CARACTERIZAREA PERSONAJULUI

BASM CULT

Contextul apariției (introducere)

Mare clasic, alături de Eminescu, Slavici, Caragiale, Ion Creangă este unul dintre cei mai
mari prozatori ai literaturii române prin romanul autobiografic Amintiri din copilărie, prin povestiri
(Moş Ion Roată şi Unirea sau Acul şi barosul), dar şi prin basmele şi poveştile sale: Dănilă
Prepeleac, Povestea porcului, Povestea lui Stan Păţitul, Ivan Turbincă, Fata babei şi fata
moşneagului etc. Povestea lui Harap-Alb este cel mai reprezentativ basm al lui Ion Creangă, fiind
publicat în anul 1877 în revista "Convorbiri literare" şi reprodus apoi de Mihai Eminescu în ziarul
"Timpul".
Povestea lui Harap-Alb are ca temă, pe lângă lupta dintre bine şi rău, scenariul unei
aventuri iniţiatice, în decursul căreia eroul se maturizează. Viziunea despre lume a autorului este
însă populară, dar şi profund creştină: nu este nevoie să ai puteri supranaturale pentru a reuşi, ci
doar calităţi precum bunătatea, milostenia, curajul, smerenia, răbdarea, stăpânirea de sine. Acestea
te fac demn de a moşteni împărăţia şi de a-i conduce pe alţii. Basmul este, în esenţă, un mic roman
de aventuri, cu subiect fabulos, un Bildungsroman, întâmplările prin care trece protagonistul fiind,
de fapt, ale formării, ale cunoaşterii de sine.
REPERUL 1 - Ilustrarea a două elemente de structură, compoziție, limbaj –
semnificative pentru construcția personajului
Semnificaţia titlului se raportează la destinul şi numele personajului eponim. La un prim
nivel numele personajului, construit oximoronic, uneşte două contrarii, deoarece primul termen
„Harap” înseamnă slugă (de culoare neagră), iar al doilea indică o culoare opusă, şi caracterizează
faţa cunoscută, vizibilă a personajului, care, după jurământul din fântână devine sluga Spânului.
Acest moment coincide însă şi cu o moarte simbolică a eroului, ceea ce duce şi la o altă
interpretare: la începutul călătoriei sale eroul reuneşte în sine binele şi răul, negrul şi albul, lumina
şi întunericul, iar rolul Spânului este tocmai de a eroda „negrul” şi de a scoate la lumină „albul”. –
TREBUIE EXTINS!
Conflictul textului este în strânsă legătură cu tema fundamentală, și anume lupta dintre bine
și rău, care permite identificarea unui conflict exterior între cele două forțe antagonice.
Confruntare se concretizează prin relația dintre Harap-Alb și Spân, personaj ce reprezintă răul etern,
și este prefigurată de avertismentul Craiului, de care protagonistul nu ține cont. Acest aspect indică
faptul că, deși personajul basmului este conștient de prezența răului în lume, nu este pe deplin
convins de necesitatea înlăturării lui. Conflictul exterior nu se manifestă prin lupte propriu-zise, ca
în basmele populare, ci se constituie din suita de probe la care Spânul îl supune pe Harap-Alb.
Lectura basmului din prisma traseului inițiatic, permite însă observarea unui conflict
interior, ce are legătură evidentă cu dificilul drum al devenirii. Încă de la început, mezinul nu știe
singur cum să treacă peste încercările vieții, fiind copleșit de teama unui posibil eșec. În calitatea de
slugă, Harap-Alb trebuie să își dovedească aptitudinile fără a fi recunoscut, de aici și neîncrederea
în forțele sale și lamentările lui permanente. Pentru aducerea fetei Împăratului Roș, relația cu
celelalte personaje demonstrează că începe să cunoască lumea în diversitatea ei, iar acest aspect
subliniază progresul înregistrat de la statutul inițial. De fapt, pe parcursul probelor la care este supus
de Spân, eroul trebuie să-și învingă propriile slăbiciuni, iar în momentul în care acest lucru se
petrec, conflictul interior dispare, semn că procesul de maturizare s-a încheiat.
