POVESTEA LUI HARAP-ALB

- caracterizarea personajului -

Ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea marchează, pentru literatura română, intrarea într-o etapă
nouă, care îi permite modernizarea rapidă şi recuperarea decalajului faţă de Occident. În epoca marilor
clasici se afirmă scriitori precum Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, Ioan Slavici a căror valoare
depăşeşte graniţele țării şi care vor deveni repere ferme ale literaturii române moderne.
Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă este un basm cult și a fost publicat pentru prima dată în
revista Convorbiri literare la 1 august 1877, şi reprodus de Mihai Eminescu în ziarul Timpul în acelaşi an.
Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori
simbolice, cu acţiune implicând fabulosul/ supranaturalul şi supusă unor stereotipii/ acţiuni convenţionale,
care înfăţişează parcurgerea drumului maturizării de către erou. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin
victoria forţelor binelui. Personajele sunt individualizate prin atributele exterioare şi prin limbaj. Reperele
temporale şi spaţiale sunt vagi, nedeterminate. Sunt prezente clişeele compoziţionale, numerele şi obiectele
magice, procedeul triplicării. În basmul cult stilul este elaborat; se îmbină naraţiunea cu dialogul şi cu
descrierea.
Consider că definiția pe care G. Călinescu o dă basmului, ,,o oglindire a vieții în moduri fabuloase”,
se concretizează în cazul ,,realismului țărănesc” al lui Ion Creangă prin tendința hiperbolizantă și
imaginea de carnaval a lumii care sub efectul unei culturi populare a râsului conduce la ,,edificarea unei
lumi pe dos ... parodie a celei reale.” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga)
Tema basmului este lupta dintre bine şi rău, cu triumful binelui. Are aspect de roman al educaţiei
prezentând naşterea şi formarea unei personalităţi umane, este un bildungsroman. Motivele narative
specifice sunt: superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleşug, muncile, demascarea răufăcătorului
(Spânul), pedeapsa, căsătoria.
Titlul neobişnuit al basmului evidenţiază dubla personalitate a protagonistului, reprezentată printr-o
identitate reală, de tânăr prinţ şi una aparentă, de slugă a Spânului.
Naratorul din Povestea lui Harap-Alb la început se prezintă ca narator auctorial, trăitor în alt
timp decât cel al diegezei, pentru ca la sfârşit să sugereze că a fost invitat la ospăţ. Când se povesteşte la
persoana a treia, naratorul este extradiegetic în raport cu istoria relatată şi heterodiegetic în raport cu
actorii. În fragmentele de tranziţie între două secvenţe naratorul e mult mai implicat.
Spre deosebire de basmul popular, unde predomină naraţiunea, basmul cult presupune îmbinarea
naraţiunii cu dialogul şi cu descrierea. Naraţiunea este dramatizată prin dialog, care are o dublă funcţie,
susţine evoluţia acţiunii şi caracterizarea personajelor.
Acţiunea basmului este simplă, se desfăşoară liniar, prin înlănţuire şi respectă modelul structural
stereotip: o situaţie iniţială de echilibru (expoziţiunea), un eveniment sau o secvenţă de eveniment care
dereglează situaţia iniţială (intriga), trecerea probelor (desfăşurarea acţiunii), acţiunea reparatorie (punctul
culminant) şi răsplata eroului (deznodământul).
Timpul şi spaţiul sunt nedeterminate, reperele spaţiale sugerează dificultatea aventurii eroului, care
trebuie să ajungă de la un capăt la celălalt al lumii, în plan simbolic: de la imaturitate la maturitate.

Personajele sunt „fiinţe de hârtie” care trăiesc numai în lumea ficţiunii, nu au consistenţă, dar
mimează realitatea şi uneori „concurează starea civilă”.
În Povestea lui Harap-Alb descifrăm naşterea şi formarea unei personalităţi umane nevoite să
treacă printr-o serie de încercări: traversarea unui labirint, coborârea în infern, căsătoria cu o prinţesă.
HARAP-ALB, asemenea oricărui Făt-Frumos din basmul popular este: personaj principal (apare în
toate momentele subiectului), protagonist (în raport cu Spânul, care este antagonist) funcţional, pozitiv
(pentru că întruchipează forţele binelui), şi eponim (dă titlul operei). El este personaj rotund şi nu plat, deşi
se manifestă în toate secvenţele aparent la fel, în fond suportând progresul iniţierii. Nu este doar fiul de crai
şi mezinul mai înzestrat decât ceilalţi, nepot (urmaş) al lui Verde Împărat, ci o fiinţă complexă, cu
defecte şi calităţi. Este atât de mult ajutat de ceilalţi, încât lectorul inocent îl poate considera o simpla
marionetă. Harap-Alb este personaj tridimensional, deoarece iese din tipar, te surprinde ca atunci când dă
calului cu frâul în cap, când râde la fel cu ceilalţi de Buzilă.
