Relatia dintre personaje

 Harap-alb 
din „Povestea lui Harap – Alb”
de Ion Creangă

Opera literară „Povestea lui Harap-Alb” scrisă de Ion Creangă este un basm cult, publicat în anul
1877 în revista „Convorbiri Literare”, în perioada Marilor Clasici. Viziunea autorului este factură
realistă, umanizarea fantasticului fiind observabilă, în modelarea prin hiperbolizare a unor situații de tip
rural.
Tema basmului este triumful binelui asupra răului, putând să se remarce și tema inițiatică, textul
având caracter de bildungsroman prin prezentarea procesului de formare a personalității eroului.
Titlul este analitic, și prin termenul „povestea” face trimitere la specia basmului, dar și la
istorisirea vieții protagonistului. Numele de Harap-Alb este un oximoron, asociind termenul de „Harap”
cu rob negru, cuvântul „alb” indicând condiția nobilă. Opoziția alb-negru traduce antiteza calități-defecte
ce arată că personajul este unul atipic.
Narațiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient, dar nu și obiectiv, deoarece
intervine adesea prin comentarii sau reflexii.
Cronotopul este unul mitic, vag precizat, acțiunile desfășurându-se într-un trecut nedeterminat
- ,,illo tempore”, sugerat prin termenul „odată”. Fuziunea dintre real și fabulos se realizează încă din
incipit. Spațiul este incert, sugerând dificultatea aventurii eroului : „între două capete de lume”, respectiv
împărățiile celor doi frați, Craiul și Împăratul Verde.
Se remarcă elementele de artă narativă specifice lui Creangă. Limbajul este deosebit prin termeni
și expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale, ziceri tipice, cum ar fi proverbele : „Capul de-ar fi
sănătos, că belele curg gârlă.”; „Dă-i cu cinstea să piară rușinea.”. Plăcerea zicerii, verva, jovialitatea se
reflectă în mijloacele lingvistice de realizare ale umorului. Acest se remarcă prin exprimarea mucalită :
„să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”; ironia : „Doar unu-i Împăratul Ros, vestit prin meleaguri alese
pentru bunătatea lui nemaipomenită și milostivirea lui cea neauzită”, sau prin caracterizări pitorești :
portretul lui Gerilă, Ochilă, Buzilă, Chiorilă și Chitilă. Oralitatea stilului dă impresia de zicere a textului
scris, și se realizează prin expresii onomatopeice : „Și odată pornesc ei, teleap, teleap, teleap!”, verbe
imitative și interjecții : „Măi Păsărilă, iacătă-o, ia! colo după lună, zise Ochilă.”.
Coborârea în fântână are, în plan simbolic, semnificația grotei, spațiu al nașterii și al regenerării.
Schimbarea identității reprezintă începutul inițierii spirituale, unde va fi condus de Spân. Personajul intră
în fântână naiv fecior de crai, pentru a deveni Harap-Alb, rob al Spânului. „Răutatea" Spânului îl va pune
în situații dificile, a căror traversare implică demonstrarea unor calități morale necesare atunci când va
fi ,,mare și tare". Jurământul din fântână include și condiția eliberării: !jură-mi-te pe ascuțișul paloșului
tău că mi-i da ascultare întru toate...; și atâta vreme să ai a mă sluji, până când îi muri și iar îi învie".
Relația dintre cele doua personaje este conturata prin intermediul elementelor de structura si de
compoziție precum: titlul, conflictul, relațiile, reperele spațiale si temporale, precum și perspectiva
narativă.
Harap-Alb este personajul principal al operei, erou pozitiv, eponim, tridimensional și atipic, fiind
diferit de Făt-Frumos, căci nu are puteri supra-naturale, fiind un erou realist. Dar, pe lângă calitățile
vizibile, la începutul basmului observăm că domină defectele în aura sa.