Mijloace directe și indirecte de caracterizare – Trebuie date citate pentru mijloacele directe,
iar mijloacele indirecte, doar se enumeră.

REPERUL 2 – EVIDENȚIEREA STATUTULUI SOCIAL/ PSIHOLOGIC/ MORAL

Personajul principal, Harap-Alb, este construit după tiparul narativ al iniţierii, care
pune în lumină trăsăturile umane ale eroului. Protagonistul este realizat după o schemă realistă,
având atât calităţi cât şi defecte. El nu este, la început, un model de frumuseţe fizică şi morală ca în
basmele populare, de aceea călătoria întreprinsă de acesta nu are rolul de a confirma calităţi
excepţionale, ci reprezintă un traseu de iniţiere parcurs de un tânăr, la început naiv, iar la final
capabil de a conduce o împărăţie. De aceea, se vorbeşte despre caracterul de Bildugsroman al
basmului, deoarece cititorul nu mai are în faţă personajul plat din basmul popular, ci unul rotund,
care evoluează gradat.
Eroul parcurge un anevoios drum al maturizării, la finalul căruia trebuie să treacă într-un
plan superior al existenţei. Astfel, în iniţierea personajului eponim se disting trei etape de
formare: fiu de crai, slugă, împărat. Trecerea de la un statut social privilegiat la unul inferior,
dificil, este asociată în antiteză cu îmbogățirea interioară, pentru ca în final valoarea celor două
planuri -material și spiritual- să coincidă ca dreaptă recompensă.
Psihologic, Harap-Alb este inițiatul, tânărul care parcurge un drum al maturizării necesare.
Deși se plânge de soarta sa, și-o asumă și perseverează în înfruntarea acesteia. El are psihologia
omului care suferă pe nedrept, dar care încearcă să rezolve această situație cu mijloacele cinstei,
curajului și bunătății. În demersul său este susținut de prieteni deoarece dovedește calitatea
neprețuită a unui fond moral superior („- Fii incredintat că nu eu, ci puterea milosteniei și inima ta
cea bună te ajută, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică..”). În conflictul dintre protagonist și antagonist
el reprezintă binele, care învinge dacă este susținut neabătut. Iniţial, el este prezentat ca fecior de
crai, fără o identitate anume, trăind într-un univers al inocenţei. Acesta apare în scenă după ce fraţii
săi mai mari eşuează în încercarea de a-şi asuma un destin de excepţie, netrecând proba curajului,
impusă de Crai, care se deghizează în urs şi îi aşteaptă la pod. Mezinul se dovedeşte extrem de
sensibil la vorbele de ocară ale tatălui şi naratorul surprinde în mod direct acest aspect: ,,începe a
plânge în sufletul său, lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său. Pe
parcurs, el învață să aibă încredere în forțele proprii, să cunoască oamenii, fără să îi mai judece doar
după aparențe, să descopere ce rol au perseverența, spiritul de echipă, abilitățile de lider etc.
Personajul trăiește în sfera moralității, chiar dacă încalcă sfaturile părintești și acceptă
tovărășia Spânului. Neascultarea îl conduce spre desăvârșirea caracterului său, fiindcă el rezistă
tentației de a se îmbogăți (când se întoarce cu nestematele), iar în momentul în care este îndrăgostit
de fata Împăratului Roș, nu îi dezvăluie acesteia adevărata lui identitate, dovedindu-se loial
jurământului făcut la fântână.
REPERUL 3 -Evidențierea trăsăturii dominante
Una dintre trăsăturile dominante ale protagonistului o reprezintă naivitatea, ce ține de
caracterul său profund uman, fiind o caracteristică specifică adolescenței, etapă necesară oricărei
deveniri umane. Faptul că personajul principal este credul nu este neapărat un defect, ci o realitate
inevitabilă a procesului descoperirii de sine și al maturizării.