 Fiul de împărat dobândeşte numele de Harap-Alb în momentul în care este subjugat de Spân. Harap-
Alb este un personaj real şi nu fabulos, nu are nici o calitate supranaturală, G. Călinescu asemănându-l cu
un flăcău de la ţară datorită mentalităţii sale. Dacă la eroul popular calităţile sunt native, la Creangă
personajul principal suferă transformări, evoluează, iar confruntarea trece din planul fizic în cel psihologic.
La începutul drumului el este un neofit și trebuie să traverseze câteva probe pentru a deveni în final un
iniţiat (mistagog, fiinţă experimentată) şi deci, capabil „a împăraţi peste o ţară mare’.
În conturarea trăsăturilor personajului intervin modalităţile de caracterizare: directă făcută de către
narator („fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste”), de către alte personaje: Sfânta Duminică:
„slab de înger”; „mai fricos decât o femeie!”; Spânul: „slugă netrebnică”; Calul „nu te ştiam aşa fricos”;
Fetele „Harap-Alb… are o înfăţişare mult mai plăcută şi seamănă a fi mult mai omenos”. Personajul se
autocaracterizează „Se vede că m-a născut mama într-un ceas rău; „…m-am deprins a târî după mine o
viaţa ticăloasă”.
Dintre procedeele de caracterizare indirectă se utilizează caracterizarea prin onomastică, fapte,
modul de a gândi, gesturi, limbaj, relaţii cu alte personaje, etc.
Este caracterizat indirect prin onomastică, numele de Harap-Alb este un oximoron. Termenul „harap”
precizează starea de slugă, în care este plasat eroul. Spânul adaugă epitetul alb, contradictoriu, poate pentru a
scădea puţin din umilinţa condiţiei de servitor. Epitetul devine semnificativ pentru caracterul integru al
eroului, concordant cu înfăţişarea sa exterioară, albul, simbol al purităţii este şi emblema adevărului şi a
dreptăţii.
Totodată numele personajului central ar putea avea mai multe semnificații: Arap semnifică faţa
cunoscută, vizibilă a personajului care după jurământul din fântână devine sluga spânului; alb semnifică
faţa ascunsă a eroului şi ar putea indica nemurirea. Albul înseamnă şi cel care răspândește lumina, prima
care va descoperi aceasta este Sfânta Duminică, în grădina craiului când i se adresează repetat cu luminate
crăişor. Eroul va ajunge la această treaptă după al doilea moment al inițierii, când aducând capul cerbului
ucis „se părea că Harap-Alb, soarele cu el îl ducea”.
Harap-Alb este o fiinţă aparte, ceea ce se sugerează şi prin faptul că este al treilea dintre fraţi , mezinul
şi deci predestinat prin naştere să fie un învingător. Învaţă din greşeli şi progresează. Calităţi nu are încă.
Este înzestrat cu o psihologie aparte: plânge când se simte batjocorit de apăsătoarele cuvinte ale tatălui său
„începe a plânge în inima sa”, se mânie şi loveşte calul cu frâul, ca un flăcău de la ţară, se dovedeşte „mai
fricos decât o femeie”, când se duce în Pădurea Cerbului „se bate cu mâna peste gură”.
Atunci când bătrâna îi iese înainte, chiar în gradina palatului şi îi cere pomană vrea s-o alunge: „Ia
lasă-mă-ncolo mătuşă, nu mă supăra,…acum am altele la capul meu”. Dă de pomană, totuşi, şi-i ascultă
sfaturile în silă. Lipsit de experienţa vieţii, naiv se ia după aparenţe, apoi se lămureşte de miraculosul
situaţiei: „o vede învăluită într-un hobot alb, ridicându-se în văzduh”.
Eroul nu cunoaşte viaţa şi de aceea crede că un simplu impuls iniţial este de ajuns pentru a reuşi.
Sfaturile, ca orice copil, le uită repede. Pus să aleagă calul năzdravan, prin proba focului, se lasă înşelat de
aparente: „Ghijoagă uricioasă ce eşti, din toţi caii tocmai tu te-ai găsit să mănânci jăratec.” Şi calul şi
bătrâna trebuie să probeze insistent puterile miraculoase. După ce-l poartă prin nori, înspăimântându-l de
moarte el i se adresează calului cu „dragul meu tovarăş”.
Drumul lui Harap-Alb nu este un drum fizic, geografic, ci un drum spiritual de perfecţionare şi
purificare, un drum al iniţierii. Există şi câteva puncte obligatorii de trecere, a căror semnificaţie simbolică
este evidentă. Podul este locul de pătrundere într-o altă lume. Trecerea are mereu un singur sens, o etapă
odată parcursă, revenirea nu mai este posibilă. Peste un pod va trece eroul în momentul plecării la drum,
după lupta cu tatăl travestit; acesta este momentul intrării în lume. A apărut prima diferenţiere de fraţii
rămaşi acasă. A doua trecere va fi la întâlnirea cu nunta furnicilor. Acum semnificaţia se amplifică, pentru că
prezenţa apei vijelioase pe care o trece, primejduindu-i viaţa pune în evidenţă prima calitate dobândită, mila.
