ROMANUL INTERBELIC

ION de Liviu Rebreanu

Demonstraţie: roman interbelic, obiectiv, realist, cu tematică şi

tipologie rurală

Liviu Rebreanu este un scriitor interbelic ce uzitează în opera sa elemente ale esteticii realiste,
indiferent că scrie nuvele („Hora morţii”, „Ofilire”, „Cuibul visurilor”, „Ruşinea”, „Răfuiala”) ce vor deveni
elemente de hipotextualitate în opera romanescă, sau romane sociale („Ion”, „Răscoala”) ori
psihologice („Pădurea spânzuraţilor”).

Specie a epicii de mare întindere, cu numeroase personaje, romanul obiectiv şi realist

comunică, indirect, mesajul autorului, prin intermediul naratorului obiectiv, omniscient şi
ubicuu/omniprezent, dar şi al personajelor implicate într-o acţiune polifonică. Viziunea dindărăt
presupune existenţa unui narator detaşat, neimplicat în evenimentele prezentate. În studiul intitulat
Arca lui Noe, Nicolae Manolescu face următoarea afirmaţie:.. în centrul romanului se află patima , ca
formă a instinctului de posesiune.

Repere temporale şi spaţiale sunt bine precizate: satul transilvănean Pripas, la începutul
secolului al XX-lea. Apărut în anul 1920, romanul Ion de Liviu Rebreanu, este structurat în două părţi,
purtând titluri semnificative, Glasul pământului şi Glasul iubirii, cuprinzând 13 capitole, având titluri
semnificative, dintre care amintim: Începutul, Iubirea, Nunta, Vasile, George, Sfârşitul . Descrierea vieţii
ţărăneşti, dar şi cea a intelectualităţii rurale se realizează prin tehnica planurilor paralele, cu ajutorul
alternanţei, în timp ce succesiunea secvenţelor epice este realizată prin tehnica înlănţuirii.

Sursa de inspiraţie, specifică prozei realiste, o reprezintă câteva scene de viaţă care l-au
impresionat pe romancier. Ca elemente de substrat antropologic, după cum reiese din volumul
„Mărturisiri” (1932) se pot cita:scena sărutării pământului („l-a sărutat ca pe-o ibovnică”), întâlnirea cu
ţăranul sărac, harnic, dar fără pământ (Ion Pop al Glanetaşului), descrierea drumului până în Pripas,
situaţia Rodovicăi ce „greşise cu cel mai becisnic flăcău din sat” care era agresată de tatăl ei, ce nu
consimte să se încuscrească „cu pleava satului”. Naraţiunea la persoana a III-a, specifică prozei realist-
obiective, reprezintă modul de expunere principal, care alternează cu descrierea şi dialogul. Tema
romanului o reprezintă problematica pământului, iar caracterul monografic vizează aspectele satului
transilvănean, cu toate obiceiurile: horă, nuntă, naştere, înmormântare, sărbători tradiţionale etc. Titlul
romanului este dat de personajul principal, eponim, evidenţiind caracterul generic al numelui propriu
Ion.

În expoziţiune, este descris drumul care duce în satul Pripas, locul acţiunii, marcat de imaginea
sugestivă a unei cruci strâmbe, pe care e răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de ploi. În acest moment
al acţiunii sunt prezentate principalele personaje, timpul şi spaţiul, toate aceste elemente conferind
veridicitate romanului realist. Reluată în finalul romanului, descrierea drumului conferă compoziţiei
epice simetrie şi echilibru. Această simetrie a incipitului cu finalul se realizeză prin personificarea
drumului (aleargă, urcă, înaintează), care, în plan simbolic, semnifică viaţa individuală, dar şi existenţa
colectivă. De asemenea, motivul drumului are o funcţie metatextuală, făcând trecerea de la viaţa reală la
universul fictiv al personajelor.

Acţiunea începe într-o zi de duminică, la hora ţinută în curtea văduvei lui Maxim Oprea , unde
participă fruntaşii satului: primarul, învăţătorul Herdelea cu familia, dar şi ţăranii săraci sau cei înstăriţi:
Ion ,Ana ,Florica, George, Vasile Baciu. Aşezarea acestora în jurul horei ilustrează relaţiile sociale şi
afective existente între săteni. .Primarul şi cei înstăriţi discută separat de ţăranii mijlocaşi, care erau
aşezaţi pe prispă, în timp ce Alexandru Glanetaşu, tatăl lui Ion, este descris astfel: Pe de lături, ca un
câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea... Intelectualii satului privesc petrecerea poporului, fară a se
amesteca în horă. Intriga o reprezintă starea de umilinţă resimţită de Ion la horă şi dorinţa acestuia de
a se îmbogăţi, compromiţând-o pe Ana; acum se declanşează conflictul cu tatăl ei.. Vasile Baciu vine de
la cârciumă la horă , unde are loc confruntarea verbală , în care Ion este numit hoţ, tâlhar, sărăntoc,
deoarece vrea să o seducă pe Ana, promisă d etată unui flăcău înstărit, George Bulbuc.