Această caracteristică este observabilă încă din scena întâlnirii crăișorului cu bătrâna
cerșetoare, când mezinul se retrage grădină, posomorât fiind datorită cuvintelor tatălui său. Ca prin
minune apare o babă „gârbovă de bătrânețe” care i se i se adresează, interesându-se de mâhnirea
ce-i îndurerează inima și cerșind după milostenie. Privind doar aparențele, feciorul de crai nu se
încrede în bătrâna care îi oferă ajutor, ci, mânios, o alungă, considerând că zbuciumul său lăuntric
nu poate fi rezolvat de o cerșetoare. Cuvintele tânărului: Tocmai de la una ca d-ta ți-ai găsit să
aștept eu ajutor, reliefează desconsiderarea celor necăjiți și spiritul ironic și batjocoritor al celui
care crede că o condiție socială umilă este sinonimă cu lipsa dărnicie și a spiritului de empatie.
Superioritatea fățișă se datorează tinereții, caracterului copilăresc, lipsei de judecată matură și de
înțelepciune, însă irascibilitatea crăișorului se risipește în momentul în care bătrâna îl
impresionează prin cuvinte de o gravă și profundă înțelepciune. Eroul se simte dator să să-i ofere
un bănuț, spunându-i: ține de la mine puțin și de la Dumnezeu mult. Astfel, pentru a-şi desăvârşi
destinul, feciorul trebuie să treacă proba milosteniei, deoarece celelalte calităţi se pot dobândi
treptat, însă bunătatea este înnăscută. Bătrâna îşi ia în primire rolul de mentor şi fixează limita
proiectului existenţial: ,,ai să ajungi împărat, cum n-a mai stat altul pe faţa pământului, aşa de
iubit, de slăvit şi de puternic.”
Un alt moment esențial este cel al alegerii calului atât de necesar oricărui personaj de basm.
Crăișorul umple o tavă cu jăratic, ducând-o în grajd, întocmai după instrucțiunile date de baba
bătrână. Din mijlocul hergheliei iese o răpciune de cal, grebănos, dupuros și slab, ceea ce stârnește
o reacție plină de furie din partea crăișorului, care-l lovește și rostește cuvinte amenințătoare,
crezând că un cal slăbănog și șubred la înfățișare nu îi putea fi de niciun folos. Tânărul oscilează
între teama de a se face de râs și de a lua calul, acceptând situația, de aceea îl alungă încă de două
ori. În alegerile sale încă se dovedește un copil, care ținând cont doar de aparențe și de prejudecăți.
Naiv, neînțelegând încă tainele acestei lumi, el nu caută în profunzime, ci se limitează la o
concepție destul de superficială, ideea sugerată de modul în care se plimbă cu jăraticul pe lângă
ceilalți cai, cei puternici, însă lipsiți de scânteie.
Nu în ultimul rând, caracterul imatur atinge apogeul în momentul întâlnirii cu Spânul, de
care tatăl îi spusese să se ferească. Acest personaj, spirit satanic, încearcă să-l ademenească prin
replici ce denotă o aparentă grijă față de soarta tânărului și se arată ca un ajutor indispensabil
pentru crăișorul pierdut în labirintul pădurii. Cu o viclenie instinctuală, Spânul reușește să-l
convingă de imposibilitatea ieșirii din labirint fără intervenția lui, asigurându-l de spiritul său just și
nobil, de loialitatea sa ca slujitor. Astfel, crăișorul se încrede în acest străin, deși în gând îi răsună
cuvintele tatălui său, care-l vor determina să coboare în fântâna, iar el, „boboc în felul său la trebi
de aieste”, și văzând în antagonist un ajutor, îl ascultă, pecetluindu-și soarta. Inocenţa şi
credulitatea nu sunt defecte, ci doar caracteristici ale celui crescut până atunci departe de orice
primejdie, în spaţiul securizant al casei părintești, însă de acum încolo se vede nevoit să răspundă la
întrebările Spânului, care ,descoperindu-i identitatea, solicită un schimb de statut social. Crăișorul
devine astfel slugă, iar spânul nepotul Craiului. Coborârea în fântână este de fapt o coborâre ad
infernos, un botez în urma căruia fiul craiului primește o nouă identitate, Harap-Alb. Această
structură oximoronică sugerează, pe de o parte statutul de slugă, de rob și, pe de altă parte, vița sa
nobilă. Condiția impusă prin jurământ este cea a oricărei deveniri spirituale, aspect anticipat de
Spân prin cuvintele: „și atâta vreme mă vei sluji , până când îi muri și iar îi învia”.
