Relaţia între două personaje

Harap-Alb şi Spânul

În basm, personajul are anumite particularități, determinate de specificul acestei specii.

Astfel, în basmul popular, personajul este construit fie pe dimensiunea binelui, fie pe
dimensiunea raului. El este un personaj plat, care nu evoluează şi nici nu suferă complicaţii
psihologice. Protagonistul este, în genere, reprezentantul virtuţilor omului din popor şi
urmează un traseu al încercărilor care va pune în valoare calităţile cu care este înzestrat.
Personajul din basmul cult are însă un profil moral mai complicat. Acesta are, de
obicei,    şi defecte şi calităţi şi este surprins într-un proces de devenire spirituală, care    va
confirma ideea că omul îşi desăvârşeşte caracterul numai trecând prin mai multe încercări. În
Povestea lui Harap-Alb, prin intermediul portretului    protagonistului se verifică două zicători.
Una este că Omul de soi se vădeşte sub orice strai şi a doua ca până a ajunge
împărat....mezinul trebuie să teacă.....
Personajele acestui text pot fi grupate în umane şi animaliere, pe de o parte,    şi reale şi
fantastice, pe de altă parte. Între acestea se găsesc şi personaje reale cu însuşiri supranaturale.
Personajul principal al basmului este crăişorul, fiul cel mai mic al unui crai; el îşi va depăşi
condiţia de novice, ajungând „un crai vestit cum n-a mai fost altul pe faţa pământului”. Eroul
face o călătorie iniţiatică, având caracter formativ, la capătul căreia, acumulând experienţă, va
fi om pe deplin format pentru condiţia menită. Creanga regândeşte condiţia eroului, pentru că
răul nu este înfrânt într-o luptă directă, ci prin facerea de bine celorlalţi. Harap-Alb nu
săvârşeşte nimic spectaculos, nici măcar nu are însuşiri fantastice, fiind ajutat în acţiunile
fabuloase de adjuvanţii săi. Compensează însă lipsa acestor însuşiri extraordinare cu
onestitate, generozitate, compasiune, încredere în oameni şi credinţa. Din acest punct de
vedere putem spune că el rămâne în sfera realismului, fiind o sinteză de calităţi şi defecte.
Modalităţile de caracterizare    a personajului sunt multiple, de la cele directe la cele
indirecte, de la cel clasice la cele moderne. O caracterizare importanta derivă din chiar numele
peronajului. Harapul era omul rob, cu piele neagră. Mezinul are însă o particularitate – el este
robul cu piele albă, deci un rob cae îşi trădează prin înfăţişare originea nobilă. Vasile
Lovinescu trimite însă la două simboluri ale mitologiei orientale Ying şi Yang, însemnând
întuneric îs lumină, sau, în cazul protagonistului, însemnând aceasta îmbinare de calităţi şi
defecte.
Sfânta Duminica îl numeşte prin procedeul caracterizării directe, „slab de înger”,
subliniind faptul că el nu este capabil, la început,    să discearnă între aparenţă şi esenţa. El nu
înţelege rostul bătrânei cerşetoare şi este nevoie să fie încurajat de aceasta pentru a o milui
(scena ilustrează ironia naratorului faţă de protagonist). Nu ascultă de sfatul bătrânei care îi
spune că trebuie să aleagă calul care mănâncă din tava de jăratic şi se dovedeşte impulsiv în
reacţii când îl loveşte cu frâul în cap, numindu-l „ghijoaga urâcioasă”. Podul este primul
obstacol pe care îl trece, acesta semnificând şi pătrunderea într-o altă lume, străină şi
necunoscută. Un alt obstacol pe care trebuie să-l depăşească este pădurea, o adevărată
metaforă a labirintului existenţei sale pe care nu poate s-o treverseze de unul singur.
Întâlnirile cu Spanul şi apoi relaţia cu acesta reprezintă secvenţe semnificative pentru
caracterizarea eroului. De exemplu, întâlnirea cu Spanul, îl arata naiv şi credul pentru că îi
