Joc secund

De Ion Barbu

“Joc secund” are ca temă misiunea poetului și a poeziei sale. Ion Barbu reia concepția
platoniciană și pun în discuție relațiilke dintre ”lumea ideilor înalte” și copia ei imperfect –
realitatea, arta fiind o reflectare a lumii eterne a ideilor.
Fiind o artă poetică, ”Joc secund” ilustrează menirea poeziei și a poetului în lume.
Viziunea acestuia asupra creației este una inedită. Astfel, remarcăm intelectualizarea viziunii sub
semnul metapoeziei.
Cuvântul ”joc” din titlu trimite la dimensiunea ludică a poeziei, poetul devenind homo-
ludens, modelând Logosul și încifrând sensuri polivalente ale acestuia. ”Secund” este un epitet
preluat din limbajul matematic și reflect protecția, dimensiunea virtuală actului artistic. Lumea
însă și reprezintă un ”prim joc” făurit prin Logos.
Din punct de vedere structural, poezia se organizează în jurul a două motive: nadirul și
zenitul, simboluri astrale antonimice. Primul termen metaforic reprezintă poezia, lumea tainică a
sensurilor, iar al doilea reprezintă spațiul real, ce se constituie sub lumina solară. Cele două
catrene constituie o structură omogenă și echilibrată.
Începitul reia titlul și sugerează ideea de timp inexorabil, poetul preferând abstragerea din
cotidian și confundarea cu timpul etern. Se remarcă prezența verbului, a participiului ”dedus”,
asociat cu gerunziul ”tăind”.
Modernismul este un curent literar și artistic ce debutează în plan universal, alături de
simbolism, sub diverse forme: cubismul, constructivismul, suprarealismul, ermetismul, toate
având însă un element comun, cel al respingerii tradiției și a creării unui nou însă de a concepe
lumea.
În literatura română, cel care și-a asumat introducerea, concretizarea și ilustrarea
trăsăturilor moderniste, a fost criticul literar și istoricul Eugen Lovinescu, prin cenaclul și revista
”Sburătorul”. Câteva idei generatoare de noua par în teoria imitației, a inovației valorilor estetice
și a sincronismului. În planul poeziei, s-au afirmat trei mari poeți cu un profil estetic specific:
Tudor Arghezi promovează estetica urâtului, Lucian Blaga dezvoltă expresionismul, iar Ion
Barbu propune ermetismul ca formulă lirică universală.

1
 Unul dintre poeții români interbelici este Ion Barbu, reprezentant al modernismului prin
latura sa ermetică. Poezia “Joc secund” (“Din ceas dedus”) apare ]n anul 1930, în volumul cu
același nume.
Poezia “Joc secund” are ca temă misiunea poetului și a poeziei sale. Barbu reia concepția
platoniciană și pune în discuție relațiile dintre “lumea ideilor înalte” și copia sa imperfectă,
realitatea, arta fiind doar o reflectare a lumii eterne a ideilor.
Fiind o artă poetică, ilustrează menirea poetului și a creației sale în lume. Astfel, în
viziunea poetului, creația este inedită, Barbu văzând lumea în esențele ei, în perfecțiunea ei
matematică. Astfel, remarcăm intelectualizarea viziunii poetice.
Cuvântul “joc” din titlu trimite către dimensiunea ludică a poeziei, poetul devenind un
“homo ludens” ce modelează Logosul și imaginează sensuri polivalente ale acestuia.
Determinantul “secund” aparține limbajului matematic, dezvăluie protecția și reflectă arta actului
creativ. Astfel, lumea însăși este un “prim joc” făurit prin Logos.
Din punct de vedere structural, poezia se organizează în jurul a două motive: nadirul și
zenitul, două simboluri astrale antonimice. Primul simbol metaforic sugerează poezia, lumea
tainică a sensurilor, iar cel de al doilea semnifică spațiul real, făurit sub lumina reală. Astfel, cele
două cetrene au o structură omogenă și echilibrată.
Incipitul reia titlul și titlul inexorabil, poetul preferând abstragerea din cotidian și
confundarea cu timpul etern. Apare și verbul la participiul “dedus” asociat gerunziului “tăind”,
cu valoare durativă, ce dezvăluie viziunea generalizatoare și obiectivă a omului de știință, ce
extrage esențialul pentru a construi ideile. Remarcăm unul din primele simboluri ale abstragerii
și anume epitetul “dedus”.
Poezia este echivalentă cu “adâncul acestei calme creste”, punând între paranteze
realitatea, ieșind din timpul obiectiv, spre a făuri o lume spirituală superioară. Apare și una dintre
metaforele specifice, oglinda, ce dezvăluie natura virtuală a lumii: “intrat în oglindă prin
mântuitul azur”. Metafora care definește poezia (“adâncul acestei calme creste” evidențiază
profunzimea actului creator, dar și ordinea intelectuală pe care acesta o creează.
În cea de-a doua secvență, poetul apare în ipostaza de “homo ludens”, el fiind cel care
propune o nouă formă de creație, ce dezvăluie o lume a spiritului, a naturii. Punct simetric cu
zenitul, nadirul este ascuns vederii, însă poate fi descoperit cu ajutorul gândirii și calculului
matematic, loc unde se situează și conștiința poetică. Sintagma “Poetul ridică însumarea, de harfe

2
răsfirate ce în zbor invers le pierzi” răstoarnă alcătuirea materială a lumii, subliniind realul,
revenind la armonia inițială. În viziunea lui Barbu, orice creator are rolul de a remodela
universul, “harfele” reprezentând sensibilitatea și misterul, ce sunt presupuse într-o creație.
“Zbor imens” este o metaforă a adâncimii semnificațiilor, ce dezvăluie vastele posibilități de
interpretare ale cititorului. Poetul folosește motivul mării ca formă a genezei. Barbu compară cu
“Meduzele când plimbă sub clopotele verzi”, culoarea verde semnificând nemurirea textului
creat.
În viziunea lui Ion Barbu, textul lyric vizează deopotrivă emoția, dar și intelectul, funcția
limbajului fiind conform lui Hugo Friedrich “de a ascunde și a exprima esența în același timp”.
Astfel, remarcăm tehnica ambiguității, specific literaturii moderniste.
La nivel lexical și morphologic, un rol important îl ocupă abundența de termini neologici,
științifici (“secund”, “însumare”) alături de cuvinte din limbajul colocvial (“istorisește”) ce
sugerează caracterul dual al operei: realitate și abstracție. Verbele la timpul prezent (“ridică”,
“istovește”) sugerează caracterul pragmatic al operei.
La nivel sintactic, fiecare strofă este alcătuită dintr-o frază, ce oferă concizie și esență
poeziei. Ion Barbu alege ca muzicalitatea poeziei să aibă o cadență lentă. Astfel, prozodia este
una tipic modernistă, având ritm iambic, rimă încrucișată, măsura de 13-14 silabe, ce conferă o
muzicalitate și o sonoritate deosebită.
În concluzie, având în vedere structura poeziei ce respectă normele curentului modernist,
subliniind regulile textului liric clasic, dar și prozodia și lexicul neologic specific, putem afirma
că opera “Joc secund” de Ion Barbu aparține curentului modernist.