Povestea lui Harap-Alb, Ion Creangă

caracterizare de personaj

Considerată, cel mai adesea, un veritabil Bildungsroman fantastic al epicii noastre (George Munteanu),
Povestea lui Harap-Alb urmărește destinul unui fiu de crai în cadrul unui ritual inițiatic. Deși a fost asociat cu
Don Quijote (Al. Piru), Șiva (Vasile Lovinescu), Hamlet (Valeriu Cristea), deși s-a văzut în el un erou
fermecător (Cornel Regman), sau, dimpotrivă, un simplu om, lipsit de merite personale (Aurel Rău), totuși, el
rămâne unul dintre cele mai fascinante figuri ale literaturii române cu care cititorul empatizează.
A1. Statut social, moral și psihologic
În primul rând, dacă basmul cult nu se îndepărtează de realitate, tot astfel protagonistul lui se înrudește,
mai degrabă, cu un țăran autentic decât cu un Făt-Frumos care întruchipează idealul de frumusețe, înțelepciune,
curaj, vitejie etc. Așadar, eroul nu deține puteri supranaturale, având, la început mai multe defecte decât calități,
iar statutul lui social, moral și psihologic demonstrează caracterul realist al său. Iată cum, deși fiu de crai, el face
parte dintr-o familie în care tatăl își ceartă feciorii, îi ironizează, îi testează, criticându-i când eșuează: Apoi,
drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricați mâncarea, dragii mei... Să umblați numai așa, frunza
frăsinelului, toată viața voastră și să vă lăudați că sunteți feciori de crai, asta nu miroase a nas de om.. .
Mezinul are parte de același tratament, neîncrederea părintelui vădindu-se de la început și persistând până când
are loc confruntarea directă între cei doi, necesară în economia poveștii, căci ea marchează desprinderea de
figura paternă. Atunci doar recunoaște craiul superioritatea mezinului care a fost dovedită printr-un act de
bravură (confruntarea cu ursul), nefiind doar o trăsătură gratuită a celui mai mic dintre fii: Fătul meu, bun
tovarăș ți-ai ales; de te-a învățat cineva, bine ți-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, bun cap ai avut. De
asemenea, opera urmărește drumul maturizării eroului, personajul fiind unul rotund. În acest sens, în studiul său
critic, Creangă și creanga de aur, Vasile Lovinescu vorbește chiar despre un pelerinaj spre Unitate. Așadar,
Harap-Alb parcurge o adevărată ucenicie alături de Spân, având în ajutor două ființe providențiale (Sfânta
Duminică și calul, ambii de natură solară). Tocmai de aceea, din perspectiva statului moral și psihologic, el trece
de la naivitate și orgoliu la empatie, toleranță, generozitate sau înțelpeciune.
A2: patru elemente de construcție a personajului
În plus, această metamorfoză a lui aproape inexistentă în basmele populare, redată verosimil de autor,
este evidentă la nivelul structurii și al compoziției. Astfel, deși perspectiva narativă aparține unui narator numai
la prima vedere obiectiv, care nu se sfiește să încheie un pact cu cititorul căruia i se adresează uneori direct,
intervenția lui în caracterizarea directă a lui Harap-Alb este extrem de redusă. În incipit, el reliefează cea mai
importantă trăsătură a acestuia fiul craiului, boboc în felul său la treburi de-aiste, apoi preferă să-și lase eroul să
evolueze sub ochii cititorului. De asemenea, cea care intuiește adevărata fire a fiului de crai este Sfânta
Duminică. Ea îl încurajează și îl laudă: Fii încredințat că nu eu, ci puterea milosteniei și inima ta cea bună te
ajută, dar nu ezită să îl critice: parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar, după cât văd, ești mai fricos decât
o femeie! Hai, nu mai sta ca o găină plouată! sau să legitimeze faptele Spânului: Când vei ajunge și tu odată
mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și necăjiți, pentru că știi acum
