Caracterizarea lui Harap-Alb

Basmul a apărut în literatura populară, fiind apoi valorificat în literatura cultă,

începând cu secolul al XIX-lea, odată cu afirmarea romantismului. Ca specie epică, basmul
implică supranaturalul, fabulosul și miraculosul, având ca trăsături: prezența cifrelor magice,
a unui spațiu real sau imaginar, utilizarea unui limbaj popular, regional și arhaic, finalul e,
deobicei, fericit, binele fiind învingător, iar personajele, fie că sunt oameni, fie că sunt ființe
himerice (zâne, balauri), sunt purtătoare ale unor valori simbolice. Complexitatea speciei este
evidențiată de criticul G. Călinescu: ,,Basmul e un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind
mitologie, etică, știință, observație morală”. Basmul cult preia tiparul narativ al celui popular,
dar organizează elementele stereotipice (repetative) conform concepției artistice, viziunii
despre lume și stilului propriu scriitorului.

,,Povestea lui Harap-Alb” a apărut pe 1 august 1877 în revista ,,Convorbiri literare” și

este un basm cult care pune în evidență atât specificul acestui tip de text, cât și viziunea
realistică a lui Creangă, care apropie lumea basmului de lumea Humuleștiului natal. La nivel
tematic, lupta dintre bine și rău este dublată de o semnificație morală, susținută prin destinul
protagonistului. Mesajul principal al operei pune în lumină ideea că ,,omul de soi bun se
vădește sub orice strai” (G. Călinescu). Personajele îndeplinesc aceleași roluri ca-n basmul
popular, dar se individualizează prin limbaj, înfățișare sau comportament. În plus, stilul este
elaborat, narațiunea îmbinându-se cu descrierea, unele scene sunt dramatizate, iar descrierile
detaliate individualizează personajele. Narațiunea se face la persoana a III-a, din perspectiva
unui narator omniscient, omniprezent, dar parțial obiectiv, deoarece intervine adesea în
narațiune prin comentarii și reflecții.

Basmul ,,Povestea lui Harap-Alb” are ca temă, dincolo de triumful binelui asupra
răului și destinul, devenirea spirituală a eroului, care parcurge un drum inițiatic, motiv pentru
are opera are caracter de Bildungsroman (roman de formare). Viziunea autorului este una
realistă și, ca urmare, fabulosul se-mpletește cu realul, iar fantasticul este umanizat pentru că
scriitorul evocă o lume autentic țărănească, dându-i o tentă de fabulos popular. Geneza
textului trimite așadar către un strat folcloric de la care Creangă preia schema epică, dar și
către unul cult, etic și filozific, născut din concepția autorului asupra unor teme precum
inițierea, formarea unui conducător, cunoașterea de sine, rolul familiei în devenirea tânărului,
destinul, teme subordonate eternului conflict dintre bine și rău.

Eroul din basmul lui Ion Creangă este atipic în raport cu basmul popular, rămâne în
sfera umanului, neavând puteri supranaturale. Nicolae Manolescu îl consideră ,,un fel de Făt-
Frumos juvenil și neexperimentat, mai mult ajutat de ceilalți decât viteaz”.

La începutul basmului are un statut privilegiat. El este fiul craiului și în maniera

basmului popular este și mezinul familiei, astfel reprezentând ,,o vârstă și o criză”
(G.Călinescu). Ca vârstă poate fi situat, grație statutului în familie, la granița dintre
adolescență și maturitate, având din această cauză un caracter încă neformat, dar mult mai
deschis către inițiere.
 Semnifică și o criză de personalitate, deoarece este judecat prin raportare la frații mai
mari: dacă aceștia nu au reușit în proba născocită de Crai, nici el nu poate fi capabil. Atipic
creației populare, la acest prim nivel, eroul nu primește niciun nume, fiind etichetat drept, fiul
craiului sau crăișorul, în virtutea unei mentalități populare conform căreia omul este acceptat
de grup și practic are o identitate socială doar la vârsta maturității.

Chiar de la începutul călătoriei își modifică statutul social acesta fiindu-i furat prin
vicleșug. Devine sluga Spânului și primește numele de Harap-Alb. Primul termen ,,Harap”
conotează aparența umilă, inferioară a personajelor, iar cel de-al 2-lea ,,Alb”, esența
superioară, nobilă a acestuia. La sfârșitul călătoriei, trecând de toate probele și maturizându-
se, Harap-Alb dobândește statutul de împărat, dezvăluindu-se astfel adevărata lui identitate.

Sub aspect moral eroul este o sinteză de calități (generozitate, compasiune pentru cei
din jur, onoare, toleranță, prietenie, milostenie) și defecte (naivitate , lașitate, lipsă de
încredere în forțele proprii), fără a ilustra o tipologie standard, o construcție umană realistă. El
nu săvârșește nimic spectaculos, dar parcurge un drum inițiatic în vederea formării sale pentru
viață.

Pe plan psihologic se remarcă faptul că mezinul este surprins pe parcursul întregului

proces de maturizare. La început este șovăitor în fața deciziilor sau gata să se lase stăpânit de
frică, naiv, copleșit de rolul pe care și l-a asumat. Pe parcurs își dezvoltă personalitatea,
dobândind calități precum încrederea în sine și curajul.