De acum începe pentru personaj un drum al umilinţei, deoarece ajunge la a doua etapă a
formării, având statutul de slugă. Pus în situaţia de a aduce ,,sălăţile” din grădina ursului, eroul se
întristează, se simte descurajat, nu are încredere în sine, se autocompătimeşte. Din fericire, calul
năzdrăvan îl ajută, ducându-l la Sfânta Duminică, care se dovedeşte a fi bătrâna pe care o miluise în
grădina tatălui său. La cea de-a doua probă, aducerea nestematelor de pe pielea cerbului, este
îndrumat de aceleaşi personaje şi îşi dă seama de importanţa ascultării.
Ultima probă, aducerea fetei împăratului Roş, presupune un şir întreg de încercări pe care
Harap-Alb le depăşeşte cu sprijinul unor personaje cu puteri supranaturale, parcurs necesar
renunțării la naivitatea inițială, deoarece descoperă că are abilități pe care nu știa că le are. După
trecerea tuturor probelor impuse de împăratul Roş şi de fiica acestuia, Harap-Alb se întoarce
împreună cu tânăra la Verde Împărat. Aceasta este cea care îl demască pe Spân, spunând că
personajului principal este adevăratul fiu de crai şi nepot al împăratului. Crezându-se trădat, Spânul
îi taie capul, fiind la rândul său ucis de cal. Harap-Alb este înviat de fiica împăratului Roş cu
ajutorul obiectelor magice (cele trei smicele de măr dulce, apă moartă şi apă vie), eliberându-se de
jurământul făcut faţă de Spân. Este o înviere sub o altă identitate, cea de împărat slăvit, puternic şi
iubit, după cum i-a prevestit Sfânta Duminica. Eroul se căsătoreşte cu fata împăratului Roş,
pecetluind finalul fericit al basmului.
CONCLUZIE - încheiere
În concluzie, Creangă particularizează tiparul narativ al basmului şi individualizează
personajele din perspectiva propriei viziuni asupra lumii. O notă distinctivă a basmului cult este
modul în care autorul îşi construieşte personajele. Faţă de Făt-Frumos, protagonistul acestui basm
cult nu este un model excepţional, toate trăsăturile sale ținând de sfera umanului: milostenie,
generozitate, toleranţă, spirit de sacrificiu. În plus, Creangă realizează din Harap-Alb un erou care
nu excelează prin nimic altceva decât prin omenescul său, prin farmecul firescului său, fiindcă
scriitorul este vădit interesat de oferirea unor valori etice eterne, pe care le ilustrează prin
intermediul unui fantastic umanizat.
 Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă
Relaţia dintre două personaje într-un basm cult studiat

Con Mare clasic, alături de Eminescu, Slavici, Caragiale, Ion Creangă este unul dintre cei mai
text/ mari prozatori ai literaturii române prin romanul autobiografic Amintiri din copilărie, prin povestiri
(Moş Ion Roată şi Unirea sau Acul şi barosul), dar şi prin basmele şi poveştile sale: Dănilă
Prepeleac, Povestea porcului, Povestea lui Stan Păţitul, Ivan Turbincă, Fata babei şi fata
moşneagului etc. Povestea lui Harap-Alb este cel mai reprezentativ basm al lui Ion Creangă, fiind
publicat în anul 1877 în revista "Convorbiri literare" şi reprodus apoi de Mihai Eminescu în ziarul
"Timpul".
Ca orice basm, Povestea lui Harap-Alb are ca temă o aventură iniţiatică, în decursul căreia
eroul se maturizează. Textul are caracter de Bildungsroman, întâmplările prin care trece
protagonistul fiind, de fapt, ale formării, ale cunoaşterii de sine. Eroul trebuie să ajungă împărat, pe
treapta plenitudinii sale umane, nu înainte însă de a dovedi că a acumulat destulă experienţă de
viaţă.
