cavoul, moartea, sicriul, plumbul, negrul, veșmântul funerar), dar
și din perspectiva procedeelor literare, folosite de poet (sugestia, corespondența,
muzicaliatea – realizată prin repetiții și paralelism sintactic ), Plumb este un text
simbolist. Dacă ne raportăm, însă la trăirea intensă căreia poetul îi dă glas, în această
poezie, la faptul că realitatea exterioară funcționează ca pretext liric, pentru a evidenția
realitatea interioară a ființei, dacă vedem că realitatea își are geneza în stările sufletești
ale poetului, care funcționează ca plăgi care îi acoperă ființa, coborând-o într-o realitate
grotescă, care anihilează libertatea de mișcare a acesteia, textul Plumb intră în zona de
interes a poeticii expresioniste.

Titlul poemului este simplu, alcătuit dintr-un substantiv, de rezonanță în poetica

bacoviană, și anume plumb. Acesta este un laitmotiv, nu doar la nivelul textului,
desemnând un metal greu, cenușiu. Valoarea lui simbolică, decodifică semnificațiile
poemului. Potrivit Dicționarului de simboluri al lui Jean Chevalier și Alain
Gheerbrant, plumbul este un simbol al greutății. El este atribuit din vechime zeului
Saturn, care patronează, restricțiile, limitările individului, zona karmică în care este
prinsă ființa și în care aceasta caută autodepășirea.Plumbul simbolizează materia,
impregnată de puteri spirituale, precum și posibilitatea transformării materiei în spirit.
Plumbul simbolizează baza modestă de la care poate porni o evoluție ascendentă.
Astfel în textul bacovian, plumbul este simbolul material al unei stări, de neputință a
poetului de a comunica și a se comunica, de apăsare, sufletescă, de tensiune, de
împietrire, care ține prizonieră ființa, aflată în căutarea eliberării și a ascensiunii. Prin

6
asociere cu simbolistica metalului, textul bacovian este expresia unor trăiri sufleteși
puternice de care ființa lăuntrică a eului poetic nu se poate elibera.

Din punct de vedere tematic, poemul se subsumează morții, fapt care este sugerat
în primul rând la nivelul lexical al textului ( sicrie, plumb, cavou, coroane de plumb,
funerar veșmânt, mort). Moartea în poezia bacoviană este o stare de spirit, poetul
nefacand trimitere la moartea biologică a ființei, la moarte, înțeleasă ca sfîrșit al vieții.
Moartea echivalează, în poezia bacoviană și implicit în textul Plumb unei neputințe
sufletești a poetului de a mai recepta stimulii realității, de a mai trepida în fața vieții, de a
comunica și a se comunica. Starea poate fi denumită metaforic starea de plumb. Ca
motive poetice, se folosesc: sicriul, cavoul, aripile de plumb, zborul, coroanele de
plumb, singurătatea, tristețea, limitarea. Unele dintre ele cum ar fi zborul sau aripile de
plumb se regăsesc în poetica simbolismului.

Compozițional textul este alcătuit din două strofe, care corespund celor două
realității descrise, în poezie: realitatea exterioară și realitatea interioară. Legătura dintre
cele două este preluată de simbolul plumbului.

La prima vedere, poezia este un monolog al poetului care stă singur într-un cavou,
înconjurat de sicriele și coroanele de plumb, într-o atmosferă lugubră, dominată auditiv
de scârțâitul coroanelor de plumb:
Stam singur în cavou... și era vânt...
Și scâțâiau coroanele de plumb.
Gândul îl poartă către amorul său de plumb, pe care și-l închipuie dormind într-
unul din cavouri:
Dormea întors amorul meu de plumb.
Atrage atenția amestecul dintre planul realității și cel al imaginației care îl determină pe
eul liric să-și inchipuie amorul dormind într-unul dintre cavouri, poetul însuși crezând în
materializarea iubirii:
Și-am început să-l strig.

