Particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un text narativ: Povestea lui

Harap-Alb de Ion Creangă

Ion Creangă, cel  mai mare povestitor al românilor, creează o operă extrem de unitară sub
raportul  conținutului şi al mijloacelor, fiind considerată „epopeea poporului român”. Publicat în
anul 1887 în revista „Convorbiri literare”,  basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” urmăreşte
drumul iniţiatic al protagonistului şi dificultăţile inerente  acestuia.
„Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult care demonstrează atașamentul și admirația
lui Creangă față de folclorul românesc. În operă se regăsesc trăsături ale basmului cult și la
nivel structural, stilistic, precum și în modalitatea de construcție a personajelor. Textul
respectă structura tipică basmelor având formulele specifice. Împletirea elementelor reale cu
cele fantastice creează fabulosul însă în această operă, Creangă îmbină supranaturalul popular
cu evocarea realistă a satului moldovenesc. Basmul cult are caracter de bildungsroman, care
presupune un traseu al devenirii spirituale concretizat în trecerea probelor si modificarea
statutului social al protagonistului. Astfel, Harap-Alb urmează un drum anevoios în îndeplinirea
probelor și în formarea sa ca persoană. Evoluează de la un om naiv, care nu cunoaște lumea și
răutățile acesteia, la sluga Spânului, și in final, ajunge un împărat demn de respectul lumii. De
altfel, o caracteristică importantă mai este conferită și de prezența numeroaselor personaje
purtătoare ale unor valori simbolice, cum ar fi Sfânta Duminică, Crăiasa Albinelor, Gerilă,
Flămânzilă, Ochilă și mulți alții. Spațiul este nedeterminat, îndepărtat, iar timpul este mitic,
întâmplările fiind plasate în „illo tempore”.
Tema operei este procesul de maturizare a eroului în contextul luptei dintre bine și rău, cu
victoria binelui. Una dintre scenele ce susține tema este întâmplarea în care protagonistul
coboară în fântână: ”Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului și
se bagă în fântână, fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla”. Coborârea în fântână
scoate în evidență naivitatea și creionează începutul inițierii spirituale. Are caracter alegoric,
conturând semnificația grotei, loc al renașterii, al regenerării și al reîncarnării, coborârea în abis,
transpunerea într-un alt spațiu al vieții. Este creionată încheierea unei etape a traiului feciorului
de crai, prin astuparea de către Spân a fântânii cu un capac. Aceasta sugerează o moarte
simbolică, eroul pierzându-și numele și însemnele, dar reîncarnându-se într-un om care va lupta
pentru a-și croi și câștiga identitatea, după ce este înfăptuit pactul cu răul. Pentru a fi lăsat în
viață, tânărul jură pe „ascuțișul paloșului” să-i dea ascultare Spânului întru toate, „până când va
muri și iar va învia”, condiționare paradoxală care anticipează deznodământul închegat al operei
Structura compozițională prezintă  motivul călătoriei și al formării viitorului
împărat; eroul este supus la mai multe încercări: din partea tatălui îmbrăcat în piele de urs
pentru a fi ales cel mai curajos dintre frați, din partea Sfintei Dumineci pentru a-i pune la
încercare omenia și din partea forțelor răului ( Spânul și Împăratul Roș ) pentru a-i testa dârzenia
și stăpânirea de sine.
 Acţiunea basmului este simplă, se desfăşoară liniar, prin înlănţuire şi respectă modelul
structural stereotip: o situaţie iniţială de echilibru (expoziţiunea), o secvenţă de eveniment care
dereglează situaţia iniţială (intriga), trecerea probelor (desfăşurarea acţiunii), acţiunea reparatorie
(punctul culminant) şi răsplata eroului (deznodământul).
Timpul şi spaţiul sunt nedeterminate; din punct de vedere spaţial, acţiunea debutează
într-un capăt de lume şi se sfârşeşte în alt capăt. Perspectiva narativă este una obiectivă,
relatarea întâmplărilor se realizează la persoana a III-a. Naratorul intervine, de-a lungul
desfășurării acțiunii, prin comentarii subiective, deși se situează, în principal, pe poziţia
naratorului omniscient, omniprezent, al celui care ştie totul despre personajele sale şi le
povesteşte ca atare.
