Particularități de construcţie a unui personaj

Personajul este o existență fictivă, integrată în sistemul de interacțiuni al structurii

narative, construită după modelul realității sau plăsmuită de fantezia scriitorului, purtător
al mesajului operei literare, numit de altfel „ființă de hârtie” - Rolland Barthes. În lumea
basmelor rolul personajelor devine mai important prin semnificaţia morală şi prin
simbolurile pe care le reprezintă la nivelul viziunii auctoriale a textului. Această lume este
populată de o diversitate de personaje care pot fi reale sau fantastice, iar cele din urmă
sunt înzestrate cu puteri supranaturale, ele fiind din punctul de vedere al semnificaţiei
morale, personaje pozitive şi negative, iar ca importanţă, principale, secundare sau
episodice.
În basmul cult ,,Povestea lui Harap-Alb’’, publicat în revista ,,Convorbiri literare’’ la
1 august 1877, există cum se întâmplă, de obicei, în astfel de creaţii epice, un personaj
principal, care este şi personaj eponim. Acesta este purtătorul unor însuşiri puse în
evidenţă de autor prin acţiune, prin relaţiile sale cu celelalte personaje ale basmului, prin
construirea conflictului sau printr-o diversitate de procedee de caracterizare.
Prin intermediul acţiunii, la început este prezentat statutul social al lui Harap-Alb,
care apare în postura unui fecior de crai, fără o identitate anume, şi corespunde unui
Făt-Frumos din basmele populare, însă nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri
excepţionale, deoarece se poartă firesc, fiind un om obişnuit, cu calităţi şi cu defecte:
plânge când este dojenit, se mânie şi îşi loveşte calul, se vaită sau se teme, este
îngândurat şi nesigur de fiecare dată când e pus în faţa unei noi probe. După gradul de
transfigurare a realității personajul este fictiv/fabulos, iar după rangul ocupat în dinamica
narațiunii este principal. După amploarea construcției și a devenirii sale este
complex/rotund, iar după rolul interpretat fiul de crai este protagonistul. După valoarea
morală transmisă: pozitiv, iar după modul de constituire, personajul poate fi individual.
Din punct de vedere psihologic, la început tânărul este fricos și nesigur. La finalul
basmului este învingător și stăpân pe sine.
O calitate principală a personajului este bunătatea sufletească. Un prim episod
ilustrativ pentru această calitate este cel al coborârii fiului de crai în fântâna- simbol
ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul obstacol greu
de trecut- pădurea labirint- „un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca cărările”,
fiul de crai cade în capcana acestuia. Notația naratorului evidențiază diferența dintre cele
două personaje: „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește
Spânului…”. Dacă Spânul are o îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor
celorlalți, fiul de crai, protejat până atunci la casa părintească, nu crede în relele intenții
ale celui de lângă el și judecă lumea după modelul său moral. La ieșirea din fântână,
Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape existențiale.
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și
restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și
tolerant, a învățat prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească
vicleșugurile. Deși este cea mai dificilă încercare, duce Spânului pe fata împăratului Roș
și își respectă cuvântul dat. Spânul urzește planuri de răzbunare și „icnește în sine”.
Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar este aruncat de cal din înaltul cerului și
ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și de apa moartă a fetei împăratului Roș, este pregătit
să conducă împărăția. Spânul spusese verișoarelor sale: „Hei, dragele mele vere…d-
voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi
sfâșiat pe om”. Filozofia sa de viață este infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie
față de cel lipsit. Triumful moral al binelui reface ordinea și firescul lumii, într-o concluzie
pozitivistă a autorului.
Un prim element de structură pentru tema și viziunea despre lume îl constituie
titlul. Concret, eroul parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al maturizării,
necesar pentru a deveni împărat. Numele personajului îi reflectă condiția duală: rob,
slugă – Harap, de origine nobilă – Alb.