7
 În planul semnificațiilor, se observă că textul creează o stare de apasăre, de
dezolare, dusă până la nebunie și paroxism, cu toate că nu găsim în text cuvinte care să o
numească. La conturarea stării poetice, contribuie, simbolurile, folosite în text. Primul
este cel al plumbului( vezi titlu). Acesta este reluat în text de șase ori, fapt care îi
întărește semnificația. Cifra șase nu apare întâmplător, ea are valoare magică, fiind
asociată maleficului, tenebrelor sufletești. Ce determină însă acestă stare interioară a
eului poetic? Plecând- de la ideea limitării, simbolizată de plumb, textul bacovian este
construit pe o retorică a concetricității, a spațiului care încorsetează ființa. Astfel în text
se întâlnesc o serie de motive care sugerează captivitatea ființei: orașul, cimitirul, cavoul,
sicriul, ființa trupul. Se poate observa că restrangerea spațiului este treptată și nu oferă
poetului șansa evadării.
A doua strofă propune alte simboluri cum ar fi amorul de plumb. Aceasta este o
sintagmă care creează ambiguitate. Sintagma poate trimite la ființa iubitei, reală sau
imaginară sau la iubire, ca stare sufletească inaccesibilă poetului. Nu se poate stabili cu
certitudine nici dacă iubita și mortul sunt entități identice. Atrage atenția elementul
predicativ suplimentar, cu valoare de epitet, întors, care sugerează întoarcerea spre apus,
atitudine simbolică a morții. Aceasta se regăsește și în romanul Baltagul, în semnificația
visului Vitoriei Lipan, care îi confirmă moartea lui Nechifor. Verbula a dormi, care apare
de două ori în text, sugerează un somn răsturnat, lipsit de efecte benefice, echivalent al
morții. Aripile de plumb reprezintă o metaforă care se regasește în poezia simbolistă,
apare la poetul Charles Baudelaire, în Albatrosul, și reprezintă o tratare prin negație a
temei elevației, ascensiunii spirituale. Aripile îngreunate de plumb sugerează căderea.
Aripile ar putea fi ale poetului care nu se poate înălța și care se închide în sine ca într-un
cavou.

!Poezia este de o mare simplitate a formei, dar de o mare complexitate și

intensitate a obsesiei. Recurența este susținută de repetiția substantivului plumb. Simetria
textuală este evidentă prin paralelismul sintactic și lexical.
La nivel prozodic, rima textului este masculină, marcând tonalitatea puternică a
sfârșitului de vers. Rima este nazalizată, predominând grupurile de consoane -umb, -înt.
Acestea sunt sunete închise, care accentuează claustrarea, dar și apăsarea ca stări poetice.

8
Tonalitatea este și ea apăsătoare fiind susținută de iamb care alternează cu peonul și
amfibrahul. Paroxismul stărilor sufletești este vizibil și la nivel ortografic, prin folosirea
punctelor de suspensie și a liniilor de pauză, care accentuează sfârșeala, dar și delirul.
La nivel morfologic, predomină verbul, care constituie o treime din totalul unităților
lexicale folosite în text – observație pe care o face și Ion Caraion o cincime din
dicționarul cuvintelor de care s-a folosit Bacovia e formată din verbe -. Verbele au o
componentă semantică statică dormeau, stam, atârnau. Se poate observa elipsa verbului
a fi, cu sens existențial în versul: Și flori de plumb și funerar vesmânt.
Verbele la imperfect accentuează muzicalitatea, excepție făcând perfectul compus si am
început și conjunctivul să-l strig, care accentuază disperarea.
La nivel stilistic se observă absența figurilor de stil, însă insistența cu care sunt reluate
cuvintele tematice, topica inversă, au funcție stilistică.
Poemul Plumb este incontestabil o capodoperă a liricii românești, fiind expresia
unui suflet turmentat de chingile, morții afective, ale claustrarii și ale absenței libertății
interioare a ființei.