Povestea lui Harap-Alb”

de Ion Creanga
-caracterizare personaj-

Ion Creangă este considerat în literatura română creatorul basmului cult, ale
cărui principale trăsături sunt localizarea și umanizarea fantasticului.

Publicat în anul 1877, în revista “Convorbiri literare”, basmul “Povestea lui

Harap-Alb” de Ion Creangă este considerat “cel mai frumos basm […] din întreaga
noastra literatură”, “un veritabil bildungsroman fantastic”.

Tema generală a basmelor, lupta dintre bine și rău, ocupă un loc secundar în
“Povestea lui Harap-Alb” deoarece nu există o confruntare directa între erou și forțele
răului. În toate probele la care este supus, Harap-Alb este ajutat de prietenii de
nădejde pe care și-i făcuse. Tema centrală a basmului este călătoria inițiatică a
eroului, fiecare secvență narativă devenind un moment esențial în initțerea acestuia
atât în plan social, cât și uman. Din acest punct de vedere, opera devine un
bildungsroman.

Titlul devine semnificativ pentru tema basmului deoarece sugerează că opera

urmărește destinul personajului principal, anume Harap-Alb. Numele acestuia este un
oximoron deoarece “harap” înseamnă negru, aici având sensul de rob, iar adjectivul
“alb” evidențiază statutul lui special de rob alb, dar sugerează și puritatea sufletească.

Perspectiva narativă este obiectivă, narațiunea fiind relatată la persoana a III-a,

de un narator omniscient, dar există și intervenții subiective ale naratorului, din
dorința de a recapta atenția cititorului.

Personajul principal, Harap-Alb, este caracterizat în mod direct de narator și

de celelalte personaje, dar mai ales indirect, prin vorbe, fapte, comportament, relația
cu celelalte personaje.

Statutul social al personajul este inițial unul privilegiat deoarece este cel mai
mic fiu, întruchipând în basm motivul superiorității mezinului. Statutul său social se
schimbă, însă, pe parcursul operei deoarece este păcălit de spân, care ii fură
identitatea, această experiență având pentru el rol inițiatic.

Din punct de vedere moral, este un erou tipic de basm prin bunătate,
generozitate, curaj, dar se deosebește prin faptul că rămâne în sfera umanului,
neavând trăsături supranaturale.

1
 Psihologic, nu este foarte bine individualizat, fiind privit mai ales din exterior,
din comportamentul său reieșind că este o fire sensibilă și că are momente de îndoială,
de ezitare specific umane.

Trăsătura dominantă este bunătatea, care se evidențiază încă de la începutul

basmului, din scena în care pare a fi cel mai afectat de supărarea tatălui cauzată de
eșecul fiilor mai mari. Reacția lui este surprinsă de narator prin caracterizare directă:
“începe a plânge în inima sa” și se retrage în grădina palatului. Milostiv, dă de
pomana bătrânei cerșetoare pe care o întâlnește, iar aceasta îi răsplătesșe bunătatea,
sfătuindu-l să ceară tatălui său calul, hainele, armele cu care a fost el mire. Astfel
pregătit, pornește într-o călătorie inițiatică, pe parcursul căreia este supus mai multor
probe menite să-l pregătească pentru viață.

Prima probă la care e supus este chiar cea a tatalui său, care-l așteaptă la un
pod deghizat în urs. Mezinul dă dovadă de curaj, primind binecuvântarea tatălui.
Podul reprezintă pentru erou trecerea de la adolescență la maturitate, dar și trecerea de
la o lume cunoscută, cea a împărăției, la o lume necunoscută, pădurea-labirintul vieții
în care se rătăcesșe, neinițiat fiind. Aici dovedeste o altă trăsătură dominantă a sa:
naivitatea, lipsa experienței vietii. De aceea, se lasă ușor păcălit de spîâ, pe care îl
acceptă ca slugă, nesocotind sfatul tatălui. Profitând de credibilitatea lui, spânul îl
atrage la o fântână și îl închide în ea. Naivitatea personajului este evidențiată și de
narator prin caracterizare directă, precizând că este “boboc în felul sau la trebi aieste”.
Scena fântânii devine semnificativă pentru personaj deoarece este atât locul
“botezului”, aici primindu-și numele de Harap-Alb, cât și o adevărată poartă a
infernului, de aici începând pentru el greutățile vieții, reprezentate de probele la care
spânul îl supune.

