Plumb

de George Bacovia

Simbolismul este un curent literar, manifestat incepand cu secolul XX si pana in

perioada interbelica, in spatiul romanesc, si care se caracterizeaza prin noi
modalitati artistice si prozodice, impunand teme si motive literare novatoare.
George Bacovia este reprezentativ pentru curentul simbolist in spatiul romanesc,
deoarece stilul sau este asemenea simbolistilor europeni, impunand o noua
sensibilitate artistica, in care se remarca teme si motive literare precum solitudinea,
nevroza, tristetea, spleen-ul, depresia. Spatiul bacovian este unul inchis, solitar,
reprezentat de imagini precum orasul dezumanizat, parcul pustiu, cimitirul.
Poezia “Plumb” de George Bacovia a aparut in anul 1916 in volumul de debut al
autorului cu acelasi nume. Acesta nu a cunoscut nici succesul publicului si nici
aprecierea criticilor in momentul aparitiei, deoarece stilul autorului era unul nou in
literatura romana, diferit de tot ceea ce se scrisese pana atunci. Ulterior, insa, i se va
recunoaste valoarea, fiind premiat de catre critica si impunandu-l definitiv pe George
Bacovia drept unul dintre cei mai importanti simbolisti romani.
Titlul poate fi interpretat atat denotativ, cat si conotativ. Din punct de vedere
denotativ, plumbul este un metal greu, de culoare gri inchis, care nu reflecta lumina,
sugerand astfel prin conotatie o atmosfera apasatoare, grea, in care toate obiectele
sunt plumbuite, dominand intregul univers bacovian. Bacovia, insa, afirma intr-un
interviu acordat lui Ioan Valerian ca pentru el plumbul nu este gri, ci galben : ”In
plumb vad culoarea galbena. Compusii lui dau precipitat galben. Temperamentului
meu ii convine aceasta culoare. Dupa violet si alb am evoluat spre galben.” Galbenul
bacovian este specific mortuarului fiind asociat mai degraba cu lipsa oricarei
sperante si chiar a vietii.
Din punct de vedere fonetic, cuvantul “plumb” are o rostire greoaie fiind alcatuit din
patru consoane si o vocala mediana, inchisa, “u”. Conotativ, aceasta rostire greoaie
sugereaza apasare, cadere, aceste trairi regasidu-se in intreg textul liric.
Tema este reprezentata de retragerea voita a eului liric intr-un spatiu in care se
simte in siguranta, ca urmare a dezamagirii fata de o societate limitata, meschina, ce
nu intelege si apreciaza adevaratele valori; astfel, eul liric traieste stari de disperare
si nevroza, acestea fiind accentuate si de moartea iubirii ca sentiment absolut al
existentei umane.
Lirismul textului este unul de tip subiectiv, prezenta eului liric facandu-se simtita
prin marcile lexico-gramaticale specifice: verbe la persoana I (“stam”, “am inceput”,
“sa strig”), constructii posesive (“amorul meu”) si adjective cu valoare de epitet
(“singur”). Lirismul subiectiv reiese si din prezenta in text a modalitatilor artistice, prin
intermediul carora eu liric isi transmite sentimentele.
Structural, textul este impartit in doua catrene, intre care exista relatii de simetrie
si de corespondenta, specifice liricii simboliste. De altfel, prozodia este una
riguroasa, dorinta poetului fiind aceea de a-si transmite sentimentele puternice catre
cititor. Astfel, rima este imbratisata, masura stricta de 10 silabe si ritmul iambic,
apasator, in stransa legatura cu tristetea eului liric.
Simetria textului reiese din repetarea termenului “plumb”, simbol al textului, de 6
ori, cu valente in functie de constructiile in care se regasesc : “sicriele de plumb”,
“flori de plumb”, “coroanele de plumb”, “amorul meu de plumb”, “flori de plumb”,
“aripele de plumb”. Se creaza astfel o ordine care implica si o monotonie a textului,