Prin caracterizarea directă, naratorul îl surprinde astfel: „Fiul craiului cel mai mic,
făcându-se atunci roş cum îi gotca, iese afară în grădină şi începe a plânge în inima sa,
lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale tatălui său.” ,,Fiul craiului,
boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte spânului şi se bagă în fântână, fără
să-i trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla. Şi cum sta el acolo de se răcorea,
spânul face tranc! capacul pe gura fântânii.” ,,Numai Harap- Alb nu aducea nicio
supărare. Însă, ca tovarăş, era părtaş la toate: şi la pagubă şi la câştig, şi prietenos cu
fiecare, pentru că avea nevoie de dânşii în călătoria sa la împăratul Roş.” Este
caracterizat direct și de alte personaje: Sfânta Duminică: ,,- Da ce stai așa pe gânduri,
luminate crăișor? zise baba; alungă mâhnirea din inima ta, căci norocul îți râde din toate
părțile și nu ai de ce fi supărat. Ia, mai bine miluiește baba cu ceva.” ,,- Vai de mine şi
de mine, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică, parcă nu te-aş fi crezut aşa de slab de înger,
dar după cât văd, eşti mai fricos decât o femeie! Hai nu mai sta ca o găină plouată.
...Însă mai rabdă şi tu, fătul meu, că mult ai avut de răbdat şi puţin mai ai.”, dar și de
împărat: „- Ce să mai zic, nepoate?! răspunse împăratul uimit. Ia, să am eu o slugă așa
vrednică și credincioasă ca Harap-Alb, aș pune-o la masa cu mine, că mult prețuiește
omul acesta!
Prin caracterizarea indirectă se realizează portretul spiritual al fiului încă neiniţiat.
Acesta nu se grăbeşte să îşi revendice drepturile, ci caută în sine răspunsul la problema
destoiniciei proprii. Ajutorul năzdrăvan apare sub forma unei bătrâne care cere
milostenie. „Fiul craiului, fărmăcat de vorbele babei, scoate atunci un ban şi zice: - Ţine,
mătuşă, de la mine puţin şi de la D-zeu mai mult.,” rezultă acum chibzuinţa, fiul
întelegând că este o fiinţă limitată. Aceasta face parte din categoria personajelor
confidente şi are rol important în iniţierea eroului. Replica fiului, mijloc de caracterizarea
indirectă, demonstrează egoism şi concentrare asupra sinelui: „acum am altele pe capul
meu”. Insistenţelor bătrânei tânărul îi răspunde cu opacitate, mâniat, dovedind lipsă de
cunoaştere umană, pripeală. Fiul nu vede încă dincolo de aparenţe – „tocmai de la una
ca dumneata ţi-ai găsit să aştept eu ajutor?”, nu ştie că nu în înfăţişare se converteşte
cunoaşterea şi întelepciunea.
Dovada bunătăţii va fi răsplatită. Pentru a-şi desăvârşi destinul, trebuie sa treacă
proba bunătăţii. Drumul iniţierii fiului este o călătorie în sinele său. Bătrâna îşi ia în
primire rolul de mentor şi îi fixează fiului de crai traseul existenţial. Îi atrage atenţia că a
face uz de valorile umanului înseamnă a-ţi deschide porţile devenirii „ca să vezi cât poate
să-ţi ajute milostenia”. Limita proiectului existenţial propus este pus sub semnul
excelenţei: „ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe faţa pământului, aşa de iubit,
de slăvit şi de puternic”. Inocenţa, lipsa de experienţă în a vedea dincolo de aparenţe,
se manifestă la alegerea calului. Personaj năzdrăvan, cu calităţi supranaturale, calul
acumulează funcţiile de iniţiator şi de adjutant. În descoperirea calului de către erou se
poate vedea o probă pregătitoare, căci iniţial, feciorul îl tratează cu dispreţ şi cu violenţă.
Răsplata ia forma unei lecţii de viaţă. După ce se transformă într-un cal mândru, acesta
îl ia pe erou şi zboară cu el până la lună şi soare, încât pe acesta îl trec „toate grozile
morţii”. E o lecţie pe care i-o dă calul, anume că nimic în viaţă nu rămâne nerăsplătit,
binele cu binele, răul cu răul, „vorba ceea: una pentru alta”.