În relația cu spânul se dovedește a fi cinstit, loial, respectându-și jurământul

făcut chiar și în momentele dificile.

Drumul către curtea Împăratului Roșu este un alt prilej de inițiere deoarece el
învață acum că orice ființă, oricât de neînsemnată ar părea, ar putea fi de folos. Prin
caracterizare indirectă, ce reiese din comportament, se evidențiază, din nou, bunătatea
eroului deoarece ocolește furnicile și ajuta albinele, fiind răsplătit apoi pentru
altruismul său. De asemenea, alături de cele cinci personaje fabuloase, dovedește
capacitatea de a vedea dincolo de aparențe și de a-și face prieteni adevărați, care să-i
fie alături în momentele dificile.

2
 Probele de la curtea Împăratului Roșu reprezintă inițierea erotică a eroului,
căci ele duc la ritualul pețitului: însoțirea mirelui de un alai, găzduirea (proba de foc),
ospățul, proba îndemânării și alegerea motivată a miresei. Trecerea acestor probe îl
pregătește pentru căsătoria cu o fată din aceeași lume ca și el, o etapă esențială în
evoluția sa.

Scena morții devine simbolică pentru erou deoarece marchează sfărșitul

jurământului, dar și al condiției umilitoare de rob. Învierea înseamnă pentru el o
renaștere într-o altă viață în care este pregătit pentru căsătorie și pentru a deveni
împărat.

În opinia mea, destinul personajului principal evidențiază caracterul didactic al

basmului, explicat lui Harap-Alb și prin vorbele Sf. Duminici: “când vei ajunge și tu
odată mare și tare […] vei crede celor asupriți și necăjiți pentru că știi ce e necazul”.
Construcția personajului reflectă viziunea despre lumea autorului deoarece este
umanizat prin comportament și limbaj, neavând trăsături supranaturale. Deși înzestrat
cu trăsături deosebite, Harap-Alb are slăbiciuni omenești, momente de tristețe și de
disperare, dar și satisfacțiile învingătorului, toate conducând la desăvârșirea sa ca om.

3
 “Povestea lui Harap-Alb”

de Ion Creangă

-relația dintre personaje-

Ion Creangă este considerat în literatura română creatorul basmului cult, ale
cărui principale trăsături sunt localizarea și umanizarea fantasticului.

Publicat în anul 1877, în revista “Convorbiri literare”, basmul “Povestea lui

Harap-Alb” de Ion Creangă este considerat “cel mai frumos basm […] din întreaga
noastră literatură”, “un veritabil bildungsroman fantastic”.

Tema generală a basmelor, lupta dintre bine și rău, ocupă un loc secundar în
“Povestea lui Harap-Alb” deoarece nu există o confruntare directă între erou și forțele
răului. În toate probele la care este supus, Harap-Alb este ajutat de prietenii de
nădejde pe care și-i făcuse. Tema centrală a basmului este călătoria inițiatică a
eroului, fiecare secvență narativă devenind un moment esențial în inițierea acestuia
atât în plan social, cât și uman. Din acest punct de vedere, opera devine un
bildungsroman.

Titlul devine semnificativ pentru tema basmului deoarece sugerează că opera

urmărește destinul personajului principal, anume Harap-Alb. Numele acestuia este un
oximoron deoarece “harap” înseamnă negru, aici având sensul de rob, iar adjectivul
“alb” evidențiază statutul lui special de rob alb, dar sugerează și puritatea sufletească.

Perspectiva narativă este obiectivă, narațiunea fiind relatată la persoana a III-a,

de un narator omniscient, dar există și intervenții subiective ale naratorului, din
dorința de a recapta atenția cititorului.

Personajul principal, Harap-Alb, și personajul secundar, spânul, sunt

individualizate prin caracterizare directă făcută de narator și de celelalte personaje,
dar și prin caracterizare indirectă ce reiese din vorbe, fapte, comportament, relația cu
celelalte personaje.

Statutul inițial al lui Harap-Alb este unul privilegiat deoarece este cel mai mic
fiu de crai, întruchipând în basm motivul superiorității mezinului. Spânul acceptă

4
inițial ipostaza umilă de slugă, dar își schimbă statutul prin viclenie, reușind să fure
identitatea lui Harap-Alb.