În drumul său se pierde prin hăţişurile codrului, motiv al labirintului al drumurilor întortocheate ale
vieţii, loc de iniţiere, de confruntare cu numeroase probe. Ieşirea din labirint este o proba prin care eroul
trecând-o cu succes şi-ar fi dovedit maturitatea. Harap-Alb nu reuşeşte, dovedind slăbiciune; intervine
Spânul, care îl călăuzeşte nu doar prin acest labirint fizic, ci mai ales printr-unul spiritual, viaţa.
Eroul pleacă deci la drum şi naivitatea îi este evidentă. Lipsit de experienţă devine sluga spânului, îşi
asumă numele de Harap-Alb, dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său. Întrucât
jurase pe paloş, îşi respectă cuvântul dat.
 Spânul îi cere lucruri aparent imposibile, lăsând impresia că vrea să-l piardă, dar cinstit din fire,
Harap-Alb nu-l trădează niciodată, deşi un stăpân tiran ca acesta ar fi meritat. Se arată speriat, disperat şi
pesimist în faţa Sfintei Duminici „de-aş muri mai degrabă, să scap odată de zbucium”.
În încercarea cu sălăţile din Grădina Ursului fiind fricos fuge din calea ursului, dar totodată aici învaţă
să se ferească de pericole. Iese în evidenţă vitejia eroului în Pădurea Cerbului, deoarece are curajul să se
lupte cu cerbul. Rezistă tentaţiei de a ieşi din groapă şi nu încalcă cuvântul dat. Când groapa se umple de
sângele cerbului, Harap-Alb dobândeşte botezul eternităţii, de aici şi strălucirea de soare a capului cerbului.
Fiind rasă nobilă atrage admiraţia celor din jur „lumea…alerga sa vadă ce minune poate să fie”, astfel
afirmaţia lui Călinescu se dovedeşte îndreptăţită: „omul de soi se vădeşte de sub orice strai”.
Drumul către Împăratul Roş poate fi considerat drumul cunoaşterii de sine. Eroul învaţă că
individul nu poate învinge de unul singur şi că şi sub chipul celei mai umile fiinţe se poate ascunde un
prieten. Este bun şi milos faţă de furnici, este harnic şi un bun gospodar, construindu-le albinelor un
adăpost. Mila este prima calitate dobândită în timpul călătoriei.
Fire veselă, este sociabil, are capacitatea de a-şi face prieteni adevăraţi, loiali precum cei cinci
năzdravani, care să-l ajute în orice împrejurare dificilă a vieţii sale. Iată-l deci înţelept. Începe să aibă
iniţiative, în grupul tovarăşilor de drum, devine lider. Acesta reprezintă primul moment de emancipare.
Cea de a treia încercare reprezintă şi o iniţiere în actul erotic, suprema dovadă a umanizării
personajului. Apare deci un nou sentiment, dragostea. Ultima treaptă a iniţierii este erosul, este treapta
desăvârşirii, care-i dă lui Harap-Alb sentimentul împotrivirii: „Sălăţile din grădina ursului, pielea şi capul
cerbului le-a dus la stăpânul său cu toată inima, dar pe fata împăratului Roş mai nu-i venea s-o ducă fiind
nebun de dragostea ei”. Ajunşi la curtea împăratului Verde, fata îl demască pe Spân, care îl acuză pe Harap-
Alb că a divulgat secretul şi îi taie capul. În felul acesta îl dezleagă de jurământ, semn că iniţierea este
încheiată, iar rolul Spânului ia sfârşit, calul este acela care distruge întruchiparea răului. Nunta şi schimbarea
statutului social (devine împărat) confirmă maturizarea eroului.
Dacă acceptăm asimilarea călătoriei lui Harap-Alb ca o lecţie de viaţă, toţi cei din jurul lui sunt
pedagogi. Craiul este primul pedagog. L-a învăţat să aibă simţul onoarei, să fie mândru şi corect. Sfânta
Duminică e pedagogul bun care face totul în locul lui, este personajul donator; are rolul de a testa calităţile
eroului. Calul este pedagogul rezervat, este ajutorul şi confidentul tânărului năpăstuit, are rolul de a-l ajuta
pe erou să-şi dezvolte posibilităţile, obligându-l să depăşească singur obstacole dificile. Împăratul Roş este
străinul care îl tratează cu duritate şi indiferenţă,el îl învaţă să nu aştepte mila de la nimeni. Spânul este
pedagogul rău, e neiertător şi îl pune mereu în primejdie. Efectul este însă contrar aşteptărilor. Este pentru
Harap-Alb un antimodel de la care eroul învaţă să nu fie inuman, crunt, ticălos şi înfumurat. Calul nu-şi ajută
stăpânul în momentele grele, deşi îşi probase anterior puterile excepţionale. Este ca şi cum între cei doi s-ar
fi stabilit o complicitate. În felul său însă şi Spânul îi este de ajutor eroului chiar dacă metodele lui sunt mai
puţin blânde.
Harap-Alb simbolizează un cod moral naţional, ca personaj literar memorabil, el a străbătut un drum de
inițiere, a acumulat experienţă, s-a format pentru viață.