Din ceas, dedus...

Proiect realizat de: Petru David

Clasa a XII-a F
Profesor coordonator: Cândea Tereza
Școala de proveniență: Colegiul Național ,,Lucian Blaga”, Sebeș
Date despre autor
• Personalitate emblematică alături de Lucian Blaga și Tudor
Arghezi, Ion Barbu deschide lirica interbelică spre universalitate
prin cultivarea modernismului de tip ermetic.
• Numele său este un pseudonim literar pentru Dan Barbilian, un
matematician de reputație europeană, care cochetează cu
literatura inițial pentru a-i demonstra lui Tudor Vianu că o minte
luminată (un matematician) poate transpune liric produsele
propriei imaginații. Ulterior, se afirmă ca „poet nou”, original,
la cenaclul condus de Eugen Lovinescu.
• Originalitatea glasului său poetic vine din capacitatea de
încifrare a textului după modelul matematicii.
Modernismul și
ermetismul
• Modernismul definește în sens larg o paradigmă culturală, un curent literar artistic,
care se manifestă la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.
Teoretizat de Hugo Friendrich, promovează formulele inovatoare de creație. În sens
restrâns, modernismul reprezintă un curent ideologic manifestat în spațiul culturii
românești, în cadrul cenaclului și revistei ,,Sburătorul” înființate de Eugen Lovinescu
în 1919 la București. Orientarea artistică promovează o înnoire a literaturii, prin
desprinderea de trecut și prin crearea unei modalități inovatoare de exprimare. În
ceea ce privește poezia sunt formulate următoarele deziderate: crearea unui lirism
subiectiv ca expresie a profunzimilor sufletești și înlăturarea totală a obiectivității,
ambiguitatea limbajului prin utilizarea, în primul rând a metaforei, inovația formală,
prin renunțarea la prozodia tradițională. Scriitorii optează pentru o poezie de
cunoaștere, cultivă ,,estetica urâtului”, toposul orașului, fragmentarismul.
• Ermetismul definește tendința de încifrare a expresiei în simboluri accesibile doar
inițiaților. Termenul „ermetism” derivă de la numele zeului Hermes marcând
fascinația pentru mit a poetului modernist.
 • Poezia se înscrie în modernism prin caracterul de
artă poetică evidențiind preocuparea pentru
definirea actului artistic ca „joc secund”, ca act de
cunoaștere. Tot de modernism amintește
dimensiunea ermetică a poeziei, George Călinescu
Încadrare în numind ermetismul „o metodă de creație prin
simboluri”. Astfel, poezia „Din ceas, dedus...” se
modernism configurează ca o reinterpretare modernă a
filosofiei platoniciene conform căreia arta este o
reflectare de gradul al doilea al realității.
Apariția

• Publicată în 1930 în volumul „Joc secund”,

poezia „Din ceas, dedus...” se distinge „prin
știința perfectă a semnelor și prin precizia
extraordinară a simbolurilor”.
• Sinteză a modernismului de tip ermetic specific
creației lui Ion Barbu, poezia „Din ceas,
dedus...” este o artă poetică retrospectivă.
Tema poeziei

• Tema poeziei „Din ceas, dedus...” are

valențe ontologice și gnoseologice
beneficiind de o taxonomie dihotomică.
• La nivel macro-textual, tema poeziei „Din
ceas, dedus...” o constituie creația și
condiția creatorului.
• La nivel micro-textual tema creației se
asociază cu cea a cunoașterii căci Ion
Barbu polemizează cu poezia leneșă
refuzată de Idee, scriitorul cultivă o lirică
profund intelectualizată.
Titlul

• Element de structură „paratextual” (G.

Genette), titlul „Din ceas, dedus...” impune un
„motiv anticipativ” (B. Tomașevski) ce are
valoarea unui „onomatext” (J. Ricardou). Din
punct de vedere structural și morfologic, titlul
„Din ceas, dedus...” este analitic compus din
substantivul comun „ceas” și adjectivul
participial „dedus”. Lexemul ceas face parte
din câmpul semantic al timpului, un timp
profan, mundan, măsurat și finit, în vreme ce
lexemul „dedus” trimite la domeniul
matematicii evidențiind tendința de
abstractizare a poetului modern.
 Titlul
• Simbolul ceasului reiterează așadar motivul timpului care
curge („fugit irreparabile tempus”) căci în viziunea poetului
matematician, poezia înseamnă o ieșire din timpul durativ,
istoric, obiectiv. Punctele de suspensie dezvăluie
dimensiunea reflexivă a discursului poetic susținând
caracterul de artă poetică. La sugestia editorilor, poezia
publicată inițial fără titlu a fost numită „Joc secund” după
numele volumului din care face parte.
• Metafora definitorie pentru universul liricii barbiene, „Joc
secund” definește creația ca rezultat al unui „act ludi”,
sugerând ipostaza de „poeta ludens” a autorului. În egală
măsură, epitetul metaforizant „secund” trimite la teoria
platoniciană a mimesisului, arta fiind percepută ca „o
reflectare în minte și în spirit a realității”.
 • Poezia „Din ceas, dedus...” se structurează în două strofe simetrice
care se constituie în definiții metaforice ale poeziei (prima strofă) și
poetului (a doua strofă).
• Provenit din latinescul „incipitum”, incipitul poeziei „Din ceas,
dedus...” este de tip exabrupto, reiterând titlul și dezvoltând-i
conotațiile, prin configurarea unei topografii a lumii ideale „Din
ceas, dedus adâncul acestei calme creste/Intrate prin oglindă în
mântuit azur”. Un efect deosebit creează oximoronul „adânc”.
Metafora oximoronică transfigurează aspirația spre absolut marcând

