Basmul cult

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă

Apartenenţa la gen şi specie

Basmul cult este o specie a genului epic, având o întindere relativ amplă, cu numeroase personaje
purtătoare ale unor valori etice, cu o acţiune centrată pe conflictul dintre principiul binelui şi al răului,
conflict care se soluţionează prin triumful forţelor binelui. Pentru G. Călinescu, această specie epică
reprezintă o reflectare a vieţii în moduri fabuloase.

Alături de categoria estetică a fabulosului, această specie narativă presupune existenţa unor clişee
compoziţionale:situaţia iniţială, perturbarea acesteia, lupta pentru restabilirea echilibrului, victoria şi
răsplătirea eroului. Tiparul narativ conţine formule specifice: iniţială, mediană, finală, numere
simbolice, obiecte cu însuşiri supranaturale, substanţe vitale (apa vie, smicelele de măr) sau letale (apa
moartă). Ca şi în basmele populare, personajele aparţinând basmului cult analizat îndeplinesc, în
raport cu eroul, o serie de funcţii: antagonişti, adjuvanţii, donatorii. Fiind un basm cult, elaborat,
aparţinând unui autor consacrat, această creaţie literară reflectă imaginea scriitorului despre
existenţă.

Reperele temporale şi spaţiale sunt vagi, nedefinite: Amu cică era odată într-o ţară un craiu, care avea
trei feciori. Atât formula iniţială, cât şi cea finală sunt convenţii care marchează intrarea şi ieşirea din
fabulos: Şi a ţinut veselia ani întregi şi acum mai ţine încă...O particularitate a basmului cult este faptul
că naratorul pune evenimentele pe seama spuselor altcuiva:cică..., iar finalul cuprinde o reflecţie tristă
asupra realităţii sociale: Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă.

Tema basmului o reprezintă iniţierea eroului şi triumful adevărului, dreptăţii şi iubirii. Fiind o creaţie
epică, acţiunea se desfăşoară potrivit momentelor canonice: în expoziţiune, se observă fuziunea dintre
real şi fabulos. Fiul de împărat trebuie să ajungă la celălalt capăt al lumii pentru a soluţiona un
prejudiciu, lipsa moştenitorilor Împăratului-Verde, fapt ce constituie intriga..Desfăşurarea acţinii include
apariţia ajutoarelor şi depăşirea cu bine a probelor; se observă prezenţa formulelor mediane ce fac
trecerea de la o secvenţă narativă la alta: Şi merg ei o zi, şi merg două....Dumnezeu să ne ţie....
Deznodământul ilustrează caracterul de Bildungsroman al basmului, deoarece eroul se maturizează, îşi
recuprerează identitatea, preluând moştenirea lăsată de unchiul său Verde-Împărat,după ce este înviat
de cea care-i va fi soţie, iar Spânul este ucis.

În acest basm cult, eroul are de trecut mai multe probe : viteaz, acesta nu se va teme de ursul care-l
întâmpină la capătul podului. Mezinul trece această probă cu ajutorul calului. Pentru că dovedeşte milă
faţă de Sfânta Duminică, deghizată în cerşetoare, aceasta îl va sfătui să ia calul, armele şi hainele tatălui
sau. Încălcând sfatul părintesc, acesta este înşelat de Spân, coboară în fântână, i se schimbă numele şi
identitatea, devenind Harap-Alb, sluga omului viclean. Caracterizat în mod direct de narator, fiulde
împărat este numit :boboc în felul său …Portretul moral al eroului câştigă în complexitate cu ajutorul
caracterizării indirecte.Onomastica are o funcţie caracterizantă, ilustrând condiţia duală : rob (Harap),
dar şi originea nobilă (Alb). Probele prin care va trece la curtea Împăratului-Verde ilustrează curaj,
respect pentru cuvântul dat, putere de a răbda. El aduce, la porunca Spânului, sălăţi din Grădina
Ursului, pielea cerbului cu pietrele nestemate şi pe fata Împăratului-Roş. Reuşita lui se datorează
ajutorului supranatural, deoarece Sfânta Duminică îi dă o licoare (somnoroasă) ca să adoarmă ursul, un
obrăzar şi şi o sabie.Drumul spre Împăratul-Roş implică trecerea unui alt pod, fapt ce simbolizează
intrarea într-o altă etapă a maturizării sale. Experienţele iniţiatice sunt dublate de cele în care îşi
dovedeşte bunătatea, mila şi preţuirea faţă de fiinţele vulnerabile, fapt pentru care este răsplătit, într-
un mod specific universului fabulos, de către crăiasa furnicilor şi a albinelor, dându-i căte o aripă.