mărturiseşte acestuia sfatul dat de tatăl său    cu privire la omul span şi omul Roşu. Faptul că
nu se descurcă singur ni-l arată încă nepregătit pentru viaţă; el încalca interdicţia tatălui,
luandu-si-l că sluga pe spân, acesta devenind un alt iniţiator, nu numai pentru că i-a arătat
ieşirea din labirint, ci şi pentru că-l va supune la probe dificile, menite să-l formeze. Neputinţa
de a discerne între bine şi rău este dovedită şi de obstacolul fântânii, care va deveni o
capacana, pentru că acolo, mezinul îşi va pierde identitatea, ieşind la suprafaţă cu o altă
identitate,    robul botezat Harap-Alb. Aici întâlnim o scurtă secventa în care mezinul se
autocaracterizează, regretând faptul că nu şi-a ascultat părintele: „Aşa-i dacă n-am ţinut seama
de vorbele lui. Am ajuns slugă la dârloaga”.
Spanul îl va pune să jura pe paloş că-i va da ascultare până când va muri şi va învia,
luându-i scrisoarea şi paloşul, dar lăsându-i calul. Gestul Spanului de a-i lăsa calul are o
semnificaţie aparte ce s-ar putea traduce astfel: nu de vitejie are nevoie Harap-Alb, ci de
înţelepciune şi numai calul îl poate îndruma în acest sens. De altfel, când este supus la
următoarele două încercări de Spân, calul îi spune Fii încredinţat    că nu eu ci puterea
mulosteniei    sinima ta bună te ajuta.
Calul este cel care continua să-l iniţieze, învăţându-l ce înseamnă răbdarea, dar şi
nedreptatea şi răutatea Ştiu eu năzdravanii de-ale Spanului şi să fi vrut, de mult i-aş fi făcut de
obraz. Tot calul este convins că Harap-Alb are nevoie de un iniţiator mai dur, „pentru că şi
unii dintre aceştia sunt trebuitori pe lume, câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la
minte.” Călătoria spre Împăratul Ros îl îmbogăţeşte cu alte experienţe, mezinul descoperind
ce înseamnă milă pentru cei nevoiaşi, dar şi alte sensuri ale prieteniei. Începe să aibă idei,
devine conducător, ştie să se comporte în funcţie de împrejurări, dovedind iniţiativa.
În ceea ce priveşte relaţia cu Spânul, antieroul acestui basm , antagonistul cu rol clar în
formarea eroului, cititorul observă că el este construit, în mare parte, pe dimensiunea raului.
Este prefăcut, ipocrit, ascunzându-şi adevăratele intenţii până meziunul cade în capcană. Când
ajunge însă stăpân pe situaţie, leapădă masca bunăvoinţei şi manifesta un comportament
despotic, autoritar. Lucrul acesta este clar dovedit de termenii jurământului: „Şi oriunde vei
merge cu mine nu care cumva să bleşteşti din gura către cineva despre ceea ce a urmat între
noi, că te-am şters de pe faţa pământului.”
Creanga nu lasa însă acest personaj în întregime sub zodia maleficului, ci îl mută şi
înspre zona parodicului şi a grotesului. Când este recunoscut că nepot al Împăratului Verde,
Spanul se obrăzniceşte: „Ce te potriveşti, moşule? Cum văd eu, prea intri în voia supuşilor. De
aceea nu-ţi dau cerbii pietre scumpe şi urşii sălăti;” apoi devine lăudăros: „ –Cat despre inima
mea, s-o dea Dumnezeu oricui, zice Spanul oftând... Numai ce folos? Omul bun nu are noroc,
asta-i ştiuta” şi, în cele din urmă, devine trufaş, amintind deseori împăratului scopul pentru
care venise aolo. La masa lui Verde împărat este cuprins deseori de logoree, atitudine care îl
transformă într-un personaj ridicol.

Finalul basmului înseamnă şi sfârşitul călătoriei iniţiatice pe care a realizat-o Harap

Alb. Îl găsim acum pregătit să conducă împărăţia, ajungând, aşa cum i-a prezis Sfânta
Dumineca „Împărat cum n-a mai stat altul pe faţa pământului, aşa de iubit, de slăvit, şi de
puternic”. De cealaltă parte, Spanul, care întruchipează omul lipsit de scrupule, este demascat
şi pedepsit, pentru că cititorul să aibă parte de compensaţia specifică basmului.