1. Semnificaţia titlului se raportează la destinul şi numele personajului eponim. La un prim
nivel numele personajului, construit oximoronic, uneşte două contrarii, deoarece primul termen
„Harap” înseamnă slugă (de culoare neagră), iar al doilea indică o culoare opusă, şi caracterizează
faţa cunoscută, vizibilă a personajului, care, după jurământul din fântână devine sluga Spânului.
Acest moment coincide însă şi cu o moarte simbolică a eroului, ceea ce duce şi la o altă interpretare:
la începutul călătoriei sale eroul reuneşte în sine binele şi răul, negrul şi albul, lumina şi întunericul,
iar rolul Spânului este tocmai de a eroda „negrul” şi de a scoate la lumină „albul”. – TREBUIE
EXTINS!
Conflictul textului este în strânsă legătură cu tema fundamentală, și anume lupta dintre bine
și rău, care permite identificarea unui conflict exterior între cele două forțe antagonice. Confruntare
se concretizează prin relația dintre Harap-Alb și Spân, personaj ce reprezintă răul etern, și este
prefigurată de avertismentul Craiului, de care protagonistul nu ține cont. Acest aspect indică faptul
că, deși personajul basmului este conștient de prezența răului în lume, nu este pe deplin convins de
necesitatea înlăturării lui. Conflictul exterior nu se manifestă prin lupte propriu-zise, ca în basmele
populare, ci se constituie din suita de probe la care Spânul îl supune pe Harap-Alb.
Lectura basmului din prisma traseului inițiatic, permite însă observarea unui conflict
interior, ce are legătură evidentă cu dificilul drum al devenirii. Încă de la început, mezinul nu știe
singur cum să treacă peste încercările vieții, fiind copleșit de teama unui posibil eșec. În calitatea de
slugă, Harap-Alb trebuie să își dovedească aptitudinile fără a fi recunoscut, de aici și neîncrederea în
forțele sale și lamentările lui permanente. Pentru aducerea fetei Împăratului Roș, relația cu celelalte
personaje demonstrează că începe să cunoască lumea în diversitatea ei, iar acest aspect subliniază
progresul înregistrat de la statutul inițial. De fapt, pe parcursul probelor la care este supus de Spân,
eroul trebuie să-și învingă propriile slăbiciuni, iar în momentul în care acest lucru se petrec,
conflictul interior dispare, semn că procesul de maturizare s-a încheiat.
La nivel structural, basmul lui Creangă respectă tiparul narativ al basmului popular,
stabilit de Vladimir Propp în studiul Morfologia basmului: situaţia iniţială de echilibru (existenţa
celor doi fraţi, craiul şi Împăratul Verde, care trăiesc departe unul de celălalt), dezechilibrul
(coincide absenţei unui moştenitor la tronul lui Verde Împărat, care are numai fete). Călătoria
mezinului se face în scopul refacerii echilibrului, tatăl dându-i voie fiului să plece, dar cu anumite
interdicţii. Conflictul este determinat de nerespectarea sfaturilor părinteşti, întâlnirea cu Spânul
fiind reluarea, veşnicului conflict dintre cele două forţe, ale binelui şi răului. Spânul, impostorul, îl
supune pe Harap-alb la diferite încercări din dorinţa de a scăpa de el şi de a deveni el însuşi împărat.
Lupta pentru refacerea echilibrului este anevoioasă, fiindcă în drumul său eroul se iniţiază şi iese
victorios cu ajutorul unor fiinţe fabuloase. Restabilirea echilibrului se realizează prin demascarea
răufăcătorului, dobândirea statutului de împărat şi prin răsplata eroului.
2. Personajul principal, Harap-Alb, este construit după tiparul narativ al iniţierii, care
pune în lumină trăsăturile umane ale eroului. Protagonistul este realizat după o schemă realistă,
având atât calităţi cât şi defecte. El nu este, la început, un model de frumuseţe fizică şi morală ca în
basmele populare, de aceea călătoria întreprinsă de acesta nu are rolul de a confirma calităţi
excepţionale, ci reprezintă un traseu de iniţiere parcurs de un tânăr, la început naiv, iar la final
capabil de a conduce o împărăţie. De aceea, se vorbeşte despre caracterul de Bildugsroman al
basmului, deoarece cititorul nu mai are în faţă personajul plat din basmul popular, ci unul rotund,
care evoluează gradat.