dar si a trairilor poetului; acesta este trist si insingurat, iar starile lui se acutizeaza in
functie de ceea ce traieste in interiorul cavoului, vazut ca un spatiu al retragerii in
sine.
Folosirea excesiva a plumbului genereaza si monocromatismul textului, intregul
spatiu fiind plumbuit, lipsit de orice urma de viata; totul este material, obiectele sunt
incremenite, pana si amorul devenind un obiect in sine (metafora “amorul meu de
plumb”). In acest spatiu dominat de obiecte, eul liric nu se mai poate regasi pe sine
si nu se mai poate salva.
Muzicalitatea poeziei este redata prin imagini auditive puternice si suparatoare
precum “scaratiau coroanele de plumb” sau “am inceput sa strig”; strigatul
deznadajduit al poetului sugereaza disperare, lipsa de speranta, o incercare esuata
de a readuce amorul in viata sa. Este un strigat zadarnic, fara destinatar si, implicit,
fara raspuns.
Corespondenta, o alta trasatura simbolista, reiese mai ales din relatia care se
stabileste intre cele doua catrene ale textului poetic. Primul catren prezinta spatiul
exterior, plumbuit, dominat de imaginea cavoului, in timp ce, cel de-al doilea catren
sugereaza un spatiu interior al trairilor dominate de moartea amorului ca sentiment
absolut.
Intregul text poetic se construieste in jurul plumbului, simbol central, ce
sintetizeaza universul liric bacovian. Prezenta acesta obsesiva genereaza stari de
apasare si tristete, cititorul rezonand cu sentimentele poetului.
Primul catren este un spatiu exterior, avand in centru imaginea cavoului, in care
eul liric se retrage din proprie vointa; imaginarul poetic este dominat de sintagme ce
apartin mortuarului (“sicrie de plumb”, “funerar vestmant”). De altfel, si verbul din
incipit “dormeau” insotit de epitetul “adanc” sugereaza un somn de cosmar, similar
mortii. Aceasta imagine este reluata si la inceputul celui de-al doilea catren, cand
somnul este unul “intors”, idee asemanatoare cu somnul romanticilor.
In primul catren, imaginile vizuale sunt dominante, statice, aratand un univers
incremenit, lipsit de orice forma de viata. Singura imagine dinamica este aceea a
vantului (“si era vant”), ce genereaza o imagine auditiva (“scartaiau coroanele de
plumb”). In aceste univers, eul poetic pare sa-si accepte destinul, claustrarea fiind
una dorita de catre acesta. El se retrage dintr-o lume inchisa, cavoul devenind
salvarea sa.
Cel de-al doilea catren sugereaza un spatiu interior al sentimentelor, dominat de
imaginea amorului care devine “de plumb”, imagine ce arata o moarte a tot ceea ce
este frumos si care duce la disperarea eului liric. Aceasta idee reiese din versul final,
in care aripile plumbuite sugereaza cadere, imposibilitatea de a se ridica din cauza
greutatii trairilor eului liric.
 Eul liric constientizeaza moartea iubirii ca sentiment absolut si incearca sa o
readuca la viata printr-un strigat disperat. Sentimentele sale sunt acum moarte,
asemenea imaginii frigului care devine dominant si acapareaza intreaga sa
existenta.
Textul “Plumb” poate fi considerat o sinteza a liricii bacoviene, exprimand viziunea
despre lume si viata a poetului, redata prin mijloace artisice specifice; de asemenea,
in text se regasesc si motive literare ce vor deveni dominante in lirica bacoviana,
ceea ce duce la a-l considera pe George Bacovia cel mai important simbolist roman.
Astfel, poezia “Plumb” are toate trasaturile unei arte poetice, insa a ramas in
literatura romana doar ca o arta poetica necanonica, nefiind apreciata la adevarata
ei valoare de catre critica literara in momentul aparitiei.