Titlul este simbolic, deoarece sugerează, prin oximoronul negru-alb, dubla identitate a
personajului: cea asumată (de slugă a Spânului) şi cea reală (de tânăr prinţ). Termenul „harap”
înseamnă „om cu părul si pielea de culoare neagră” si exprimă starea de robie a “harapilor” deci,
conditia de sluga a crăişorului. „Albul” exprimă inocența, puritatea sufletului, ingenuitatea
feciorului de crai.
Construcția personajului central, Harap-Alb, lipsit inițial de individualitate, are la
bază o schemă realistă. Spre deosebire de eroii basmelor populare, fiul de crai nu este înzestrat
cu puteri supranaturale, are trăiri și sentimente umane și nu posedă calități excepționale. Inițierea
„în trepte” a protagonistului are în vedere afirmarea unor calități sau consolidarea unor virtuți:
milostenia față de Sfânta Duminică, ascultarea față de tatăl său, curajul și destoinicia pornirii la
drum etc. Deși pe parcursul basmului personajul capătă o anumită consistență comportamentală
și psihologică, inițial el este un tânăr naiv, care se lamentează ușor, fiind incapabil de a discerne
esența de aparență. Faptul este dovedit în relație cu Sfânta Duminică, adevărată „bătrână a
timpurilor”.
Creangă prezintă un personaj în formare,  cu trăiri şi reacţii normale, umane, care pe
măsură ce depăşeşte diferite  probe, se maturizează.  Prin urmare, drumul său este unul de
iniţiere în tainele vieţii. Eroul este construit după schema narativă a iniţierii. Aceasta presupune
un traseu al devenirii prin sine şi se realizează prin actualizarea unor trăsături umane şi
supraumane, prin confruntarea cu un factor perturbator.
Ipostazele sociale  în care este prezentat Harap-Alb pot fi asimilate etapelor inițierii : fiu
de crai, slugă, pețitor, împărat. Trecerea de la un statut social privilegiat la unul inferior este
asociată în antiteză cu  îmbogățirea interioară, pentru ca în final valoarea celor două planuri-
material/ spiritual  să coincidă ca dreaptă recompensă.
Statutul iniţial al personajului este cel de neiniţiat. El trăieşte într-un orizont al inocenţei,
justificată prin tinereţea sa: lipsit de experienţa vieţii. Deşi are calităţi umane deosebite, acestea
nu sunt actualizate de la început, ci şi le descoperă prin intermediul probelor la care este supus.
El apare în scenă după ce fraţii săi mai mari eşuează în încercarea de a-şi asuma un destin de
excepţie. Niciunul nu este destul de vrednic pentru a îndeplini destinul de conducere propus de
împăratul Verde, unchiul lor. Tristeţea şi ruşinea tatălui provoacă autoanaliza celui mic. Secvenţa
conţine o caracterizare directă realizată prin observațiile psihologice ale naratorului: se făcu
roș cum îi gotca”, „începe a plânge în inima sa lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele
cuvinte ale tatălui său [...] stă el pe gânduri şi nu se dumerea ce să facă pentru a scăpa de ruşine”;
fie prin vocea altor personaje sau prin autoportretizare.
Dominantă este caracterizarea indirectă, desprinsă din reacțiile definitorii, detaliul
psihologic semnificativ, incertitudinile și frământările lăuntrice – „mâhnit în sufletul său”. Prin
caracterizare indirectă se realizează apoi portretul spiritual al fiului încă neiniţiat. Acesta nu se
grăbeşte să îşi revendice drepturile, ci caută în sine răspunsul la problema destoiniciei proprii.
Ajutorul năzdrăvan apare sub forma unei bătrâne care cere milostenie. Replica fiului, mijloc de
caracterizare indirectă, demonstrează egoism şi concentrare asupra sinelui: „acum am altele pe
capul meu”. La insistenţele bătrânei tânărul îi răspunde cu opacitate, mâniat, dovedind lipsă de
cunoaştere umană, pripeală. Fiul nu vede încă dincolo de aparenţe – „tocmai de la una ca
dumneata ţi-ai găsit să aştept eu ajutor?”, nu ştie că nu în înfăţişare se converteşte cunoaşterea şi
înţelepciunea. După insistenţele bătrânei el îi dă bani: „ţine mătuşă, de la mine mai puţin şi de la
Dumnezeu mult”. Din aceste vorbe – mijloc de caracterizare indirectă – rezultă acum chibzuinţa,
fiul înţelegând că este o fiinţă limitată.