Statutul său social este acela de fiu de crai, mezin chiar. Ajunge să poarte masca slugii Spânului,
dar în final, după ce a trecut după cele zece etape și a ajuns într-un final la finalul etapei maturizării,
ajunge împărat.
Din punct de vedere moral, Harap-Alb întruchipează binele, dovedindu-se a fi onest pe parcursul
călătorie, respectându-și jurământul și ducând la bun sfârșit probele la care este trimis.
În ceea ce privește statutul psihologic, protagonistul evoluează treptat, parcurgând un drum
inițiatic, trecând de le stadiul de neofit, la cel de matur.
În prima parte a basmului, Harap-Alb își arată defectele : este superficial, căci judecă după
aparențe, slăbiciune, atunci când nu trece proba pădurii-labirint, neobedient, prin încălcarea poruncii
tatălui, echivalând cu păcatul originar. Și pe lângă toate acestea, naivitatea a fost un mare defect al său,
chiar fiind poreclit „boboc”.
Harap-Alb nu are puteri supranaturale și nici însușiri excepționale cum ar fi: vitejia, dârzenia,
istețimea, dar dobândește prin trecerea probelor o serie de valori etice : mila, bunătatea, generozitatea,
prietenia, respectarea jurământului și curajul, care sunt necesare unui împărat, în viziunea autorului.
Sensul didactic al basmului este exprimat de Sfânta Duminică: „Când vei ajunge și tu odată mare și tare,
îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și necăjiți, pentru că știi acum ce e
necazul”. Numele personajului reflectă condiția duală: Harap, care înseamnă rob, slugă, iar Alb, care
înfățișează originea nobilă , iar sugestia cromatică alb negru, traversarea unei stări intermediare, între
starea de inocență, care este interpretată de negru, și „învierea" spirituală a celui ce va deveni împărat,
reprezentată de culoarea alb.
Portretul eroului este realizat cu ajutorul modalităților de caracterizare: caracterizarea indirectă,
care reiese din faptele sale, gesturi, atitudini, nume sau poreclă, chiar și din relația cu alte personaje, pe
când, caracterizarea directă este realizată de narator și de personaje.
Astfel aflam de la început, direct de la narator ca Harap-Alb era unul dintre cei trei fii ai unui crai,
ca era cel mai mic dintre ei, numele de Harap-Alb nefiind menționat decât mai târziu, ca o consecință a
neascultării. “Amu cică era odată într-o tara de crai, un crai care avea trei ficiori.”/ “Fiu craiului cel mai
mic, făcându-se atunci ros, iese afara in gradina si începe a plânge…”. Tot direct de la narator aflam ca
după ce acesta a făcut milostenie femeii, ea îl sfătuiește sa meargă sa ceara costumul tatălui sau, costum
pe care l-a îmbrăcat când a fost mire. Fiul de crai asculta si se duse, astfel el toata călătoria a fost îmbrăcat
într-un costum vechi, pornind la drum nu cu o înfățișare grandioasa si cu suflet las asemeni fraților săi ci
foarte modest, însă cu o atitudine de învingător. Mai apoi după ce avansam puțin in acțiunea propriu-zisa,
respectiv după sosirea spânului si a lui Harap-Alb la împărăția lui Verde-Împărat, descoperim singura
caracterizare directa adresata lui Harap-Alb, făcută de alte personaje respectiv de către verișoarele sale,
însă tot exprimata de către narator, atunci când vorbeau intre ele despre răutatea spânului spunând ca
Harap-Alb are o înfățișare mult mai plăcută decât a spânului semănând mult mai bine cu ele. “Si din
ceasul acela, au început a vorbi intre ele (…) ca Harap-Alb, sluga lui, are o înfățișare mult mai plăcută…
Caracterizarea directa a lui Harap-Alb este descrisa foarte sumar, autorul axându-se mai mult pe
caracterizarea indirecta, si anume pe trăsăturile cele mai frumoase care au ieșit la iveala din acțiunile sale.