ce e necazul. Nu altfel procedează calul care îi este alături de la început și în momentele dificile îl îmbărbătează:
Stăpâne, nu te mai olicăi atâta! După vreme rea, a fi el vreodată și senin... Nu fi așa de nerăbdător! De unde știi
că nu s-or schimba lucrurile în bine și pentru d-ta? Omul e dator să se lupte cât a putea cu valurile vieți i, dar
știe și să justifice comportamentul Spânului, trădându-și complicitatea: Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume
câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte... Acesta din urmă, însă, nu uită să-i amintească de fiecare
dată statutul lui actual, considerându-l mereu o slugă netrebnică sau vicleană, pentru a-l face să treacă prin toate
etapele umilinței, forțându-l să asculte fără a crâcni, aceasta fiind, cu siguranță, cea mai dificilă probă la care este
supus. Fetele Împăratului Verde intuiesc adevărata natură a lui Harap-Alb nu numai datorită aspectului fizic, ci și
grație comportamentului său. În plus, fragmente care să surprindă autocaracterizarea nu există, căci
autocunoașterea nu este altceva decât o etapă din acest proces al devenirii spirituale, abia la final, fiul de crai
poate să vorbească despre sine. Pe de altă parte, însă, caracterizarea indirectă prin nume, vestimentație, fapte,
comportament sau relația cu celelalte personaje dezvăluie alte trăsături ale lui. Astfel, numele, anunțat încă din
titlul, primit la fântână, reprezintă o construcție oximoronică, sintetizând dublul său statut: de slugă a Spânului și
originea sa nobilă, fiu de crai. În plus, ca în orice basm, hainele pe care le cere protagonistul au conotații
simbolice, căci fiind purtate de tatăl lui pe când era mire, ele concentrează energia sacrală și funcționează drept
talismane. În schimb, acțiunea simplă, ordonată cronologic, redă alte laturi ale personalității sale. Imatur,
luându-se după aparențe, el nu sesizează adevărata natură a cerșetoarei care i se arată, la începutul poveștii, în
curtea palatului și o tratează cu un aer de superioritate: Ia lasă-mă-ncolo, mătușă, nu mă supăra, acum am altele
la capul meu... Tocmai de la una ca d-ta ți-ai găsit să aștept eu ajutor? Abia după ce bătrâna îi prevestește un
destin măreț ca împărat, o miluiește cu ceva: Ține, mătușă, de la mine puțin și de la Dumnezeu mult. Lecția pe
care a primt-o nu este însă asumată, căci în episodul alegerii calului face exact aceleași greșeli, comportându-se
ca un autentic țăran humuleștean: lovește animalul cu căpăstrul în cap, îl înjură și se teme că se va face de râs cu
el: Ghijoagă urâcioasă ce ești! din toți caii, tocmai tu te-ai găsit să mănânci jăratic?... Să-l iau, ori să-i dau
drumul? Mă tem că m-oi face de râs. Decât cu așa cal, mai bine pedestru. Călătoria pentru care se pregătește
este esențială pentru el, căci numai așa poate evolua. De aceea, primul element care îi iese în cale este podul,
simbol al trecererii de la spațiul securizant al casei părintești la lumea largă, de la un statut privilegiat, la cel de
slugă. Totuși se cuvine să i se recunoască meritul de a fi încercat să țină cont de sfatul părintelui în rătăcirea prin
pădurea-labirint. Lipsit de experiență, neinițiat se vede silit să accepte ajutorul Spânului. Sugestive, apoi, în
acest sens, sunt probele la este supus, căci ele surprind dobândirea unor calități esențiale pentru un viitor
conducător. Aducerea sălăților din Grădina Ursului presupune agilitate, tenacitate și prezență de spirit, pe când
pielea și capul Cerbului implică răbdare, ascultare și mai presus de toate, capacitatea de a rezista tentației. Se
impune, de asemenea, observarea gradării în ceea ce privește dificultatea lor. Prin urmare, prima implică regnul
