În dulcele stil clasic

de Nichita Stanescu
1.Neomodernismul
Apărut ca prelungire a modernismului, neomodernismul marchează perioada următoare
celui de-Al Doilea Război Mondial, când în literatură au loc schimbări majore determinate de
contextul social-politic și de presiunea exercitată de modelele interbelice (Arghezi, Blaga,
Barbu). Articolul-program „Lumea de mâine” de Geo Dumitrescu sintetizează viziunea
neomoderniștilor: “Suntem o generație fără dascăli și fără părinți spirituali...Ne caracterizează
revolta, ura împotriva formelor, negativismul...Detestăm umăr la umăr literatura...”

+2 principii estetice: ambiguitatea planurilor și a limbajului, reprezentarea abstracțiilor în

forme concrete, sonorități și semnificații noi, obținute prin inserarea unor clișee verbale din
poezia predecesorilor în noi contexte.

2. Încadrarea textului în opera scriitorului

Reprezentant al generației șaizeciste, poet neomodernist, Nichita Stănescu a fost un spirit
înnoitor, care a revoluționat limbajul poetic, surprinzând prin capacitatea sa de a sonda misterul
lumii și adâncurile ființei umane, dar și prin asocierea neașteptată a cuvintelor în vederea creării
unor sensuri noi sau caracterul ludic. Așa cum a făcut Mihai Eminescu în urmă cu un secol, el a
înfăptuit o sinteză a sensibilității epocii sale, care a însemnat pentru contemporani un moment
de desprindere totală de tradiție, așa încât, e un adevăr unanim recunoscut că, în vreme ce Mihai
Eminescu e marele poet al secolului al XIX-lea, Nichita Stănescu este marele poet al secolului
al XX-lea și se inscrie intr-o genealogie artistica nobila. Astfel, dispersia in etern il aproprie de
Mihai Eminescu si de Lucian Blaga, forta cu care inoveaza limbajul artistic il asociaza cu Tudor
Arghezi, in vreme ce capacitatea de incifrare a mesajului in formule de maxima abstractizare il
aduce pe acelasi plan cu Ion Barbu. Rolul de inovator al discursului poetic a fost recunoscut
dintru inceput de critica literara, astfel ca Nicolae Manolescu opineaza ca poezia sa reprezinta
„o metafizica a realului si, deopotriva, o fizica a emotiilor”.
Poezia „In dulcele stil clasic” deschide volumul omonim, aparut in 1970 si ilustreaza
estetica neomodernista, deoarece presupune o raportare directa, ironic nostalgica la
modernismul literaturii interbelice (de aici, insolitul imaginilor artistice obținute prin asocierea
neobișnuită a cuvintelor, prin limbajul poetic încifrat, abstractizat, ambiguitatea fiind împinsă
până la impresia de nonsens), precum si o raportare originala la temele, motivele, viziunile
poetice, clasicizate de predecesori. Poezie a existenței și a cunoașterii, această creație valorifică
ambiguitatea și ambivalența , căci poate fi citită ca artă poetică și poezie erotică deopotrivă.
3. Semnificația titlului
„Primă cheie interpretativă a textului” (Umberto Eco), element paratextual ce identifica o
creatie, este „un motiv anticipativ” (Boris Tomașevski) cu valoare simbolica, intrucat fixează
orizontul de așteptare estetică a lectorului. Sintagma „In dulcele stil clasic” face trimitere la o
cautare clasica a formei (textul respecta canoanele metricii traditionale), care sa exprime un
continut artistic nou, precum si la cantarea clasica a timpului absolut prin iesirea din durata
cronologica, o conditie sine qua non a actului artistic. Titlul devine semnificativ pentru
trăsăturile dominante ale textului poetic prin aluzia la clișeele pașoptiste și romantice reluate și
transformate în manieră neomodernistă. „Clasicii” invocați, din punct de vedere al modelului
prozodic și al inovației lingvistice, sunt aceia ai modernismului reinventat - Arghezi, Blaga,
Barbu. Programatic, Nichita reia moștenirea literară a începutului secolului XX, prelucrând-o
după legile subiectivității proprii.
4. Tema
Textul se remarcă prin ambiguitatea specifică liricii stănesciene, ce se regăsește nu doar
la nivelul limbajului, al imaginilor poetice, ci și la acela al temei, întrucât poezia poate fi
interpretată ca o creație erotică, dar și ca o ars poetica . Încadrarea în poezia de dragoste e dată
de faptul că emoția estetică, prin intensitatea percepției, prin metamorfozele provocate și prin
efectele produse, poate fi asociată celei erotice. În același timp, se validează ca artă poetică dacă
are în vedere concepția scriitorului legată de dorința acestuia de a extrage esența metafizică din
orice materie. În acest sens, textul surprinde laboratorul artistic, clipa întâlnirii dintre poet și
inspirație, starea de extaz produsă de revelația absolutului.

