”Plumb” de George Bacovia

,,Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb și funerar veștmânt
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripele de plumb.”

Simbolismul este un curent literar apărut inițial în Franța, la sfârșitul secolului al XIX-
lea, ca reacție împotriva retorismului romantic și a impersonalității reci a parnasianismului.
Precursor al simbolismului este considerat a fi Charles Baudelaire prin volumele de
versuri ,,Les correspondances” și ,,Les fleurs du mal”, iar printre reprezentanții de marcă, pe
plan european, se numără și Paul Verlaine, St. Mallarmé sau A. Rimbaud. Acest curent literar
se definește prin noțiuni și principii precum muzicalitatea, artificialitatea, sugestia și vagul,
monotonia, dar și prin cultivarea simbolului, a sinesteziei și a corespondențelor.
În literatura română, simbolismul se individualizează prin opera unor scriitori precum
Ion Minulescu, Ștefan Petică, Dimitrie Anghel, dar se impune prin intermediul operei lui
George Bacovia.
Poezia ,,Plumb” a apărut inițial în 1911 în revista ,,Versuri”, sub pseudonimul George
Andoni, pentru ca apoi să fie inclusă în volumul de debut cu același nume din 1916,
înscriindu-se în estetica simbolistă prin folosirea simbolului, a tehnicii repetițiilor, prin
cromatică (dominant fiind cenușiul), prin dramatismul trăirilor eului liric dedus din
corespondențele ce se stabilesc între materie și spirit, prin muzicalitatea interioară stridentă.
Tema principală a poeziei o constituie condiția nefericită a artistului într-o societate
limitată care nu îl înțelege și nu îi înțelege nici creația. La un alt nivel tematic, se regăsește
tema morții, susținută prin atmosfera și simbolurile funebre: ,,sicriele de
plumb”, ,,cavou”, ,,coroanele de plumb”. Tema morții este surprinsă încă din incipitul
discursului poetic, unde verbul la imperfect ,,Dormeau”, alături de epitetul ,,adânc”, sugerează
ideea unui somn continuu, echivalent, în cazul lui Bacovia, cu moartea. Această temă nu mai
este percepută, la fel ca la romantici, ca o formă de salvare a ființei, eul bacovian simțindu-se
abandonat. Acesta se vizualizează pe sine mortificat sub puterea metalului thanatic: ,,Stam
singur lângă mort... și era frig”.
Titlul atrage atenția atât ca realizare fonetică, cât și ca încărcătură stilistică,
semnificantul conținând două consoane explozive p și b, în poziție simetrică, traducând
greutatea sufletească; ele închid vocala u, potențând ideea de anulare a evadării și sonanta m
ce dă tonul de cântec de moarte. Titlul reprezintă și simbolul central al poeziei, metalul
sugerând apăsarea sufletească prin greutatea sa, monotonia existenței prin culoarea gri și
labilitatea psihică prin maleabilitate.
Textul propune o structură externă de tip canonic, fiind compus din două catrene, cu
respectarea principiilor prozodice. Se evidențiază dispunerea simetrică a versurilor,
anticipându-se astfel viziunea poetului asupra existenței supuse monotoniei și cantonate într-
un univers limitat. La nivel intern, se observă că textul este construit în jurul unui simbol
central recurent în opera bacoviană, plumbul; prima strofă dezvoltă un univers exterior, iar
cea de-a doua trimite către un spațiu interior, ambele generate de motive specifice
sensibilității simboliste: singurătatea, tristețea, izolarea sau neliniștea.
 Primul catren conturează un cadru exterior apăsător, dezolant, care poartă amprenta
morții, fiind propus, astfel, un câmp semantic al morții redat prin cuvinte
precum ,,sicrie”, ,,cavou”, ,,coroane” sau structura ,,funerar vestmânt”.
Incipitul asociază imperfectul ,,Dormeau” epitetului adverbial ,,adânc”,
imprimând ,astfel, o sugestie statică de încremenire spațială și temporală. Repetarea
epitetului ,,de plumb” evidențiază existența mohorâtă, anostă, lipsită de posibilitatea înălțării,
exasperarea, iar plasarea acestuia în rimă are rolul de a închide ca într-un cerc implacabil
întreaga existență. În cel de-al treilea vers al primei strofe apare singura referire explicită la
eul liric-,,Stam singur”, trecându-se astfel dinspre realitatea exterioară către cea interioară,
starea dominantă dedusă, în spirit simbolist, fiind angoasa. Vântul este singurul element care
sugerează mișcarea, însă produce efecte reci ale morții: ,,Și scârțâiau coroanele de plumb”.
Deși cadrul temporal nu este precizat, atmosfera creată sugerează nocturnul.
Strofa a doua este realizată într-o evidentă notă de ambiguitate, Bacovia utilizând
sugestia și vagul (specifice simboliste) pentru a exprima stări interioare. ,,Amorul de plumb”
care ,,dormea întors” poate fi interpretat ca o afirmare a noii viziuni asupra iubirii. Spre
deosebire de viziunea romanticilor, iubirea a suferit o decădere și își anulează total
implicațiile afective. Strigătul devine modalitatea de exprimare a disperării resimțite de eul
liric, care conștientizează drama existenței sale. Foarte ambiguă este și structura ,,Stam singur
lângă mort” ce poate reprezenta actul dedublării eului poetic care se contemplează și constată
că este total lipsit de afectivitate. Frigul amplifică starea de nesiguranță interioară. Imaginea
vizuală prin care se încheie textul valorifică un alt motiv central și anume cel al zborului. În
viziunea romanticilor, zborul era văzut ca un simbol al evadării și al înălțării spirituale.
Bacovia anulează aceste semnificații și orientează zborul spre teluric prin
reprezentarea ,,aripilor de plumb” care ,,atârnă”, figurând astfel un Icar condamnat la o
prăbușire iremediabilă. Se poate observa că plumbul pecetluiește întregul univers exterior și
interior propus de George Bacovia, viziunea fiind una fără ieșire, nemetafizică, întrucât textul
hiperbolizează starea de singurătate, obsesia deplinei izolări și presimțirea morții.
Limbajul artistic este marcat de o simplitate extremă, vocabularul este restrâns, poetul
mizând pe câteva cuvinte repetate obsesiv, creând efectul monotoniei. Disconfortul interior
este accentuat prin plasarea verbelor la imperfect, dar și prin utilizarea liniilor de pauză sau a
punctelor de suspensie, care fragmentează discursul liric. Deosebit de sugestive sunt imaginile
auditive. Vântul care ,,scârțâie” creează o muzică stridentă, deranjantă, antimelodică, regăsită
și în alte creații bacoviene, iar imaginea strigătului ce sfâșie tăcerea (,,Și-am început să-l
strig”) deschide perspectiva expresionistă asupra locului omului în univers, amintind de
zadarnicul strigăt, neauzit de nimeni, din pictura ,,Țipătul” de E. Munch.
Nivelul prozodic definitivează textul prin măsura fixă de 10 silabe, prin rimă
îmbrățișată, în vreme ce combinația de ritmuri (predominant fiind cel iambic) sporește
tonalitatea gravă.
În concluzie, poezia ,,Plumb” rămâne un text reprezentativ pentru creația bacoviană,
care a determinat critica literară să îl considere pe creator drept poetul care a văzut
lumea ,,prin ochi de plumb”.