Eroul parcurge un anevoios drum al maturizării, la finalul căruia trebuie să treacă într-un
plan superior al existenţei. Astfel, în iniţierea personajului eponim se disting trei etape de formare:
fiu de crai, slugă, împărat. Trecerea de la un statut social privilegiat la unul inferior, dificil, este
asociată în antiteză cu îmbogățirea interioară, pentru ca în final valoarea celor două planuri -material
și spiritual- să coincidă ca dreaptă recompensă.
Psihologic, Harap-Alb este inițiatul, tânărul care parcurge un drum al maturizării necesare.
Deși se plânge de soarta sa, și-o asumă și perseverează în înfruntarea acesteia. El are psihologia
omului care suferă pe nedrept, dar care încearcă să rezolve această situație cu mijloacele cinstei,
curajului și bunătății. În demersul său este susținut de prieteni deoarece dovedește calitatea
neprețuită a unui fond moral superior („- Fii incredintat că nu eu, ci puterea milosteniei și inima ta
cea bună te ajută, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică..”). În conflictul dintre protagonist și antagonist
el reprezintă binele, care învinge dacă este susținut neabătut. Iniţial, el este prezentat ca fecior de
crai, fără o identitate anume, trăind într-un univers al inocenţei. Acesta apare în scenă după ce fraţii
săi mai mari eşuează în încercarea de a-şi asuma un destin de excepţie, netrecând proba curajului,
impusă de Crai, care se deghizează în urs şi îi aşteaptă la pod. Mezinul se dovedeşte extrem de
sensibil la vorbele de ocară ale tatălui şi naratorul surprinde în mod direct acest aspect: ,,începe a
plânge în sufletul său, lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său. Pe
parcurs, el învață să aibă încredere în forțele proprii, să cunoască oamenii, fără să îi mai judece doar
după aparențe, să descopere ce rol au perseverența, spiritul de echipă, abilitățile de lider etc.
Personajul trăiește în sfera moralității, chiar dacă încalcă sfaturile părintești și acceptă
tovărășia Spânului. Neascultarea îl conduce spre desăvârșirea caracterului său, fiindcă el rezistă
tentației de a se îmbogăți (când se întoarce cu nestematele), iar în momentul în care este îndrăgostit
de fata Împăratului Roș, nu îi dezvăluie acesteia adevărata lui identitate, dovedindu-se loial
jurământului făcut la fântână.
Spânul este antagonistul, întruchiparea răului, personaj funcţional, deoarece el provoacă
aproape toate încercările iniţiatice pe care trebuie să le depăşească Harap-Alb. Spânul este cel care
regizează întregul scenariu al maturizării: îl botează în apa fântânii, îi dă o lată identitate şi îl
conduce spre împărăţia lui Verde –Împărat şi-l determină să parcurgă o serie de trepte ale
desăvârşirii.
Spânul este şi construit tot după un tipar realist, neavând nicio putere deosebită, fiind un
personaj atipic de basm. El reprezintă întruchiparea răutăţii şi a ticăloşiei, întrucât îl supune prin
vicleşug pe protagonistul imatur. Totuşi el are un rol decisiv în traseul spiritual al lui Arap-Alb, fiind
indispensabil, după cum recunoaşte calul: Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată,
pentru că fac pe oameni să prindă la minte. – DE ÎMBUNĂTĂȚIT!
3. Între cele personaje se stabileşte un raport de complementaritate, relaţia care se stabileşte
între cei doi fiind de iniţiat (mentor spiritual) –neiniţiat (învăţăcel). Eroul basmului parcurge un
drum al devenirii, la finalul căruia trebuie să treacă într-un plan superior al existenţei.
