[Din ceas, DeDus...

] Eseu
Alaturi de Tudor Arghezi si de Lucian Blaga, Ion Barbu ofera conceptului modern al poeziei noi valori, impunand o viziune poetica originala. Intr-un interviu in anul 1927, Ion Barbu marturisea: Oricat de contradictorii ar parea acesti doi termini la o prima vedere, exista undeva in domeniul inalt al geometriei un loc luminos in care se intalneste cu poezia. Ca si in geometrie, inteleg prin poezie o anumita simbolica pentru reprezentarea formelor posibile de existenta. Pentru mine, poezia este o prelungire a geometriei, asa ca ramanand poet n-am parasit niciodata domeniul divin al geometriei. Ion Barbu creeaza o poezie pura, o poezie a ideilor in stare sa instruiasca in misterele universale. Barbu insusi aseamana actul creatiei poetice cu actul demiurgului, deoarece poetul este creatorul unei lumi posibile. Tudor Vianu stabileste trei etape ale creatiei poetice barbiene. Prima etapa este etapa parnasiana, continand poezii publicate in revista Sburatorul, fiind poezii in care se prezinta peisaje mineralizate, elemente ale geologicului sia le florei, fiind evocate zeitati mitologice. Transmiterea directa a nazuintelor sufletului creatorului este atribuita unor elemente ale naturii, acestea devenind masti ale eului liric. A doua etapa este cea balladic-orientala, continand poezii care au un character narativ; ele spu o poveste (Dupa melci, Domnisoara Hys, Isarlak). Cea de-a treia etapa este etapa ermetica, cuprinzand poeziile care apar in volumul Joc second (1930), printre care si arta poetica [Din ceas, dedus], ce deschide acest volum. Ermetismul este expresia unei tendinte de ascundere, de incifrare a sensului poeziei printr-o exprimare care presupune o initiere a cititorului. Eugen Lovinescu numeste poezia barbiana un joc de cuvinte incrucisate. Trei mituri de origine greaca sunt valorificate in poezia lui Barbu: al soarelui, al nuntii, al oglinzii. Soarele devine simbolu cunoasterii absolute, in timp ce oul dogmatic reprezinta intreaga ca un mister nedescifrat. Nunta constituie, in poezia sa, un simbol al aspiratiei de contopire cu lumea primordiala, o intoarcere la starea de increat. Pozia [Din ceas, dedus] este o arta poetica moderna, o anume conceptie despre poezie transcrisa intr-un limbaj liric specific poetului matematician alfat in cautarea unei alte modalitati estetice de exprimare. Inteligenta creatoare remodeleaza universul concret, rezultand o lume posibia, o lume intelectuala pura, un joc secund mai pur. Poetul recurge la doua simboluri astrale anatonimice, si anume zenitul - punctul

de maxima stralucire solara- si nadirul lumina tainica a asfintitului. Daca primul termen metaforic numeste spatiul real, ce de-al doilea defineste universul artistic. Poezia, nadir latent, este rasfrangerea zenitului in nadir; spatiul real se proiecteaza in universul artistic. Substantivul cu care debuteaza poezia, ceas, sugereaza ideea de timp, dar unul neclintit, fara scurgere parca. Timpul barbican este dedus, sustras oricarei temporalitati curente jocului prim, realitatii concrete. Asa cum il concepe Barbu, ceasul creator devine insasi negarea timpului. Epitetul metaforic inversat adancul acestei calme creste, numeste frumosul din realitate care intra in spiritualitate, in sine, in constiinta. Mediatorul jocului prim etse oglinda, simbol al mintii, al cunoasterii si al intelepciunii. Odata intrat in constiinta, frumosul se adreseaza piscurilor intelectului redate prin metafora mantuit azur. Aici se produce o negare, inecarea realitatii, a cirezilor agreste. Poetul foloseste simbolul apei, oglinda care reflecta lumea obiectuala si o purifica. Cuvintul pur este aici utilizat cu sensul intelectual, deoarece poezia este inteleasa ca o forma de a trai sub semnul mintii. Poetul insusi defineste spatiul poetic drept o lume purificata pana la a nu mai oglindi decat figura spiritului nostru. Act clar de narcissism. Desigur, ca tot absolutul, este o pura directie, un semn al mintii. Realul este trans-format in poezie. Daca in spatiul real elementele nesemnificative sunt dispersate, prima calitate a artistului este de a insuma si a ordona coerenta lor interioara, adica harfele rasfirate. Epitetul metaforic exprimat printr-un adjectiv participal poate capata si un alt inteles, daca termenul invers situat langa substantivul zbor este disociat in elementele sale componenete: prepozitia simpla in si substantivul vers. Asadar, arta poate fi considerate un zbor, dar nu spre inaltimile ceresti, vizibile oricui, ci intors spre profunzimea elementelor lumii, un zbor coborat catre esentele nevazute ale lucrurilor. Efortul creator nu este simplu, caci el istoveste. Orice creatie isi are riscruile si jertfele ei de sine. Caracterul orfic al poeziei este numit de substantivul cantec, poeziia fiind un mod de a imblanzi lumea, de a transforma natura in cultura; poezia devenind un mijloc civilizator. Cantecul nu este accesibil intelegerii umane obisnuite. Omul simplu nu are acces la laboratorul generator al unui univers mai pur. Ion Barbu asociaza esenta creatiei ramasa ascunsa intelegerii umane obisnuite, imaginii meduzelor. Ele formeaza la suprafata marii clopote verzi; transparenta lor este aparenta, pentru ca ele modifica limpezimea marii asa cum orice creatie artistica metamorfozeaza realitatea:

opera de arta este o suma a elementuui real si a actului imaginar. Actul imaginar reflecta realitatea in forma specifica sensibilitatii fiecarui artist. In concluzie, poezia[Din ceas,dedus] este o arta poetica moderna datorita conceptiei si limbajului incifrat. Poetul utilizeaza termini abstracti, neologici, familiari matematicianului si firesti in limbajul stiintific: dedus,nadir, latent, insumarea. De asemenea, poezia lui Barbu este aglomerata de metafore ce justifica incifrarea textului: ceas dedus, calma creasta, mantuit azur, nadir latent, harfe resfirate. Astfel, Nicolae Manolescu afirma: Daca poezia moderna poate fi definita la inceput ca o creeare a lumii si, in acelasi timp, ca o creeare lirica a limbajului, ea devine, cu timpul, numai o aventura pura a limbajului.