Sinteză, concluzii.

Ţinănd cont de operele celor patru iluştrii poeţi interbelici şi de analiza acestora
făcută anterior în studiul de caz, se pot aduce şi referinţe critice la adresa lor. Astfel:
putem vorbi la Bacovia de un veritabil antisimbolism. Nicolae Manolescu spunea despre
Bacovia că este întâiul nostru “antipoet” în sensul modern: expresivitatea lui excesivă,
disonanţele, primitivismul, coloristica intensă, amestecul de patetic şi umor, şicanarea
continuă, îl fac să traverseze, dinspre simbolism spre epoca modernă, cu iuţeala unei
comete, câmpurile de atracţie planetară ale expresionismului, dadaismului,
suprarealismului, ale literaturii absurdului.
Nicolae Balotă referindu-se la poezia argheziană spunea:
„nu se petrece o transfigurare estetică a lor: bubele, mucigaiurile, noroiul rămân tot bube,
mucigaiuri şi noroi. Sordidul domină în spaţiul „Florilor de mucegai”. Ieşirea din această
casă, a morţilor in viaţa, este un miracol mereu amânat. Ca şi transcenderea care în
universul imaginar al poetului este o imposibilitate, tot astfel e iluzorie, pentru această
umanitate damnată, ieşirea din spaţiul-carceră. Imagine esenţială a condiţiei umane în
viziunea argheziană”.
„ Ca orice mare poet, Blaga trăieşte înăuntrul universului pe care-l creează el însuşi,
într-un proces continuu, din elementele celui real selectate şi transfigurate în sensul
propriu sensibilităţii lui la ontologic. Universul lui poetic nu este produsul imaginaţiei în
măsura copleşitoare în care este universul unui mare romantic ca Eminescu. Sensibil ca şi
Eminescu la mişcarea vieţii cosmice, Blaga nu se poate abandona contemplării, şi
refacerii ei în colosale desfăşurări imaginare, el e preocupat (nu neapărat în chip
conştient) de semnificaţia ontologică a formelor naturii şi aduce totul în raport cu sine (nu
ca individ, ci ca specie) scria George Gană în „Opera literară a lui Lucian Blaga”.
De asemenea „elementul structurant al poeticii blagiene este taina: impusă artistului
de ambiţia accederii către obârşii, ea motivează cultivarea misterului şi perceperea drept
mister a umilului perceptibil. Pentru autor,taina a fost dintru început criteriu al poeticului
sublinia Mircea Scarlat în “Istoria poeziei româneşti”.
În faza ei de maturitate, lirica lui Ion Barbu evoluează spre formula “poezie pură”,
care se plasează sub semnul ermetismului. Astfel, referindu-se la aceasta fază a creaţiei
barbiene, Tudor Vianu arata ca ea se caracterizează prin două particularităţi : mitul
oglinzii şi spiritualismului.
“O interpretare nu foarte diferită a poemului”Din ceas, dedus…” propunea şi G.
Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent : „Poezia (adâncul
acestei calme creste) este o ieşire (dedus) din contingent (din ceas) în gratuitate (mântuit
azur), joc secund, ca imaginea cirezii răsfirate în apă. E un nadir latent, o oglindire a
zenitului în apă, o sublimare a vieţii prin retorsiune”.