Structură și contopirea „înaltului și adâncului, uraniului și neptunicului”.

Inversiunea „calmă creastă” sugerează „cunoașterea apolinică”
(Nietzsche), caracterizată prin echilibru ontologic și armonie. De

compoziție altfel, simbolul crestei are valențe mitologice trimițând la mitul lui
Sisif (Albert Camus), Sisif fiind prototipul omului modern revoltat
de lipsa de sens a lumii profane. În alte interpretări metafora
„adâncul acestei calme creste” are accente autoreferențiale definind
„adâncurile abisale ale conștiinței” (Freud).
• Oglinda este un motiv recurent al liricii barbiene și un instrument
mimetic ce reflectă o lume de esențe ideale creând o nouă realitate.
Motivul specular trimite la mitul lui Narcis din mitologia greacă,
tânărul fermecat de frumusețea alter egoului său reflectat în oglinda
apei. Motivul oglinzii validează concepția barbiană conform căreia
poezia este „un act de narcisism, un semn al minții”.
 Structură și compoziție

• Ca și la Lucian Blaga poezia „Din ceas, dedus...” se definește la Ion Barbu ca fiind cea

mai înaltă treaptă de cunoaștere, cu atât mai mult cu cât aspirația spre cunoaștere

reprezintă o dimensiune fundamentală a liricii moderne. Reflectată „prin oglindă”, lumea

intră în „mântuit azur”, metafora cu accent cromatic care exprimă caracterul redemptoriu

al poeziei și al artei, funcția cathartică marcând trecerea din contingent în transcendent.

• Această transgregare a sugerată pregnant de epitetul antepus „mântuit” care evidențiază

rolul purificator al artei, catharsisul artistoteic. În acest context epitetul metaforic

„mântuit„ reflectă dimensiunea sacră a acestei transcede, căci poezia subliniază realitatea

purificând-o prin oglindire.

• În registrul simbolic metafora „mântuit azur” devine semn al transcendenței pline și al

lumii ideilor a lui Platon. În opoziție metafora „cirezilor agreste„ desemnează o veritabilă

estetică a urâtului, ca și la Tudor Arghezi, sugerând universul imund al realității nefiltrate

prin oglindă.
Structură și compoziție
• Metafora „grupurile apei” reiterează motivul acvatic ca oglindă cosmică
marcând ideea reverberării în spirit a infinitelor imagini ale lumii
metamorfozate prin actul creației. Metafora „în grupurile apei”
configurează o nouă cosmogonie, căci universul restructurat prin reflectare
ia forma perfectă a cercului amintind de cele trei tipuri de cunoaștere
specifice lui Ion Barbu: roata lui Mercur (semn al cunoașterii raționale),
roata lui Venus (semn al cunoașterii prin poezie). În alte interpretări apa
constituie un element genetic reprezentând viața, nașterea, deci un nou
început. Astfel, metafora sinestezică „grupurile apei” trimite la Catharsisul
aristotelic în timp ce metafora „joc secund” reia concepția platoniciană
conform căreia lumea ideilor e proiectată într-un timp apolinic
transcendent. Acesta este „jocul prim” al Demiurgului.
• Poezia „Din ceas, dedus...”, reflecție de gradul al doilea se întâlnește cu
jocul cotidian și îl trece în planul eternității purificându-l. Astfel, în
originala viziune barbiană, creația este rezultatul unui proces de sublimare
și purificare a realității. De aceea, poezia nu este un act mimetic ci un „joc
secund mai pur”. Motivul jocului dezvoltă dimensiunea ludică a actului
poetic amintind de concepția argheziană conform căreia poezia este o
„jucărie de vorbe”. Poetul însuși se ipostaziază în Demiurg, creator de noi
lumi prin forța Logosului.
Structură și compoziție
• A doua secvență lirică e o definiție metaforică a poetului: „Nadir latent! Poetul ridică însumarea.../Meduzele
când plimbă sub clopotele verzi”. Exclamația retorică „Nadir latent!” introduce o marcă a subiectivității ce
dublează lirismul preponderent obiectiv al textului poetic. În plus, nadirul reprezintă punctul opus al zenitului
care la rândul său reprezintă punctul de maximă strălucire a soarelui. Calculat matematic, nadirul reprezintă
punctul de pe cer aflat la cea mai mică distanță de creștetul unui om. În acest context, nadirul reprezintă
universul artistic reflectat în lumea tainică a asfințitului. Situat în spirit, nadirul este punctul în care se
întâlnesc idealurile sau „acel loc luminos” în care se întâlnesc geometria și poezia. De aceea, nadirul se relevă
ca un „centrum mundi al unei noi cosmogonii”. Epitetul metaforizant „latent” sugerează planul inconștientului
care poate oricând să producă valori căci, în fiecare din noi „zace un Mozart asasiant” (A.S.Exupery).