În drumul său eroul se întâlneşte de trei ori cu omul spân, care întruchipează
imaginea răului. Prima dată feciorul ţine cont de sfaturile tatălui său şi îi refuză oferta de
a-i fi călăuză. A doua oară, Spânul are altă înfăţişare, nu-l recunoaşte, dar îl refuză iarăşi.
A treia oară, aflat într-un moment de cumpănă fiul de crai acceptă ajutorul Spânului.
Spânul însuşi are un rol foarte important în iniţierea protagonistului, el fiind considerat
răul necesar. Ceea ce îi lipseşte încă fiului şi ceea ce nu poate căpăta decât prin
experienţă este cunoaşterea de oameni, capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe.
Inocenţa şi credulitatea nu sunt defecte, ci doar caracteristici, de pe urma cărora va avea
de suferit.
Naiv, acesta cade în capcana spânului şi îi devine slugă - scena fântânii. Acesta
îl numeşte pe fiul craiului Harap-Alb, ce înseamnă „slugă de origine nobilă”. Din acest
moment, el duce un traseu al umilinţei, în urma căruia va putea culege roadele. Pus în
situaţia de a aduce salată din grădina ursului, Harap-Alb se întristează. Este descurajat
şi se autocompătimeşte, însă calul îl ajută să treacă peste acest moment îmbărbătându-
l. Primeşte, de asemenea, ajutorul Sfintei Duminici care s-a dovedit a fi bătrâna pe care
o milostivise mai demult.
Proba aducerii capului cerbului îl pune din nou pe erou faţă în faţă cu Sfânta
Duminică. Harap-Alb acceptă acum că şi binele şi răul sunt date spre desăvârşirea
sinelui. Bătrâna îndrumătoare îl învaţă că suferinţa e dată pentru a putea înţelege
suferinţa altora. Un conducător nu poate fi iubit şi slăvit fără a cunoaşte suferinţa
supuşilor săi „când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a
fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii ce e necazul.”
Ultima probă, aceea a aducerii fetei împăratului Roş presupune un şir de încercări,
pe care eroul îl depăşeşte ajutat de diverse personaje cu puteri supranaturale: crăiasa
furnicilor, crăiasa albinelor, Setilă, Ochilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi Gerilă. În
relaţie cu ajutoarele sale- Sfânta Duminică, Ochilă, Flămânzilă, Setilă, Gerilă, Păsări-
Lăţi-Lungilă, calul, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor, fata lui Roşu-Împărat, care ca şi
el reprezintă forţele binelui-, Harap-Alb dovedeşte prietenie, toleranţă, milă şi
generozitate. Însă cu celelalte personaje, care reprezintă forţele răului, Spânul si Roşu-
Împărat-el intră în conflict şi este prezentat în antiteză cu acestea, mai ales cu Spânul.
Dacă Harap-Alb este blând, supus, respectuos, cinstit, prietenos şi iertător, Spânul este
aspru, viclean, arogant, mincinos şi lipsit de omenie. Datorită calităţilor sale, Harap-Alb
este iubit de cei din jur, pe când Spânul este dispreţuit pentru răutatea sa.
Harap-Alb este un personaj construit prin numeroase modalităţi de caracterizare
şi parcurge un drum al înţelepciunii, deoarece în urma păţaniilor prin care a trecut a
dobândit o eficientă lecţie de viaţă. Personajul este construit pe baza schemei narative
a iniţierii, după modelul personajului din basmele populare, pe baza antitezei cu
personajul negativ şi prin diversitatea relaţiilor pe care le stabileşte şi cu ceilalţi actori ai
acţiunii. Cu toate acestea, el se deosebeşte de personajele basmelor populare prin
aceea că nu este înzestrat cu puteri miraculoase, supranaturale, ci este un om obişnuit,
cu defecte şi cu calităţi. Atmosfera de bucurie în care ne introduce Creangă ține de
nostalgia unor vremuri fericite. Conform viziunii pe care o propune, lumea căzută în
dezechilibru își va reface constant organicitatea, construcția personajului principal
oglindind această concepție.