George Bacovia, Plumb

I. Încadrare în perioadă și în curent

Plasat de istoria literaturii române la granița simbolismului cu marile curente ale modernității
de secol XX, George Bacovia promovează, atât în volumul Plumb (1916), cât și în celelalte(
Scântei galbene, Poezii, Cu voi…, Stanțe burgheze, Comedii în fond ), o poezie a „minimului
lexical”, bazată pe selecție, pe repetiție și pe artificiu.

Bacovia este cel mai mare poet simbolist român, care a provocat înainte de L. Blaga, T. Arghezi,
I. Barbu, o mutaţie de structură şi de viziune în lirica românească. El se distanţează de
romantism, substituind visarea lunară a romanticilor cu un imaginar apocaliptic. „Bacovia îşi
compune o mască, îşi face din suferinţă un stil, o convenţie care e decadentismul. Poetul se joacă
pe sine…dar nu spre a disimula, ci pentru a se exprima.” (N. Manolescu) Ca și Verlaine,
pornește de la datele exterioare ale universului, aparținând, în general, recuzitei simboliste –
târgul ploios, amurgurile gri, toamna bolnavă, convoiul funebru, parcurile devastate, mahalaua
mizeră, cimitirul și abatorul etc. – pe care le transfigurează atipic, deturnându-le de la aspectul
lor obișnuit. Teme și motive precum moartea, spleenul, boala, nevroza, nebunia, singurătatea,
plânsul, cavoul, sicriul, orașul de provincie configurează un eu poetic izolat și inadaptat.

Poezia emblematică a universului liric bacovian este cea care deschide şi dă titlul
volumului de debut, „Plumb” (1916). Metal saturnian, plumbul, impune un simbol de referinţă,
prin excelenţă antimetafizic, pe care se întemeiază viziunea poetică, ilustrând astfel o
caracteristică a poeticii simboliste. Simbolistica plumbului sugerează apăsarea, angoasa,
greutatea sufocantă- trăiri imprecise, tipice imaginarului simbolist- , cenuşiul existenţial,
universul monoton, închiderea definitivă a spaţiului fiinţării, fără soluţii de ieşire. Culoare a
cosmosului şi a fiinţei, „plumbul bolnav” se întinde atotputernic peste diversitatea lumii
bacoviene : “Plumb de toamnă”, “Plumb de iarnă”, “zarea de plumb”, “iarba de plumb”,
unificând universul obiectual şi cel lăuntric sub imperiul culorii- obsesie, cenușiul-gălbui. Poezia
este un manifest implicit, deoarece notele esențiale ale bacovianismului se identifică în textul și
în subtextul liric.

II. Temă literară și ilustrarea cu cel puțin două idei poetice

Tema literară a condiţiei poetului izolat într-o societate lipsită de aspiraţii şi artificială,
condiţie marcată de singurătate, imposibilitatea comunicării şi a evadării se dezvoltă într-o
compoziţie savant orchestrată în două catrene perfect simetrice la nivelul sintaxei poetice şi al
structurilor metrice.

Motivele lirice cu valoare de simbol aparţin câmpului semantic al morţii: “plumbul”,

“cimitirul”, “sicriele”, “cavoul”, “somnul”, “vântul”, “frigul”, şi configurează decorul funerar.
Ele se asociază cu stări sufleteşti sau existenţiale nelămurite, confuze, care constituie obiectul
poeziei simboliste: singurătatea, izolarea, spaima de moarte, angoasa, spleenul, tragicul
existenţial, disperarea, inadaptarea, privirea în sine ca într-un străin.

Versul incipit („Dormeau adânc sicriele de plumb”) prezintă tehnica potențării sensurilor, prin
inversiunea care accentuează ideea somnului veșnic, dar și prin adverbul „adânc”, ce slujește
ideea paradoxală a unor grade ale morții. Astfel, se configurează ca topos literar de factură
simbolistă cimitirul, încadrabil în sfera semantică a funebrului, care își risipește conotațiile la
toate nivelurile textului.

III. Elemente de compoziție și de limbaj

Titlul „Plumb” anunță simbolul fundamental și sintetizează complexitatea sufletească a eului

liric simbolist. În sens denotativ, termenul numește un element chimic metalic, moale și greu, de
culoare gri-argintie, cu o densitate foarte mare, toxic(intoxicația cu plumb, boala lucrătorilor în
vechile tipografii, se numește „saturnism”), care topit devine gălbui – culoarea deznădejdii la
Bacovia – și ușor maleabil. În sens conotativ, plumbul este legat de alchimie, ilustrând iluzia
transformării unei stări în alta, iluzia salvării, deznădejdea. De aceea, este asociat tuturor
elementelor din text: „sicriele de plumb”- sugestie a nemișcării, a încremenirii și a izolării
definitive; „amorul de plumb”- moartea sentimentelor, răceala sufletului; „aripile de plumb”-
artificialul, moartea, degradarea.

Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii: persoana I a
verbelor- “stam”, “am început”-, persoana I a adjectivului posesiv, “amorul meu”.

Structural, imaginarul poetic se configurează pe două planuri- cel al realităţii exterioare,

obiective, şi cel al realităţii lăuntrice, subiective- aflate într-o relaţie de corespondenţă,
definitorie pentru estetica simbolistă. Planurile au ca liant plumbul şi spaţiul aceluiaşi câmp
semantic, moartea.

Prima strofă schiţează reperele realităţii exterioare. Se figurează un spaţiu simbolic, spaţiu al
somnului, al morţii. “Cavoul”, “sicriul” sunt metafore explicite ale morţii, simboluri ale vidului
existential în care fiinţa este captivă. Ele numesc direct spaţiul thanatic ori simbolizează prin
tehnica simbolistă a sugestiei, spaţiul închis al odăii-cavou, al târgului de provincie sau al
universului- vast cavou. Toate cuvintele primului vers sunt metafore-simbol ale morţii, ale
căderii în inerția plumbului: “Dormeau adânc sicriele de plumb”. “Somnul” de plumb ia treptat
în stăpânire toate ariile realului : viaţa fragilă- “flori de plumb”, fiinţa omenească devenită
absenţă- “funerar vestmânt”, creaţiile omeneşti devenite derizorii- “coroanele de plumb”. Între
eul liric şi această realitate împietrită în tiparele morţii se instituie un raport fragil şi nesigur,
mereu torturant: “Stam singur în cavou…şi era vânt…” Vântul, simbol obsesiv în poetica
bacoviană, este o forţă enigmatică, semnificând efemerul şi inconsistenţa existenţei, neliniştea
spiritului captiv în trupul-cavou.
 În strofa a doua, sentimentul singurătăţii devine atât de copleşitor, încât fiinţa îşi
exprimă spaima de neant prin strigăt. Nevoia de sprijin rămâne fără răspuns într-o lume în care
iubirea însăşi, principiu fundamental al vieţii, a murit: “Dormea întors amorul meu de plumb | Pe
flori de plumb, şi-am început să-l strig.” Ideea poetică pune în lumină un motiv recurent al liricii
bacoviene: căderea. Iubirea agonizează sfârșind în moarte, metaforă “dormea întors” sugerând
expresia absolută a îndepărtării de viaţă, „cu fața spre moarte”, imagine pe care o aflăm şi la L.
Blaga, M. Sadoveanu şi Marin Preda. Sintagma “amorul meu de plumb” propune o viziune
concretă asupra iubirii, amintind de reprezentările mitologice antice (Eros, Cupidon, Amor).
Moartea acestui “amor” cu “aripile de plumb” vorbeşte nu numai despre efemeritatea iubirii, ci şi
despre moartea mitului erotic, despre pierderea credinţei în absolutul iubirii. Conştiinţa acestei
pierderi sporeşte sentimentul amarei singurătăţi. Solitudinea socială şi erotică devine astfel
însingurare ontologică resimţită ca îngheţ al fiinţei, ca frig lăuntric, ca eşec existențial: “Stam
singur lângă mort şi era frig | Şi-I atârnau aripile de plumb”. Ultima metaforă a textului exprimă
atât de bacovianul sentiment al prăbuşirii în somnul materiei încremenite, în neantul fiinţei ori în
abisul lăuntric.

Muzicalitatea exterioară este creată la nivel fonetic prin recurența cuvântului „plumb”, care
cuprinde o singură vocală închisă, „u”, așezată între consoane sonore, sugerând astfel un spațiu
închis, claustrant. Ritmul partial iambic accentuează sentimentul eşecului, al singurătăţii şi al
tristeţii ontologice. Eul liric se închide finalmente în sine însuşi ca într-un mormânt viu,
autocontemplându-şi neputinţa şi disperarea.

Poezia bacoviană se situează între simbolism şi modernitate. Poetul apelează la tehnicile

simboliste pentru a exprima tema solitudinii şi o viziune tragică despre lume, viziunea
descompunerii universale. Pentru a prezenta condiţia omului modern ca fiinţă însingurată într-o
lume artificială, aflată în disoluţie, în volumul de debut poetul reia obsesiv limbajul, motivele şi
imaginarul simbolist, monotonia fiind un efect căutat, voit. De asemenea, foloseşte resursele de
“polisemie, ambiguitate sau sugestie ale limbajului poetic modern”.(Matei Călinescu)

„Bacovia întrerupe în devenirea poeziei noastre discursul liric încrezător în depăşirea de sine.
Lui îi este proprie ruptura de iluzie, de visarea romantică sau de himera simbolului învestit cu
puterea de a sugera misterul cosmic.” (V. Fanache, “Bacovia, ruptura de utopia romantic”),
Poezia “Plumb” rămâne un reper liric autentic pentru simbolismul românesc prin atmosferă,
muzicalitate, zugrăvirea stărilor sufleteşti de angoasă, de spleen, prin strigătul disperat al
condiţiei umane.