Plumb

de George Bacovia

Opera literară „Plumb” scrisă de George Bacovia este o capodoperă a lirismului

bacovian, scrisă în anul 1916 în volumul cu același nume. Lirica lui Bacovia ilustrează o nouă
sensibilitate artistică, marcată de sentimente de spleen, angoasă, dezolare, aceasta realizându-se
printr-o retorică specifică, marcată de stilizare, cu un lexic restrâns, în care cuvintele-cheie
transformate în motive literare devin elemente definitorii ale universului său. Aşezarea poemului
în deschiderea volumului de debut îi conferă calitatea de text programatic, de artă poetică
implicită.

Simbolismul, curent literar și artistic, manifestat la finalul secolului al XIX-lea în Franța

și Belgia, apare ca o reacție împotriva retorismul romantic, a naturalismului și a personalității
reci a parnasienilor, având ca premisă majoră ideea că valoarea fiecărui obiect poate fi exprimată
cu ajutorul simbolisticii. Deşi este perceput adesea ca poet simbolist, Bacovia reflectă
caracteristicile curentului numai în primele două volume ale sale. Publicate în perioada
interbelică, volumele lui Bacovia aparțin unei faze mai târzii a simbolismului, cu ample
deschideri înspre estetica modernistă. Bacovia depăşeşte simbolismul, iar treptat lirismul său
alunecă înspre modernism, mai exact înspre expresionism.

Poezia „Plumb” aparţine simbolismului prin temă şi motive literare specifice, prin
cultivarea simbolului, a sugestiei, a stărilor sufleteşti specifice, prin corespondenţe, tehnica
repetiţiilor si o cromatică relevantă.

. O primă trăsătură a simbolismului identificată în acest text poetic este sugestia, ca

principală particularitate a limbajului poetic. Sugestia reprezintă tehnica prin care se evită
rostirea directă, numirea implicită a stărilor sufletești și a trăirilor interioare; în poemul „Plumb”,
moartea, principala temă a operei, este sugerată de autor prin cuvinte din câmpul semantic
specific funerar: sicriu, coroane, cavou. Stările sufletești resimțite de eul liric – angoasă, tristețe,
solitudine existențială – sunt la rândul lor sugerate prin recuzita specific bacoviană.

O altă trăsătura specifică simbolismului care se remarcă în opera bacoviană „Plumb” este
muzicalitatea, potrivit principiului simbolist „muzica înainte de toate”. Poezia prezintă o
muzicalitate exterioară redată prin elementele de prozodie: rima îmbrățișată, măsură fixă de 10
silabe, ritm iambic, alternând cu amfibrah, dar și o muzicalitate interioară, element specific
simbolist, ilustrată prin recurenţa obsedantă a substantivului plumb (de 6 ori), prin stridenţa
provocată de scârţăitul coroanelor de plumb sau prin repetarea structurii „stam singur” în poziţie
simetrică la începutul versului trei al fiecărei strofe. Tehnica repetiţiilor cultiva monotonia, iar
utilizarea punctelor de suspensie conferă caracter reflexiv, fragmentează discursul si la nivel
formal explicitează principiul de construcţie a textului - paralelismul sintactic.

Bacovia pune în lumină tema solitudinii, dublată de cea a thanaticului, tema morții,
întregul poem fiind o ilustrare a „sfârșitului continuu bacovian”, potrivit criticului Ion Caraion,
în care moartea este o stare dorită și așteptată, văzută de eul liric ca o salvare din existența
monotonă. Viziunea despre lume este pesimistă. Înstrăinarea, singurătatea, izolarea, impietrirea,
stările sufleteşti vagi, confuze, presimţirea morţii definesc viziunea dezolanta, tragismul este
datorat faptului ca la Bacovia dincolo de moarte nu exista nimic, decat vid, neant. Imaginarul
poetic defineşte un decor funerar, un spaţiu al închiderilor succesive, în care eul liric se simte
claustrat: sicriu, cavou, coroane de plumb, flori de plumb şi funerar veşmânt.