5. Structura și nivelul ideatic

Discursul liric este organizat in patru secvențe poetice inegale, în care se dezvăluie
dorința de a extrage esențele metafizice din materie, de a transfera inefabilului corporalitate,
precum și clipa de întalnire dintre poet și inspirație.
Prima secvență poetică este alcătuită din primele două catrene si recompune din
simboluri fundamentale sursele diverse si contrastante ale creatiei artistice. Ca si pentru Barbu,
creatia se inspira din realitatea insasi, in toata splendoarea formelor ei de manifestare.
Bolovanul desemneaza simbolic realitatea bruta, necizelata, banalul cotidian, perceput, insa, cu
o noua privire, de indragostit. Pasul de domnisoara devine laitmotiv al textului, liant intre cele
doua lumi: interioara si exterioara, trecerea lui, a inspiratiei este lina si gratioasa, o impresie a
inefabilului abia intrezarit. Totodata, oximoronul „frunza verde pala” evidentiaza existenta
duala si ciclica, din perspectiva stanesciana anotimpurile naturii contopindu-se cu cele ale
omului. Sugestia este cea a unui flux temporal ireversibil, care marcheaza devenirea, trecerea
asociindu-se motivelor fugit irreparabile tempus, panta rhei, fortuna labilis. Simbol ascensional
al absolutului întrezarit, dar inaccesibil, pasărea amară traverseaza universul existențial într-o
„înserare-n seară”, timp al misterului, când contururile nete ale realității se estompează. Doar
acum poate avea loc metamorfoza mitico-magica a lumii, convertirea timpului cronologic intr-
un timp mitic si fuziunea dintre real si imaginar. Starea de gratie a inspiratiei artistice se
constituie treptat, din sugestii abia perceptibile, asa cum indragostitul simte prezenta iubitei, atat
in dimensiunea concreta, cat si in cea imaginara, in clipa efemera si in durata absoluta. Pasul
cochet al inspiratiei masoara treptele inaintarii spre o noua realitate, transcendenta, de aceea,
prima secventa poetica se transforma intr-un ritual de oficiere a intalnirii dintre eul poetic si
univers, dintre realitate si absolut.
A doua secventa poetica corespunde strofei a doua si ilustreaza clipa efemera – „o
secunda, o secunda” care se dilata nedefinit. Privirea noua a poetului capteaza imagini stranii,
care oglindesc fragmentar lumea exterioara: pasul lin, coborat dintr-un zbor indepartat, dar si
unda ca simbol al reflectarii realitatii obiective in spatiul subiectivizarii poetice. Se reitereaza
imaginea apei purificatoare din poemul barbian „Din ceas, dedus” – „Taind pe inecarea cirezilor
agreste/In grupurile apei, un joc secund, mai pur”. Acest proces de sublimare angajeaza toate
resursele launtrice ale poetului, patosul creator fiind evidentiat atat prin epitetul cromatic
„roscata funda”, cat si prin metafora „inima afunda”.
In A treia secventa poetica, alcatuita din al patrulea catren, revelatia armoniei magice a
lumii este perceputa cu o intensitate dureroasa, aproape fizica, de aici, invocatia „Mai ramai cu
pasul tau”. Timpanul devine singurul organ de simt prin intermediul caruia pot fi captate
inspiratia, muzica sferelor, existenta cu ceea ce are mai pur, mai frumos, toate transfigurate
artistic. Harul creator este perceput ca dar divin, capabil sa inalte pe artist deasupra conditiei
umane limitate, să devină acum o semizeitate ce nu poate fi fericită în lumea sa, dar nici nu se
poate integra în absolut. E blestemat a numi nenumitul, ideea de frumusețe, și de a se lăsa
sedus de inefabil, dar prizonier într-o lume ce-și pierde strălucirea mărturisește un rău esențial
fără leac – „căci îmi este foarte rău”.
A patra secventa poetică (ultima) debuteaza cu motivul invocatiei, intr-o maniera ludica
si autoironica. Soarele, simbol al vietii, al armoniei devine acum redus la proportii derizorii si
fals patron al unui univers inchis, eterogen, lipsit de viata. Poetul isi asuma ipostaza de spectator
lucid in fata marelui teatru al lumii, abstragandu-se acestuia, de aceea, „Stau intins si lung si
zic/Domnisoara mai nimic/Pe sub soarele pitic/Aurit si mozaic”. Monoversul final concentreaza
aforistic ideea instrainarii de sine prin creatie. Dupa ce a atins absolutul inspiratiei artistice,
poetul se simte captiv intr-un spatiu devorator, este blestemat sa supravietuiasca acestei clipe
unice de implinire – „Pasul trece, eu raman”.
6. Elemente de originalitate
 Incadrarea creatiei in estetica neomodernista presupune utilizarea unor motive literare, a
unei viziuni poetice clasicizate de predecesori: trecerea inexorabila a timpului, aripa,
simbol ascensional de accedere la un plan transcendent, intelegerea harului creator ca
privilegiu si blestem, sentimentul instrainarii de sine prin creatie.
 Limbajul artistic este conceptual, incifrat, ambiguitatea fiind impinsa pana la aparenta de
nonsens – „soarele pitic/aurit si mozaic”.
 Discursul pune in lumina metafora conceptualizantă zoomorfică „pasărea amară” si
antropomorfică – „pasul de domnișoară”.
 Imaginile poetice insolite sunt obținute din asocierea neobisnuita a cuvintelor in vederea
obtinerii unor sensuri noi.
  La nivel prozodic, textul respecta tiparul clasic,prin versuri aprox. egale, organizate in
catrene, dar se observa si o emancipare lirica prin ritmul trohaic si prin monorima.

7. Concluzie
Prin urmare, vag erotică și camuflat programatică, în spirit neomodernist, poezia lui
Nichita Stănescu relevă unicitatea și totodată efemeritatea secundei de întâlnire a eului rostitor
cu “pasul de domnișoară”, cu inspirația sau erosul, iar prin structura prozodică sugerează
nostalgia “dulcelui stil clasic”, dar și abordarea ludică a constrângerilor formale privite duios și
ironic în același timp.