Ajutat de grupul de peţitori, format din personaje groteşti şi hilare (comice),Gerilă, Flămânzilă, Setilă,
Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, eroul va depăşi alte probe, impuse de împăratul cu inimă haină: casa de
aramă încinsă, ospăţul homeric, alegerea macului din nisip, prinderea fetei transformată în pasăre.
Personaj mobil, fata se transformă din farmazoană cumplită într-o fiinţă capabilă de iubire : ea îl
demască pe Spân şi îl înviază pe Harap-Alb, folosind cele trei smicele de măr dulce. Decapitarea eroului
reprezintă ultima treaptă a iniţierii, semnificând coborârea in infern sau moartea iniţiatică, despre care
Mircea Eliade afirmă că reprezintă ... o experienţă susceptibilă de a întemeia un nou mod de existenţă.
Deşi este un basm cult, autorul valorifică termeni şi expresii populare, ceea ce conferă oralitate stilului :
vorba ceea, teleap, teleap. Această trăsătură a stilului se realizează prin diferite mijloace artistice, cum ar
fi expresiile: şi apoi, mă rog, dativul etic: mi ţi-l înşfacă.

În opinia mea, Povestea lui Harap-Alb este un basm cult în care se regăsesc numeroase trăsături ale
basmului popular, valorificate potrivit viziunii autorului despre lume, prin umanizarea fabulosului, prin
umor şi prin individualizarea personajelor
Caracterizarea personajului principal Harap-Alb din basmul cult

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă

Caracterizarea personajului principal

Apărut în revista Convorbiri literare (1877), basmul cult aparţinând prozatorului Ion Creangă are ca temă
conflictul dintre bine şi rău,încheiat prin victoria forţelor binelui. . Pentru G. Călinescu, această specie
epică reprezintă o reflectare a vieţii în moduri fabuloase Personajele sunt fiinţe umane, dar şi înfăţişări
himerice, cu un comportament omenesc, purtătoare ale unor valori simbolice, respectiv binele şi răul, în
diversele lor ipostaze. Personaj principal, prezent în toate momentele subiectului, Harap-Alb se
diferenţiază de personajele basmelor populare prin comportamentul verosimil. Acesta nu are puteri
supranaturale, lamentându-se de câte ori trebuie să treacă probele impuse de Spân. Personaj complex,
Harap-Alb accede la statutul de erou, dobândind însuşirile excepţionale: curaj, vitejie, milă, bunătate,
generozitate, inteligenţă, după ce parcurge mai multe trepte ale cunoaşterii şi suferinţei. Dacă portretul
fizic este mai mult schiţat: el este mezinul, numit boboc, deci este foarte tânăr, în schimb portretul
moral are complexitate, fiind realizat cu ajutorul caracterizării indirecte şi directe. Protagonistul este
considerat un om de soi bun, el se maturizeză învăţând din propriile greşeli, putând astfel să devină
împărat; fapt ce conferă basmului caracterul unui bilgungsroman. După plecarea de acasă, el încalcă
sfaturile tatălui, este înşelat de viclenia Spânului, intră în fântână, devine, sub jurământ, sluga acestuia
şi îşi pierde identitatea. Însuşirile realiste ale personajului principal reies din caracterizarea directă a
naratorului obiectiv, evidenţiind inocenţa şi imaturitatea protagonistului: fiul craiului, boboc în felul
său ... Acesta este caracterizat în mod direct şi de Sfânta Duminică, atunci când îi spune că puterea
milosteniei şi inima lui cea bună îl ajută, reproşându-i însă că este fricos.. Sensul moral al iniţierii lui
Harap-Alb este evidenţiat tot de acest personaj cu atribute sacre, spunându-i că, atunci când va ajunge
mare şi tare, îi va înţelege pe cei asupriţi şi necăjiţi. Implicat într-un scenariu iniţiatic, eroul este
ajutat cu bunăvoinţă de Sfânta Duminică, în timp de Spânul îl determină să descopere dimensiunea
negativa a existenţei. De asemenea, protagonistul este susţinut de ajutoare şi donatori, acele fiinţe cu
puteri supranaturale, cum este Sfânta Duminică, dar şi animale fabuloase- calul năzdrăvan, crăiasa
furnicilor şi a albinelor, cât şi făpturile himerice-grupul celor cinci însoţitori. Relaţia cu antagonistul sau
răufăcătorul este o modalitate de caracterizare indirectă, deoarece reliefează, prin antiteză, tipologia
erou-antierou, ilustrând totodată apartenţa acestora la cele două principii opuse:Binele şi răul.