Din punct de vedere moral, este un erou tipic de basm prin bunătate,
generozitate, curaj, dar se deosebește prin faptul că rămâne în sfera umanului,
neavând trăsături supranaturale. Personajul opozant, spânul, reprezintă forțele răului,
individul perfid, obișnuit a obține avantaje și bogăție prin înșelăciune. Portretul său
fizic se rezumă la o trăsătură, ce reiese din caracterizarea directă făcută de narator:
“om spân”. În superstiția populară, acesta este un om “însemnat”, periculos și trebuie
evitat.

Psihologic, Harap-Alb nu este foarte bine individualizat, fiind privit mai ales
din exterior, din comportamentul său reieșind că este o fire sensibilă și că are
momente de îndoială, de ezitare specific umane.

O primă scenă semnificativă pentru relația dintre personaje este cea a întâlnirii
în pădure, labirintul în care mezinul, neinițiat fiind, se rătăcește. Lingușitor și umil,
spânul reușește să îl convingă pe erou să-l accepte în slujba sa, deși tatăl său îl sfătuise
să se ferească de astfel de oameni. Viclean, spânul varsă apa din pleoscă și îl atrage la
o fântână, păcălindu-l să intre în ea. Naivitatea mezinului este evidențiată de narator
prin caracterizare directă: “e boboc în felul său la trebi aieste”. Acesta intra în fântână,
fără să se gândească la pericolul care îl pândea. Spânul devine răutăcios și
amenințător, silindu-l să jure pe paloș că îi va arăta “ascultare și supunere în toate”.
Această scenă devine semnificativă pentru personaj deoarece este atât locul
“botezului”, aici primindu-și numele de Harap-Alb, cât și o adevarată poartă a
infernului, de aici începând pentru el greutățile vieții.

În relația cu spânul, Harap-Alb dovedește loialitate și credință față de stăpânul

său, întrucât jurase pe paloș. Cinstit din fire, nu îl trădează pe spân nici chiar în
momentele dificile. Pe de alta parte, spânul este un stăpân tiranic, impulsiv și agresiv.
Astfel,îin momentul în care ajung la curtea Împăratului Verde, spânul îl trimite la

grajd și devine amenințător, pălmuindu-l ca să ia “și mai mult frică”. De aceea, fetele
Împăratului Verde cred că spânul nu le seamănă deloc “nici la chip, nici la bunătate”
și că Harap-Alb, sluga lui, “are o înfățișare mult mai plăcută și samănă a fi mult mai
omenesc”. Spânul este dictatorial și aspru cu Harap-Alb, asumându-și toate meritele
reușitei lui, întrucât consideră că știe să-i fie stăpân adevărat și să îl strunească.

5
 O ultima scenă semnificativă pentru evoluția relației dintre cele două
personaje este cea din finalul basmului, când Harap-Alb se întoarce cu fata
Împăratului Roș, pe care spânul dorea să o ia de soție. Aceasta dezvăluie adevărata
identitate a celor doi, iar spânul, crezând că Harap-Alb și-a încălcat jurământul, se
repede și ii taie capul. Este pedepsit însă de calul lui, care îl ridică la cer și apoi îi dă
drumul, ucigându-l. Personaj fabulos, fata Împăratului Roș îl readuce la viață pe
Harap-Alb, iar cei doi primesc binecuvântarea Împăratului Verde pentru a se căsători
și a-i urma la tron. Această scenă este semnificativă deoarece marchează sfârșitul
juramântului, dar și al condiției umilitoare de rob. Învierea înseamnă pentru el o
renaștere într-o altă viață în care este pregătit pentru căsătorie și pentru a deveni
împărat.

În opinia mea, relația dintre cele două personaje evidențiază antiteza dintre
bine și rău, deznodământul fiind reprezentat, ca întotdeauna, de triumful binelui
asupra răului. Protagonistul trece printr-o serie de probe, dar învață din greșeli,
evoluează, se maturizează pentru a merita să devină împărat. Un rol important în acest
proces îl are și spânul, care întruchipează răul, dar este și cel care îl inițiază, “e un rău
necesar”. Ambele personaje sunt umanizate prin comportament, gânduri, limbaj, fiind
o expresie a viziunii despre lume a autorului.