Bacovia pune în lumină tema solitudinii, dublată de cea a thanaticului, tema morții,
întregul poem fiind o ilustrare a „sfârșitului continuu bacovian”, potrivit criticului Ion Caraion,
în care moartea este o stare dorită și așteptată, văzută de eul liric ca o salvare din existența
monotonă. Viziunea despre lume este pesimistă. Înstrăinarea, singurătatea, izolarea, impietrirea,
stările sufleteşti vagi, confuze, presimţirea morţii definesc viziunea dezolanta, tragismul este
datorat faptului ca la Bacovia dincolo de moarte nu exista nimic, decat vid, neant. Imaginarul
poetic defineşte un decor funerar, un spaţiu al închiderilor succesive, în care eul liric se simte
claustrat: sicriu, cavou, coroane de plumb, flori de plumb şi funerar veşmânt.

O primă secvenţă poetică relevantă în ilustrarea temei o reprezintă versul „Stam singur în
cavou... şi era vânt...”, vers care reflectă solitudinea, pustietatea sufletească, specifică liricii
bacoviene, eul liric apărând în ipostaza inadaptatului, fiind incapabil de comunicare. Elementele
naturii primordiale, frigul şi vântul produc disoluţia materiei, cadrul exterior este ostil, iar
scârţâitul „coroanelor de plumb” accentuează nevroza, dezolarea. Marcata de distrugere şi
degradare, lumea exterioară ţine captiv eului liric, anulându-i şansele de salvare. Cavoul şi
sicriul sunt metafore ale oraşului sufocant, imagini ale societăţii pe care o percepe ca pe un
spaţiului închis, care accentuează izolarea, angoasa şi disperarea eului liric. Punctele de
suspensie şi liniile de pauză fragmentează discursul şi sporesc tensiunea lirică, dar sunt si un
element constitutiv al simetriei textului.

O altă secvenţă poetică relevantă în ilustrarea temei o reprezintă strofa a doua care
sugerează neputinţa evadării din această lume sufocantă. Motivul „somnului” poate sugera
moartea, iar somnul întors bacovian devine un coşmar, o imagine a disoluţiei şi sfârşitului
continuu, tocmai pentru ca dincolo de moarte nu se întrevede nimic, decât vidul, neantul. Din
versul „și-am început să-l strig” reiese disperarea şi dorinţa de evadare a eului care percepe
întregul univers ca pe un mormânt. Dacă la romantici dragostea însemna evadare, în universul
bacovian amorul devine de plumb, emanând în jurul său o stare de singurătate sinistră („stăm
singur lângă mort... și era frig”).

Un prim element de structură şi compoziţie a textului liric semnificativ în ilustrarea temei

este titlul. Titlul poemului este alcătuit din substantivul comun nearticulat „plumb”, care
reprezinta în sens denotativ un metal greu, cenuşiu. În sens conotativ, titlul este un simbol
plurisemnificativ, defineşte o sinestezie, o imagine adresată simultan mai multor simţuri: vizual
este un metal care are culoarea cenuşiu-gălbui (ceea ce sugerează deprimarea, monotonia,
uniformitatea decorului rutinier, lipsit de culoare; tactil, metalul are greutate mare (ceea ce
simbolizează apăsarea sufletească), auditiv sonoritatea surdă a cuvântului (patru consoane şi o
vocală) este o sonoritate stridentă, închisă, sugestie a captivităţii, a vidului existenţial. „În plumb
văd culoarea galbenă. Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben. Plumbul apasă cel mai greu pe
om” (George Bacovia).
Un alt element de structură şi compoziţie a textului liric semnificativ în ilustrarea temei îl
reprezintă relaţiile de simetrie şi opoziţie care sunt definitorii în arhitectura textului poetic. Relaţiile de
simetrie se obţin prin recurenţa în incipitul fiecărei strofe a verbului „dormeau” ca sugestie a morţii, dar şi
prin repetarea sintagmei „stam singur” în versul al treilea al fiecărei strofe, pentru a accentua senzaţia de
solitudine şi izolare, stări sufleteşti definitorii pentru estetica simbolistă. Relaţia de opozitie este redata
prin structura textului in cele doua catrene, primul reflectă planul exterior, simbolizat prin imaginea
cavoului şi a cimitirului, iar strofa a doua reflecta planul interior, amorul invocat cu disperare ca unică
posibilitate de salvare din acel spaţiu claustrant.
Bacovia dă viață prin poemul „Plumb” celei mai puternice creații din lirica simbolistă,
impresionând prin muzicalitate, dar și prin valorificarea inedită a simbolului principal „plumb”: „Căci
singur, până astăzi/Din plumb făcut-ai aur” potrivit lui A. Macedonski.