O primă scenă-cheie în construirea relației dintre cele două personaje este momentul întâlnirii
cu Spânul, de care tatăl îi spusese să se ferească. Acest personaj, spirit satanic, încearcă să--
ademenească pe mezin prin replici ce denotă o aparentă grijă față de soarta tânărului și se arată ca
un ajutor indispensabil pentru crăișorul pierdut în labirintul pădurii. Cu o viclenie instinctuală,
Spânul reușește să-l convingă de imposibilitatea ieșirii din labirint fără intervenția lui, asigurându-l
de spiritul său just și nobil, de loialitatea sa ca slujitor. Astfel, crăișorul se încrede în acest străin,
deși în gând îi răsună cuvintele tatălui său. Fiind naiv și văzând în antagonist un ajutor, îl ascultă,
pecetluindu-și soarta. Inocenţa şi credulitatea nu sunt defecte, ci doar caracteristici ale celui
 crescut până atunci departe de orice primejdie, în spaţiul securizant al casei părintești. Lipsit de
experiență, mezinul nu intuiește pericolul, deși este conștient de existența răului în lume.
Un alt episod semnificativ în conturarea relaţiei dintre cele două personaje este coborârea
în fântână. Justificând că apa din ploscă este stătută, Spânul îl duce pe crăișor spre fântână, alt
element cu valoare simbolică. Crăișorul se dovedește din nou naiv și coboară în fântână, lăsându-se
ademenit de cuvintele Spânului, bun cunoscător ar psihologiei umane. Din acest moment,
antagonistul obține toate informațiile necesare pentru a putea trece drept fiu de crai, în timp ce
adevăratul crăișor va fi slugă. Cu această ocazie, Spânul îi nuanţează traseul existenţial ,,Atâta
vreme ai a mă sluji, până îi muri şi iar îi învia”, iar eroul își va dovedi loialitatea față de jurământul
făcut pe ascuțișul paloșului. Astfel, coborârea în fântână are, în plan simbolic, semnificaţia grotei,
spaţiu al morţii şi al regenerării, dar și al botezului, protagonistul căpătând numele de Harap-Alb,
nume oximoronic, cu multiple semnificații. De acum începe pentru personaj un drum al umilinţei,
deoarece toate încercările prin care va trece sunt realizate în calitatea de slugă, statut social inferior
față de descendența sa nobilă.
Ajuns al curtea lui Verde –Împărat, protagonistul trebuie să treacă la trei probe, ca orice
personaj de basm. Este trimis să aducă ,,sălăţile” din grădina ursului, nestematele de pe pielea
cerbului şi pe fata Împăratului Roş, pentru a se căsători cu Spânul. Proba a treia presupune un şir
întreg de încercări pe care Harap-Alb le depăşeşte cu sprijinul unor personaje cu puteri
supranaturale: crăiasa furnicilor şi a albinelor, respectiv cele cinci personaje himerice. Acum îşi
descoperă majoritatea calităţilor, relevate prin mijloace indirecte de caracterizare.
După trecerea tuturor probelor impuse de împăratul Roşu şi de fiica acestuia, Harap-Alb se
întoarce împreună cu tânăra la Verde Împărat. Această scenă are un rol esenţial, fiindcă
personajul feminin îl demască pe Spân, spunând că protagonistul este adevăratul fiu de crai şi nepot
al împăratului. Crezându-se trădat, Spânul îi taie capul, eliberându-l de jurământul de la fântână. La
rândul său, Spânul este ucis de cal. Harap-Alb este înviat de fiica împăratului Roşu cu ajutorul
obiectelor magice (cele trei smicele de măr dulce, apă moartă şi apă vie). Este o revenire la viaţă sub
o altă identitate, cea de împărat slăvit, puternic şi iubit, după cum i-a prevestit Sfânta Duminica.
Astfel, ca semn al deplinei maturizări, eroul se căsătoreşte cu fata împăratului Roşu, pecetluind
finalul nupţial al basmului.
Înch În concluzie, Creangă particularizează tiparul narativ al basmului şi individualizează
eire personajele din perspectiva propriei viziuni asupra lumii. O notă distinctivă a basmului cult este
modul în care autorul îşi construieşte personajele. Faţă de Făt-Frumos, protagonistul acestui basm
cult nu este un model excepţional, toate trăsăturile sale ținând de sfera umanului: milostenie,
generozitate, toleranţă, spirit de sacrificiu. În plus, în relația mentor – învățăcel, antagonistul are un
rol decisiv, fiind indispensabil în procesul dificil al maturizării.