Acţiunea contribuie la caracterizarea indirectă a personajului, prin fapte, comportament, relaţii cu

celelalte personaje.Ca şi în alte basme, superioritatea mezinului se dovedeşte de la început, pentru că el
se ruşinează de mustrările tatălui. În scena întâlnirii cu Sfânta Duminică se dovedeşte superficial şi
orgolios, iar în cea a întâlnirii cu Spânul se vede că este lipsit de experienţă, deci neiniţiat, devenind
supusul acestuia. Spânul îi va da numele de „Harap-Alb”, construcţie oximoronică, având o funcţie
caracterizantă, prin evidenţierea dublului statut al eroului: „Harap” (evocă statutul de rob, slugă), iar
„Alb” ( evocă originea nobilă). Personaj negativ, Spânul îi ia armele, iar când ajung la curtea Împăratului
Verde, îl supune la trei probe, în care eroul dovedeşte curaj, isteţime, perseverenţă, maturitate:
aducerea sălăţilor din grădina ursului, a nestematelor şi a fetei Împăratului Roş, fiind ajutat de
personajele donatori, faţă de care, la rându-i, dovedise milă, sau de cei cinci tovarăşi cu care pleacase în
peţit. Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă. Desăvârşirea maturizării se realizează odată
cu parcurgerea ultimelor două experienţe fundamentale ale vieţii, iubirea şi moartea, ceea ce conferă
basmului cult caracterul unui bildungsroman. Dragostea fetei îl readuce din moarte la viaţă, astfel încât
statutul moral, psihologic şi social al protagonistului se schimbă în mod radical: fiul de împărat, devenit
slugă umilă, îşi recuperează identitatea uzurpată În final, acesta beneficiază de răsplata specifică
oricărui erou din basmele româneşti: antagonistul este demascat pentru lipsa lui de omenie, iar
protagonistul se va însura cu cea care îl iubeşte, moştenind împărăţia unchiului său. Decapitarea eroului
reprezintă ultima treaptă a iniţierii, semnificând coborârea in infern sau moartea iniţiatică , despre
care Mircea Eliade afirmă că reprezintă ... o experienţă susceptibilă de a întemeia un nou mod de
existenţă.

Spânul este în raport cu protagonistul personaj antagonist, pedagogul cel rău,

„răul necesar” iniţiator. Urmărind schema lui V. I. Propp el este atât răufăcătorul
cât şi trimiţătorul. Despre rolul pe care îl are în maturizarea eroului se poate afla
dintr-un discurs al pedagogului rezervat, calul: „Unii ca ăştia sunt trebuitori pe
lume câteodată pentru că fac pe oameni să mai prindă la minte.” Prefăcut, acesta se
laudă cu inima lui bună (la întâlnirea cu Harap-Alb) şi se plânge că nu are noroc.
După ce îi fură identitatea fiului celui mic al craiului, nu pierde nicio ocazie de a-l
umili pe acesta („sluga-i slugă şi stăpânul stăpân”; „Numai eu îi vin de hac. [...] Alt
stăpân în locul meu nu mai face brânză cu Harap-Alb cât îi lumea şi pământul.”) şi
de a încerca să îl piardă. Atitudinea faţă de acesta le determină pe fetele
Împăratului Verde să îl caracterizeze drept „rău şi neomenos”, în timp ce despre
Harap- Alb spun că are „o înfăţişare mult mai plăcută şi seamănă a fi mult mai
omenos”. „Glasul răutăcios” al Spânului arată trăsătura sa dominantă. În
comparaţie cu Harap-Alb acesta apare conturat antitetic: are un caracter
răzbunător, este viclean, iar sfârşitul acestuia demonstrează teza conform căreia:
„răul nu poate rămâne nepedepsit”.

În opinia mea, Harap-Alb este un personaj reprezentativ pentru basmul cult, simbolizând tipul
eroului care îşi asumă/acceptă condiţia umană, cu toate limitele ei. Aceasta rezultă din faptul că nu se
încrede în propriile forţe, înţelegând că trebuie să ofere ajutor pentru a putea fi ajutat să depăşească

probele, altfel imposibil de surmontat , iar personajul antagonist are un rol important în
devenirea protagonistului, determinându-l, prin experienţe triste, să devină
„împărat cum n-a mai stat altul pe faţa pământului, aşa de iubit de slăvit şi de
puternic” aşa cum anticipase Sf. Duminică în momentul întâlnirii din grădină,
împărat care va crede (după traversarea tuturor probelor) „celor asupriţi şi
necăjiţi.”

Notă: Ce e scris cuTime New Roman si mai mare intră ca o completare

la rel. dintre personaje.