Pentru a-şi desăvârşi destinul, personajul principal trebuie sa treacă proba bunătăţii.
Drumul iniţierii fiului este o călătorie în sinele său. Bătrâna îşi ia în primire rolul de mentor şi îi
fixează fiului de crai traseul existenţial. Îi atrage atenţia că a face uz de valorile umanului
înseamnă a-ţi deschide porţile devenirii „ca să vezi cât poate să-ţi ajute milostenia”. Inocenţa,
lipsa de experienţă în a vedea dincolo de aparenţe, se manifestă la alegerea calului. Personaj
năzdrăvan, cu calităţi supranaturale, calul acumulează funcţiile de iniţiator şi de adjutant. În
descoperirea calului de către erou se poate vedea o probă pregătitoare, căci iniţial, feciorul îl
tratează cu dispreţ şi cu violenţă. Răsplata ia forma unei lecţii de viaţă. După ce se transformă
într-un cal mândru, acesta îl ia pe erou şi zboară cu el până la lacul, anume că nimic în viaţă nu
rămâne nerăsplătit, binele cu binele, răul cu răul, „vorba ceea: una pentru alta”.
Pus în situaţia de a aduce salată din grădina ursului, Harap-Alb se întristează. Este
descurajat şi se autocompătimeşte, însă calul îl ajută să treacă peste acest moment îmbărbătându-
l. Primeşte ajutorul Sfintei Duminici care s-a dovedit a fi bătrâna pe care se milostivise mai
demult.
Un prim episod ilustrativ pentru evoluția personajului este cel al coborârii fiului de crai
în fântână, simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul
obstacol greu de trecut, pădurea-labirint, „un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca
cărările”, fiul de crai cade în capcana Spânului. Notația naratorului evidențiază diferența între
cele două personaje: ”Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește
Spânului…”. Dacă Spânul are o îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți, fiul
de crai, protejat până atunci la casa părintească, ignoră răul. Schimbarea identității înseamnă, de
fapt, începutul inițierii sale, iar numele oximoronic dobândit oglindește noblețea sufletească a
slugii, contrastul între esență și aparență. Jurământul pe ascuțișul sabiei-simbol heraldic
cavaleresc- închide inițierea în limitele sacrului. Ceea ce îi lipseşte încă fiului şi ceea ce nu poate
căpăta decât prin experienţă este cunoaşterea de oameni, capacitatea de a vedea dincolo de
aparenţe. Inocenţa şi credulitatea nu sunt defecte, ci doar caracteristici, de pe urma cărora va
avea de suferit. Naiv, acesta cade în capcana spânului. La ieșirea din fântână, Harap-Alb va fi
nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape existențiale, un traseu al umilinței, în urma
căruia va putea culege roadele.
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și
restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a
învățat prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este o
încercare dificilă, duce Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă până la sfârșit cuvântul
dat. Spânul urzește planuri de răzbunare și ”icnește în sine”. Deoarece fata de împărat divulgă
secretul eroului, acesta este ucis de Spân. Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar este
aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Învierea e realizată de fată, cu ajutorul obiectelor
magice aduse de cal (fiind stropit cu apă vie şi apă moartă ). Nunta şi schimbarea statutului
social confirmă maturizarea eroului. Deznodământul constă în refacerea echilibrului iniţial şi
răsplata eroului.
Personajele se individualizează prin limbajul care cuprinde expresii populare,
regionalisme fonetice sau lexicale, ziceri tipice, proverbe. Registrele stilistice popular, oral şi
regional conferă originalitate limbajului şi diferă de stilul naratorului popular. Harap-Alb este un
erou care excelează prin puterile lui umane El trece probele datorită personajelor adjuvante.
Calitatea sa esenţială este bunătatea. El este asemenea oamenilor, fără dimensiuni fabuloase,
misterul nefăcând parte din structura sa psihologică. Scriitorul doreşte ilustrarea unor valori
etice, prin intermediul unui fantastic umanizat.
„Povestea lui Harap- Alb” este un basm cult, având ca particularități reflectarea
concepţiei despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor,
umorul şi specificul limbajului. Opera pune în evidenţă idealul de dreptate, cinste şi adevăr.