ION BARBU : „Din ceas, dedus…”

Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,

Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridică însumarea

De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.

Modernismul este un curent literar ce se manifestă la sfârșitul sec. al XIX-lea până la mijlocul secolului al XX-
lea, desemnat ca opusul tradiționalismului interbelic. Se manifestă ca un fenomen de ruptură față de trecut, față
de vechile formule estetice, negând valorile etapelor anterioare și însumează toate curentele post-romantice, ca
simbolismul, expresionismul, curentele avangardiste.
Începuturile ideologiei moderniste se datorează criticului Eugen Lovinescu, conducătorul revistei ”Sburătorul”
și al societății cu același nume, cine lansează direcțiile de modernizare ale literaturii române. Lovinescu numește
modern orice formă novatoare a creației artistice, astfel modernismul poate fi conceput un factor de progres în
vederea sincronizării cu literatura europeană a vremii. Această sincronizare se realizează pe baza imitației în
concordanță cu spiritul veacului. Evoluția culturii nu se mai realizează pe baza unor forme moștenite, ci mai ales
prin împrumutarea de forme noi care se dezvoltă pe fond propriu românesc. În vederea modernizării literaturii
române, Lovinescu propune forme, modele de compoziție și structuri noi, teme noi care să fie inspirate de viața
citadină, să se intelectualizeze poezia.
Astfel modernismul se caracterizează printr-o mare varietate tematică, poeții moderni fiind preocupați în
primul rând de căutarea unor noi teme, de crearea unui nou limbaj poetic, care nu mai respectă canoanele
anterioare, de a evolua de la epic la liric și de a reduce lirismul în creații.
Poeții moderni preferă orientarea spre interior, modificând astfel concepția asupra realului. Astfel, operele lirice
au un puternic caracter reflexiv și subiectiv. Limbajul poetic se caracterizează prin vocabular neobișnuit, prin
ambiguitate și prin cultivarea versificației libere.
Poet modern, pentru care poezia „e o prelungire a geometriei”, Ion Barbu este în în literatura română un
poet unic în felul său deoarece în viziunea sa atât poezia, cât și geometria înseamnă reprezentarea formelor
posibile, poezia adresându-se sensibilității, iar geometria rațiunii. Astfel, poezia este produsul fanteziei și
realizează legătura între individ și univers. Poeziile sale exprimă dorința de comunicare cu universul printr-un
limbaj nou, codificat, prin idei abstracte, prin imagini inedite, neobișnuite, șocante. Ideile lui Barbu sunt
concentrate în metafore sau simboluri-cheie, ajungându-se astfel la precizia matematică.
Spirit matematic prin formație, Ion Barbu este adeptul unui lirism pur, obiectiv, intelectual, ce presupune
cenzurarea sensibilității prin idee, prin spiritul de sinteză, ceea ce rezultă economia expresiei și ambiguizarea
sensurilor. Modernismul său cunoaște trei etape evolutive, în ultima atingând un „ermetism veritabil, bizuit pe
simboluri, într-o lirică de mare tensiune”(George Călinescu). Ilustrativă pentru ermetismul poetului este poezia
„Din ceas,dedus” ce deschide volumul „Joc secund”, apărut în 1930. Poezia e o artă poetică ce propune o
concepție modernă despre poezie și un univers singular care necesită inițiere pentru a-l descifra.
„Din ceas, dedus...” exprimă crezul artistic al lui Ion Barbu, prezentând actul de creaţie, naşterea
poeziei care conform gândirii poetului este pe de o parte un act lucid al minţii, un rezultat al gândirii, iar pe de altă
parte un joc al fanteziei, al imaginaţiei creatoare.
Poezia debutează cu definirea timpului creaţiei „din ceas, dedus”. Timpul acesta este subiectiv, sustras din cel
obiectiv. Astfel timpul creaţiei neagă timpul obiectiv care se scurge ireversibil. Opera artistică se naşte din
adâncuri, din mintea poetului ( „calme creste” ), dar şi din adâncul sufletului său. Astfel poezia este rezultatul
gândirii şi al fanteziei creatorului, al artistului. Pentru definirea actului de creaţie poetul valorifică motivul oglinzii
„intrată prin oglindă”. Arta, creaţia se inspiră din realitate, dar nu o redă cu exactitate ci o reflectă doar. Astfel
opera, metaforizată prin „mântuit azur” este reflectarea lumii reale în mintea şi în sufletul poetului.
Sintagma „joc secund, mai pur” este expresia metaforică a operei de artă, care se inspiră, dar se desprinde de
realitate. Poezia este deci o negare a lumii materiale, a concretului; totul vine din lumea imaginară, este un „joc
secund, mai pur”. Poetul redă lumea reală aşa cum o vede şi aşa cum o simte el.
Pentru definirea actului de creaţie poetul recurge la două simboluri astrale: nadirul şi zenitul. Lumea reală, cea
a experienţelor este reprezentat – indirect – prin zenit, simbol astral care împrăştie lumina, luminează materia
poetică. „Nadirul latent” este poetul care adună, însumează „harfele resfirate”, adică materialul poetic. Poetul
adună aceste valori, le ridică pe cea mai înaltă treaptă a frumosului, îngrijindu-le.
„Cântecul” este metafora poeziei, a operei de artă, care este asemănată cu marea. Meduzele, deşi sunt
transparente, schimbă apa mării, aşa cum şi poetul modifică realitatea în funcţie de sentimentele sale, o redă
prin poezie aşa cum o vede, cum o simte el. Poeţii şi cititorii iniţiaţi văd dincolo de aparenţe, înţeleg adâncurile
nepătrunse ale frumosului artistic.
Poezia „Din ceas, dedus...” prin modernitatea ei, prin imaginile neobişnuite şi prin vocabularul şocant este o
poezie modernă, este un elogiu adus actului de creaţie şi al frumosului eternizat prin poezie.