Plumb

de George Bacovia
- comentariu –

Poezia „Plumb” de George Bacovia a apărut în fruntea volumului de debut cu acelaşi

nume, din 1916 şi a trecut aproape neobservată în epocă, mai ales pentru că România se pregătea
să intre în Primul Război Mondial. Cele două catrene articulate într-o perfectă simetrie
configurează o elegie existenţială, un pastel simbolist concentrând viziunea despre lume şi viaţă
a autorului.
Poezia aparţine genului liric şi conţine elemente de artă poetică, făcând parte din curentul
literar simbolism.
Un prim aspect simbolist este principiul corespondenţelor. Imaginile vizuale, auditive şi
tactile se întrepătrund şi se oglindesc, impunând o stare lirică gravă. O astfel de imagine
sinestezică se află în deschiderea poeziei, în versul „Dormeau adânc sicriele”. Cele trei cuvinte
evocă multiple aspecte senzoriale: vizual (nemişcarea, semiîntunericul, cenuşiul), auditiv
(tăcerea), tactil (apăsarea) şi olfactiv (mirosul straniu al morţii).
Un alt aspect particuler esteticii simboliste, constă în muzicalitatea limbajului, care se
obţine prin repetarea insistentă a unor consoane cu efect acustic grav şi apăsător. Nazala „m”
produce sonorităţi de cântec premergător somnului şi morţii şi ocluzivele „p” şi „b” au un efect
sonor agresiv, care potenţează suferinţa exprimată de poet. Se remarcă preferinţa pentru vocalele
închise „i”, „î” şi „u”, care confirmă imaginea unui decor închis şi lipsit de orizont.
Mesajul artistic se dezvoltă într-o compoziţie „savant orchestrată” în care toate
elementele converg. Poezia este alcătuită din două catrene, având măsura de zece silabe şi ritm
variabil, iar rima îmbrăţişată, în grup de consoane, are un puternic efect acustic, sugerând
îngustarea orizontului ideatic şi potenţând impresia claustrării. Elementele prozodice clasice,
care produc muzicalitate exterioară, conferă totodată şi o muzicalitate interioară, dată şi de
repetiţii şi paralelism.
Titlul, element de paratextualitate, este la nivel morfologic un substantiv comun, ce
numeşte în plan denotativ un metal cenuşiu, greu, rece, ale cărui săruri sunt toxice. Elementul
chimic, anorganic este asociat de poet cu o serie de realităţi simbolice, devenind astfel epitet
metaforic: „sicriele de plumb”, „flori de plumb”, „coroanele de plumb”, „aripile de plumb”.
Fiind nearticulat, denotă o generalizare, poetul utilizând plumbul ca materie primă în crearea
universului poeziei. Ca o atingere de Midas, prin menţionare, George Bacovia transformă
materia în plumb, în loc de aur, epitetul substantival având un efect „alchimic”. Poetul sugerează
astfel, o atmosferă grea, o stare sufletească apăsătoare, agravată prin monotonie şi dezorientare.
Plumbul devine simbol pentru opera bacoviană, termenul regăsindu-se în titluri presărate
în întreaga sa creaţie: „Plumb de iarnă”, „Plumb de toamnă” sau chiar „Scântei galbeni”,
conform unei mărturisiri a autorului „Plumbul ars e galben”.
Tema specifică simbolismului, condiţia poetului într-o lume rece şi ostilă, care refuză
comunicarea se îmbină în prima strofă cu tema morţii, iar în cea de-a doua cu tema iubirii.

1
 Primul catren compune un decor funerar de tip simbolist, sugestiv pentru tema condiţia
poetului în raport cu lumea exterioară. Eul liric este singura conştiinţă trează şi surprinde o lume
încremenită, mineralizată. Este hipersensibil şi hiperreceptiv la tot ce e în jurul său, iar tot ceea
ce găseşte descriind tabloul este moarte. Aceasta este o realitate pe care o detestă şi care
afectează întreaga existenţă, anulându-i sensul. Prin urmare, identităţile umane devin „sicrie de
plumb”, nefiind prezente ca fiinţe organice, pline de viaţă, visuri şi sentimente, ci ca o ultimă
condiţie a lor. George Bacovia sugerează efemeritatea ca adevăr dureros al vieţii şi condamnă
societatea imperturbabilă în faţa acestuia, dormind „adânc”, iar eul liric care cunoaşte acest
adevăr este singurul treaz.
George Bacovia nu numeşte oamenii, aceştia devenind fiinţe spectrale, fiind înlocuite de
accesoriile lor. De exemplu, în al doilea vers, existenţa mortului este sugerată prin hainele sale,
„funerar veşmânt”. În viziunea poetului, omul nu este sugestiv, ci obiectele sale sunt, tot din
aceeaşi cauză, a efemerităţii.
În corespondenţă, imaginile auditive susţin stranietatea decorului. Sunetele vântului este
secondat de scârţâitul interminabil al coroanelor. Paradoxal, singura idee de mişcare este creată
de o imagine auditivă coroanele scârţâind mişcându-se într-un du-te vino obsesiv şi angoasant.
Al doilea catren, compune imaginea marcată simbolic a conştiinţei autorului, sugestivă
pentru tema condiţia poetului în raport cu lumea interioară, a sinelui.
Simbolul central este „amorul”, motiv polisemantic, prin care se ambiguizează imaginea
şi mesajul. O posibilă semnificaţie ar fi a propriului suflet, care „doarme”. Astfel eul liric apare
într-o dureroasă dedublare, privindu-se pe sine, prăbuşit în neputinţă. Imaginea auditivă şi-am
început să-l strig devine expresie a dezamăgirii, a neputinţei de a se smulge pe sine dintr-o stare
decadentă. Prezenţa eului liric devine mult mai pregnantă, prin folosirea verbelor la persoana I
singular „am început”, „să strg”, „stam” şi a construcţiei posesive „amorul meu”. Universul
bacovian este dominant astfel de moartea iubirii care duce la o pierdere a sinelui. Dragostea, în
acest context, nu mai are, ca la romantici, putere salvatoare, ci se supune morţii, având „aripi de
plumb”, zăcând cu spatele spre poet sau cu faţa spre pământ, neputincioasă.
Aşadar, prin atmosferă, procedee, muzicalitate, opera „Plumb” de George Bacovia, se
înscrie în simbolism, definindu-l pe poet ca fiind: „pictor în cuvinte şi compozitor în vorbe” (M.
Petrovanu).