• Preluat din matematică, termenul „însumarea” se asociază cu cântecul de „harfe răsfirate” ce reiterează
aristoteica muzică a sferelor traducând armonia și echilibrul universal căci în centrul acestei noi cosmogonii se
situează chiar „eul creator”. În aceste condiții cuvântul își redobândește forța primordială transformându-se în
Logos, un Logos care oglindește și captează infinitele sonuri ale universului. Ipostaziat în poet orfic, creatorul
vrăjește lumea cu cântecul său care, însumează esențele lumii”. De aci vine metafora zborului invers care
amintește de călătoria intergalactică a lui Hiperion către Demiurg, străbătând în sens invers lumile constituite.
Structură și compoziție
• Poezia lui Ion Barbu, arta se definește ca zbor invers către esențele ascunse ale lumii, sugerând procesul de
transcedere de la „exterior spre propria interioritate”. În egală măsură, zborul invers poate semnifica zborul
icaric din mitul labirintului, sugestie a travaliului artistic care epuizează resursele creatoare. De aceea cântecul
e „istovit”, marcând calvarul creației.
• Amintind de aristoteica muzică a sferelor, poezia este „cântec ascuns ce concentrează întregul mister
universal”. Cântecul ascuns al poetului e rodul unui proces istovitor ce presupune o veritabilă alchimie a
cuvântului ca și la Tudor Arghezi.
• Sub acțiunea creatoare a artistului, veritabil „homo faber”, cuvântul își redobândește forța primordială
transformându-se în Logos. Dificilul proces al creației e sugerat prin comparația „cântec ascuns cum numai
marea/ Meduzele când plimbă sub clopotele verzi”. Uriașă oglindă cosmică, marea reflectă infinita diversitate a
lumii, drept urmare creația metamorfozează realitatea așa cum transparența aparentă a meduzelor păstrează și
concomitent transformă limpezimea mării. În egală măsură, versurile reiterează mitul meduzei, ființă
supranaturală care are capacitatea de a ucide cu privirea. Un efect deosebit creează epitetul cromatic „vers”
care simbolizează viața, biologicul.
 Structură și compoziție

• Finalul îl aduce așadar de poet în ipostaza intelectuală a lui

Hermes și în cea lirică a lui Orfeu, „cântecul său” rămânând
ascuns, încifrat, accesibil doar inițiaților. Din această
perspectivă universul poetic este capabil să pună în lumină
nu numai zenitul ci și nadirul, nu numai fenomenele ci și
esențele relevând infinita diversitate a lumii.
 • Nivelul formal al poeziei evidențiază dimensiunea modernistă a
poeziei. Lexicul e bogat în termeni abstracți, științifici („dedus”,
„însumarea”), apar neologismele rare („agreste”).
• La nivel semantic, identificăm cuvinte din câmpul semantic al
muzicii („harfe”, „cântec”, „clopote”). Culoarea aduce sugestia unei
lumi superioare: „azurul” trimite la infinitul sacru, iar „verdele” este
culoarea nemuririi și a intelectului.

Nivelurile de • La nivel sintactic se observă organizarea strofelor într-o singură frază,

în plus, discursul poetic dina doua strofă este susținut de raporturile

expresivitate de coordonare și de subordonare dintre propoziții.

• Din punct de vedere stilistic, se remarcă abundența metaforelor („ceas
dedus”, „nadir latent”), a inversiunilor( „mântuit azur”), a
epitetelor( „cântec ascuns”, „clopote verzi”, „harfe răsfirate”).
• Mesajul se creează sub ochii cititorului, iar descifrarea acestuia
devine sinonimă cu o inițiere în tainele ascunse ale poeziei. Sub
aspect prozodic, poezia este de o mare simplitate, versurile cu măsura
de 13-14 silabe, cu ritm iambic și rimă încrucișată degajă o
muzicalitate inconfundabilă
 Concluzia

• Poet matematician, Ion Barbu e artistul care „a

spus cel mai mult în cele mai puține cuvinte”
(Tudor Vianu).Prin abordarea sa modernistă și
ermetică, poetul ne oferă o privire profundă asupra
procesului creativ și a relației dintre artist și lumea
înconjurătoare.
Bibliografie

• Caietul de limba și literatura româna

• https://www.librariilealexandria.ro/
• www.poeziile.com/autori/Ion-Barbu-apr
ecieri-critice.php