Calitățile și le educă prin intermediul probelor la care este supus. El apare în scenă după ce frații
săi mai mari eșuează în încercarea de a-și asuma un destin de excepție. Niciunul nu este suficient de
vrednic pentru a împlini destinul de conducător propus de împăratul Verde, unchiul lor. Prin caracterizare
indirectă se realizează portretul moral al lui Harap-Alb, încă neinițiat. Acesta nu se grăbește să-și
revendice drepturile, ci caută în sine răspunsul la problema destoiniciei proprii. Ajutorul apare sub forma
bătrânei gârbove care cere milostenie. Aceasta face parte din categoria personajelor confidente și are un
rol important în inițierea eroului. Replica fiului, mijloc de caracterizare indirectă, demonstrează egoism și
centrare asupra sinelui: „acum am altele pe capul meu„. Insistențelor bătrânei tânărul le răspunde mâniat
„nu te iuți așa de tare”, dovedind opacitate, lipsă de cunoaștere umană, pripeală. Fiul nu vede încă
dincolo de aparente – „tocmai de la una ca dumneata fi-ai găsit să aștept eu ajutor?”, nu știe că nu în
înfățișare se convertește cunoașterea și înțelepciunea. După insistențele bătrânei și dojana acesteia, fiul se
îndură și îi oferă un ban: „Tine mătușă, de la mine puțin și de la Dumnezeu mult”. Din vorbele sale,
mijloc de caracterizare indirectă, rezultă acum chibzuința, fiul înțelegând că e o ființă limitată.
Dovada bunătății este răsplătită. Pentru a-și desăvârși destinul trebuie să facă proba bunătății.
Celelalte calități sau însușiri se pot dobândi, însă bunătatea este înnăscută. Drumul inițierii fiului este o
călătorie în sinele său. Inocența, lipsa de experiență în a vedea dincolo de aparente, credulitatea se
manifestă și în alegerea calului, respectiv în cedarea în fața Spânului.
În ceea ce privește relația cu celelalte personaje, se poate afirma că în acest drum al maturizării,
cei din jurul protagonistului devin „pedagogi”. Craiul îl învață să se ferească de Spân și de Omul Roș, să
fie mândru și să aibă onoare, iar pe lângă acestea, să fie corect. Sfânta Duminică este pedagogul bun, care
îi dă problema gata rezolvată. Calul este confidentul tânărului, un pedagog rezervat, care supervizează
totul, și intervine numai atunci când este necesar. Împăratul Roș este străinul care îl tratează cu
indiferență, învățându-l să nu aștepte milă de la nimeni. Spânul este pedagogul rău, ce-l pune mereu în
primejdie, dar efectul este contrar așteptărilor, căci îl transformă într-un erou. El este răul necesar
maturizării, dar ar putea fi și un alter-ego al lui Harap-Alb, latura sa urâtă și rea pe care treptat o elimină.
Spânul este un personaj negativ, putând fi chiar considerat antagonistul basmului, fiind chiar și un
personaj realist, pentru că nu are caracter supranatural.
Statutul său social nu este precizat, dar în ceea ce privește moralitatea, Spânul reprezintă
întruchiparea răului, fiind aspru și viclean cu mezinul, pe care încearcă să-l piardă, trimițându-l în probe
din ce în ce mai dificile.
Psihologia Spânului este specifică unei entități dornice de a obține puterea, devenind răzbunător
la final când este pe cale de a o pierde.
Fiind un rău necesar, calul nu-l ucide înainte de inițierea eroului să se fi încheiat: „Și unii ca
aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte...”. Nu doar
naratorul, ci și personajele par a avea cunoștință de scenariul inițiatic pe care trebuie să-l traverseze
protagonistul.
În concluzie, Harap-Alb, protagonistul basmului, realizează in mare toata acțiunea, reprezentând
binele, fiind caracterizat direct de către autor si indirect caracterizat cel mai bine de faptele pe care le-a
săvârșit de fiecare data când s-a confruntat cu una din cele cinci probe.