Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă
Relația dintre două personaje
Harap-Alb–Spânul

Basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă a fost publicat în revista
„Convorbiri literare”, în 1877.
Relația mentor-învățăcel este specifică devenirii umane și este reprezentată
simbolic, din cele mai vechi timpuri, prin tema inițierii prin care basmul capătă
aspect de Bildungsroman. Maturizarea devine în urma parcurgerii unor experiențe
de viață prin care cel inițiat capătă înțelepciune, cunoaște complexitatea lumii și se
descoperă pe sine. Mentorul sau inițiatorul are rolul de a provoca parcurgerea
drumului inițiatic către maturizare de către discipol.
În basmul „Povestea lui Harap-Alb”, protagonistul este mezinul unui crai care
va străbate drumul simbolic către maturizare, trecând prin mai multe etape. Acesta
este un erou atipic de basm, deoarece nu are însușiri supranaturale și nici
excepționale. Este un personaj complex care evoluează, învață din greșeli și face
dovada unor alese însușiri necesare obținerii tronului.
Spânul, întruchipare a răului, antagonistul, nu este personaj specific basmului,
deoarece nici el nu are puteri supranaturale. Acesta nu evoluează și este
caracterizat de o trăsătură dominantă, viclenia pornită din răutate. Această
caracteristică a sa îl pune pe tânărul naiv în situația de a-și dovedi trăsăturile
morale, devenind fără voia sa, inițiator „un rău necesar”. Calul năzdrăvan îl
carcaterizează în mod direct: „și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată,
pentru că fac pe oameni să prindă la minte”.
Statutul inițial al eroului este cel de neinițiat, naiv, deoarece nu poate să distingă
binele de rău, nu cunoaște complexitatea vieții și varietatea tipologiilor umane.
Bunătatea este o calitate deosebită prin care câștigă ajutorul Sf. Duminici care îl
sfătuiește cum să-și învingă timiditatea și să obțină permisiunea tatălui de a porni
la drum către Verde-Împărat.
 Deși are calitățile unui împărat, după cum îi povestește Sf. Duminică, acestea se
dezvăluie pe parcursul trecerii probelor la care este supus când dovedește
generozitate, simțul onoarei, loialitate, curaj, prietenie, responsabilitate.
În construcția subiectului, se disting trei ipostaze ale inițierii protagonistului:
„fiul craiului” este mezinul naiv, pe parcursul călătoriei devine novicele sau
învățăcelul, iar la sfârșit, împăratul (inițiatul).
Protagonistul este supus unui număr mai mare de probe decât Făt-Frumos din
basmul popular. După ce își dovedește bunătatea și curajul, primește sfatul tatălui
de a se feri de oamenii „însemnați”, eroul încalcă interdicția și-și ia drept călăuză
un om spân, pentru a ieși din pădurea-labirint.
Secvența narativă a coborârii în fântână surprinde lipsa de experiență a eroului,
pentru că nu bănuiește nimic rău când Spânul îl invită să intre în fântână pentru a
se răcori. Eroul este caracterizat direct de către narator: „boboc în felul său la trebi
de aieste”. Naivitatea tânărului face posibilă supunerea prin vicleșug și schimbarea
identității. Spânul îl închide în fântână și-l pune să jure pe paloș că nu va dezvălui
nimănui schimbarrea de identitate și-i va da ascultare „până va muri și iar va
învia”. Spânul va prelua astfel rolul inițiatorului și-l numește Harap-Alb.
Caracterizarea indirectă prin nume sugerează schimbarea identității, rob de origine
nobilă și trecerea într-o altă etapă a inițierii. Oximoronul poate sugera și parcursul
spiritual de la statutul inițial de lipsă a experienței (negru), la cea de iluminare
spirituală a celui care a dobândit înțelepciune (alb).
Relația dintre cele două personaje se construiește pe baza unei serii de opoziții:
origine nobilă-slugă, om de onoare-ticălos, cinstit-necinstit.
La curtea lui Verde-Împărat, Spânul îl trimite în trei probe dificile pe Harap-
Alb: aducerea salatelor din Grădina Ursului, a pieii cu nestemate a cerbului și
pețitul fetei Împăratului Roș ca mireasă pentru Spân.
Secvența care prezintă finalizarea relației dintre cele două personaje este
întoarcerea lui Harap-Alb cu fata Împăratului Roș, la curtea lui Verde-Împărat.
Fata care avea puteri supranaturale îl demască pe Spân, care crede că Harap-Alb
și-a încălcat jurământul și-i taie capul. Calul îl pedepsește pe Spân, arucându-l din
înaltul cerului. Fata de împărat îl reînvie pe Harap-Alb, probă care îi desăvârșesște
inițierea și-l dezleagă de jurământul față de Spân, al cărui rol de inițiator s-a
încheiat.
Finalul este specific basmului: Harap-Alb devine împărat și se căsătorește cu
fata Împăratului Roș.
 Relația dintre cele două personaje reiese pe tot parcursul acțiunii care se
desfășoară liniar, prin înlănțuirea cronologică și cauzală a secvențelor și respectă
modelul popular al basmului: situația inițială de echilibru (expozițiunea),
tulburarea echilibrului (intriga), drumul inițiatic cu dobândirea ajutoarelor și
trecerea probelor (desfășurarea acțiunii), acțiunea reparatorie ( punctul culminant),
refacerea echilibrului și răsplata eroului (deznodământul).
Față de modelul popular, basmul cult supune eroul unui număr mai mare de
probe, prin procedeul triplicării: milostenia, curajul, întâlnirea cu Spânul. Pentru
că devine robul Spânului, acesta îl supune altor trei probe: aducerea salatelor, a
pieii cu nestemate și pețitul fetei Împăratului Roș. La curtea acestuia, eroul este
supus altor trei probe: găzduirea în casa de aramă înroșită în foc, ospățul
pantagruelic, alegerea semințelor de mac din nisip. Trecerea acestora aduce ultima
serie de încercări: paza fetei, recunoașterea celei adevărate și întrecerea dintre cal
și turturică.
Amplitudinea basmului este dată de dublul conflict care îl determină pe fiul
craiului să se înfrunte cu doi antagoniști, Spânul și Împăratul Roș, deoarece a
încălcat sfatul părintesc de a se feri de oamenii „însemnați”, în concepție populară.
Finalul basmului aduce victoria binelui, prin pedepsirea Spânului de către calul
năzdrăvan, modalitate diferită față de basmul popular, în care eroul înlătură răul.
Se păstrează astfel, finalul fericit al basmului în care Harap-Alb primește răsplata
împărătească.
„Povestea lui Hrap-Alb” este „o oglindire” „a vieții în moduri fabuloase” (G.
Călinescu), care dă întreaga artă de povestitor a lui Ion Creangă.