vegetal, a doua, pe cel animal, iar ultima și cea mai dificilă, aducerea fetei Împăratului Roș, specia umană. În
plus, dacă în creația populară, numărul lor coincide cu cifra magică trei, personajul profund umanizat are nevoie
de mult mai multe pentru a-și forma personalitatea. De aceea, abia când Sfânta Duminică dispare, începe
adevărata aventură a eroului. Acum el dă dovadă de generozitate și de spirit de sacrificiu, salvând viața furnicilor
sau făcând adăpost albinelor. Tot acum își conștientizează limitele, le acceptă, le asumă și, deși se amuză de cei
cinci tovarăși: Râzi tu, râzi, Harap-Alb, dar unde vă duceți voi, fără mine degeaba vă duceți, ... devine precaut și
fără a mai ține cont de aspectul exterior, îi ia cu el. Unii exegeți chiar consideră că Spânul întruchipează
păcatele lui Harap-Alb, pe care acesta le întâlnește de-a lungul călătoriei în propriul suflet și le învinge cu
ajutorul virtuților morale personificate de personaje fabuloase ca Regina furnicilor, Regina albinelor, Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă. (Andrei Oișteanu). De fapt, această ultimă încercare, a
recuperării farmazoanei, care se ramifică în mai multe, certifică deplina maturizare a eroului, el devenind în acest
moment coordonatorul îndeplinirii îndatoririlor. Acum înțelege profund Harap-Alb că un lider nu trebuie să se
creadă atotcunoscător, deoarece în anumite siutații este incapabil să se descurce fără ajutorul supușilor săi. Abia
după ce cunoaște iubirea și moartea este împlinit și poate să devină împărat.
A3 două scene reprezentative
Mai mult, dincolo de inovațiile aduse de Creangă, personalitatea protagonistului se desprinde dintr-o
serie de scene semnificative. Poate cea mai importantă dintre ele este cea în care Spânul îl supune prin vicleșug.
Deși dorește să țină cont de sfatul dat de tatăl său, mezinul se rătăcește și este nevoit să-l accepte pe Spân drept
slugă. Pretextând că apa din ploscă este clocită, acesta îi oferă posibilitatea să se răcorească la o fântănă. După ce
fiul craiului intră, Spânul pune capacul și îl întreabă cine este, de unde vine și încotro merge, interogații care
fundamentează existența oricărei ființe umane. Apoi, antagonistul îl pune să jure pe ascuțișul paloșului că-i va fi
supus până va muri și iar va învia și îi confiscă cartea care atestă calitatea de fiu al craiului, oferindu-i o nouă
identitate, Harap-Alb. Apa din fântână consfințește, prin botez, noul nume. Îi ia, de asemenea, și armele, nu
pentru că s-ar teme că poate fi atacat, ci pentru a-l face să mai prinză la minte. Deși își dovedise calitățile
excepționale înainte, calul nu schitează niciun gest în fața acestei nelegiuri, căci el, alături de crai și Sfânta
Duminică, este unul dintre complicii Spânului.
Construit simetric cu episodul de la fântână, cel din final, surprinde moartea lui Harap-Alb.
Argumentând că a trădat jurământul făcut, Spânul ca un sacerdot îi zboară capul. Actul acesta de violență
gratuită la prima vedere, este absolut necesar, căci îl eliberează pe erou de legământul făcut. Abia acum cititorul
descoperă importanța probei impuse de fata Împărului Roș, deoarece cele trei smicele de măr dulce, apa vie și
apa moartă o vor ajuta să-l învie. Intervenția calului care îl înșfacă pe Spân, îl duce până în înaltul cerului și îi dă
drumul de acolo, indică moartea maestrului și finlul inițierii. Abia acum Harap-Alb moare și poate renaște fiul
craiului.
În concluzie, personajul principal din basmul lui Creangă este un erou solar angajat într-un scenariu
inițiatic, fiind chemat să treacă de la starea de nedefinit la desăvârșire prin parcurgerea unui itinerariu formativ.