Trăsătura dominantă a protagonistului este naivitatea, dedusă din diverse scene. O

primă scenă semnificativă pentru rolul și evoluția personajului principal este trecerea prin
pădurea-labirint. Aceasta reprezintă spațiul dispariției identității sale vechi, dar și regenerarea
sa spirituală, prin renaștere. Inițial, tânărul se rătăcește și este astfel nevoit să se abată de la
sfatul părintesc (,,să te ferești de omul roș, iară mai ales de cel spân, cât îi putea”), luând drept
călăuză un spân viclean. Acest nou personaj, antagonistul, dar și formatorul eroului care
recunoaște că are nevoie de ajutor și ,,rău e cu rău, dar mai rău e fără rău”, se remarcă prin
șiretenie și perseverență; el are capacitatea de a se metamorfoza (apare în calea crăișorului de
3 ori), luând diferite înfățișări ademenitoare (atrăgătoare), pentru a-l convinge pe tânăr să îi
accepte ca tovarăș de drum: ,,Nu cumva ai trebuință de slugă , voinice? ”.

O altă secvență esențială pentru conturarea profilului eroului și a relației cu

antagonistul este cea în care Spînu îl păcălește pe fiul Craiului să intre în fântână: ,,Fiul
Craiului, boboc în felul său la trebi de aiste, se potrivește Spînului și se bagă în fântână, fără
să-l trăsnească prin minte ce se poate întâmpla”. Naiv, lipsit de experiență și foarte credul, fiul
de crai își schimbă acum statutul din nepot al Împăratului Verde în slugă a Spânului: ,,De-
acum înainte să știi că te cheamă Harap-Alb; aista ți-i numele, și altul nu”. Acest nume este un
oximoron și are sensul de rob alb. Harap-Alb, de fapt, evidențiază evoluția protagonistului de
la slugă la împărat milostiv, statutul de rob, fiind unul esențial pentru a putea, ulterior,
empatiza cu supușii săi. Eroul își asumă acest nume și va dovedi pe parcursul textului
loialitate și credință față de stăpânul său, deoarece a jurat pe paloș. El devine robul țigan, deși
era alb, nedumerind astfel, pe unchiul său, Împăratul Verde, și pe fetele acestuia, care simt
pentru el o simpatie spontană. Cu toate acestea, flăcăul nu-și încalcă jurământul, își respectă
cuvântul dat, rod al unei educații solide căpătate în copilărie, de a fi integru și demn, capabil
să-și asume vinovăția cu toate urmările faptului că nu și-a ascultat tatăl.

Evoluția conflictului implică depășirea probelor cu ajutorul unor elemente ce țin de

miraculos și cu implicarea altor personaje cu puteri supranaturale. Primele două probe sunt
trecute cu ajutorul Sf. Duminici, care îi oferă eroului obiecte magice (de exemplu, obrăzarul și
somnoroasa). La curtea Împăratului Roș, probele presupun participarea unor personaje
himerice și animaliere: proba focului, a ospățului, a pământului și a apei, alegerea macului de
nisip, păzirea fetei de Împărat, care implică și motivul dublului. Finalul conflictului constă în
distrugerea răului, realizat de calul lui Harap-Alb după ce Spânul își încheiase misiunea și
inițierea fusese finalizată.

Modalitățile de caracterizare ale personajului sunt multiple, de la cele directe la cele

indirecte, de la cele clasice, la cele moderne. În mod direct, eroul este caracterizat de către
narator în scena coborârii în fântână: ,,Boboc în felul său la trebi de aistea”. Sf. Duminică îl
consideră ,,slab de înger, mai fricos decât o femeie”, iar Spânul îl numește ,,fecior de om
viclean” sau ,,pui de viperă”. Este prezent și procedeul autocaracterizării în secvența în care
eroul regretă neascultarea sfatului părintesc: ,,Așa-i dacă n-am ținut seama de vorbele lui am
ajuns slugă la dârloagă”. Protagonistul este caracterizat, de asemenea, și prin antiteză cu
Spânul (antagonistul) prin intențiile, valorile și trăsăturile lor. Dacă fiul craiului este ,,Omul
de soi bun” (G.Călinescu), Spânul este antieroul pus în slujba răului. Relația dintre cele 2
personaje devine esențială în caracterizarea indirectă a personajelui principal. Fără intervenția
Spânului, Harap-Alb ar fi rămas, probabil, naivul din incipit. Relația cu acesta însă, îi
deschide drumul spre lumea desăvârșirii sinelui, evidențiind ideea că binele și răul sunt
fațadele complementare ale personalității oricărui om. Conflictul dintre cei doi reprezintă o
transpunere a conflictului tipic din basme – confruntarea dintre bine și rău.

Om însemnat și întrupare a maleficului, Spânul are rolul de pedagog sever în inițierea

lui Harap-Alb, care învață astfel să-și respecte jurămintele și să fie loial. Misiunea Spânului se
încheie în finalul basmului, când se sfârșește jurământul: Harap-Alb trebuie să-l slujească
până va muri și va învia. Astfel Spânul apare în ipostaza de antagonist, dar este rău necesar în
formarea morală și spirituală a viitorului împărat.

Pe parcursul textului apar și alte modalități de caracterizare, prin fapte, limbaj,

comportament sau atitudine. Eroul are capacitatea de a-și face prieteni adevărați, loiali, care
să-l ajute în orice împrejurare dificilă a vieții sale. De asemenea, maturizarea eroului poate fi
demonstrată și prin atitudinea pe care o are față de aceștia, el nemaijudecând după aparențe
(așa cum a făcut, de exemplu, în secvența găsirii calului în herghelie).

În concluzie, Harap-Alb parcurge o fascinantă aventură inițiatică devenind simbolul

eroului care își asumă destinul în toată complexitatea lui și pune în evidență idealul de
dreptate, cinste și adevăr.