În desfăşurarea acţiunii, sunt prezentate următoarele evenimente: căsătoria lui Ion cu Ana,
pentru a intra în posesia pământului şi averii acesteia, nunta, naşterea copilului Petrişor, sfârşitul Anei.
După moartea copilului, Ion începe să o caute pe Florica, măritată cu George. Punctul culminant îl
constituie moartea lui Ion, surprins de către bărbatul Floricăi. În deznodământ, acesta este arestat, iar
pământul revine bisericii. Construită pe mai multe planuri, acţiunea surprinde drama ţăranului sărac,
dar şi universul intelectualităţii rurale: preotul Belciug şi învăţătorul Herdelea.

Ion este personajul principal, mobil şi rotund, deoarece patima pentru pământ îl
dezumanizează. El se însoară pentru zestre, fără ca apoi să-şi respecte nevasta, aşa cum o făcuse socrul
său, Vasile Baciu. Cele două personaje feminine, Ana şi Florica, prezentate antitetic şi complementar,
reprezintă cele două obsesii ale bărbatului : averea şi iubirea..

Există, de asemenea, personaje episodice (Zavista), funcţionale (Titu Herdelea) sau plate
(Ana).Portretul moral al protagonistului capătă contur de-a lungul confruntărilor cu celelalte personaje,
dar mai ales în relaţia cu pământul, în faţa căruia el se simte un vierm, si pe care îl vede ca pe un
uriaş., la care se adaugă exclamaţia:Cât pământ, Doamne!

Este sugestivă scena în care acesta se apleacă şi sărută pământul: ... îşi coborî fruntea şi-şi lipi
buzele cu voluptate de pământul ud. Se poate vorbi astfel despre conflictul tragic dintre un ţăran şi o
forţă pe care nu o poate domina: pământul-stihie. Obsesia de a avea mult pământ se încheie tragic,
prin întoarcerea în pămânul, considerat o matrice universală. În concluzie, romanul obiectiv Ion de
Liviu Rebreanu, considerat de Nicolae Manolescu unul doric, transfigurează cu mijloacele prozei realiste,
tema ţăranului şi a pământului, folosind un limbaj regional şi un stil neutru, impersonal

În opinia mea, acest roman ilustrează cazul unui individ şi nu al întregii ţărănimi, deoarece, de-a
lungul evenimentelor relatate, descoperim personaje cu un comportament firesc şi demn, aşa cum
este preotul Belciug, care îl atenţionează pe Ion în legătură cu faptele sale nelegiuite, însă acesta nu îl
ascultă şi nu îşi schimbă atitudinea. Totodată, acest roman realist şi obiectiv oferă iluzia realităţii, prin
focalizarea zero, viziunea dindărăt, dar şi prin prezentarea verosimilă a evenimentelor.
 Caracterizarea personajului principal ION din romanul interbelic, obiectiv, realist

ION de Liviu Rebreanu

Romanul realist de inspiraţie rurală Ion (1920) de Liviu Rebreanu prezintă eforturile şi
compromisul pe care un tânăr sărac le face pentru a obţine pământ, în condiţiile satului tradiţional
transilvănean. Sursa de inspiraţie, specifică prozei realiste, o reprezintă câteva scene de viaţă care l-au
impresionat pe romancier: este vorba despre un ţăran sărac, harnic, dar fără pământ şi o tânără
alungată de acasă de tatăl ei. Ion este reprezentantul ţărănimii, prin dorinţa de a avea şi de a munci
pământul, cu o puternică personalitate, rezultând din modul în care intră în posesia lui. În acest sens, G.
Călinescu afirma în Istoria literaturii române de la origini până în prezent : Toţi flăcăii din sat sunt
varietăţi de Ion. Căsătoria sărăntocului cu o fată cu zestre nu este un caz izolat în Pripas, având în
vedere faptul că şi Vasile Baciu procedase la fel, cu diferenţa că acesta îşi respectase nevasta.

Personaj principal, eponim şi rotund, Ion este instanţa textuală al cărui portret moral şi fizic se
realizeatză cu ajutorul tehnicilor specifice romanului realist. Acesta este un personaj tipic, ce evoluează
în împrejurări tipice. Ion domină celelalte personaje, Ana, Florica, George, care gravitează în jurul său,
evidenţiindu-i personalitatea puternică. Structurarea romanului în două părţi, având titluri
metaforice, Glasul pământului şi Glasul iubirii, ilustrează cele două coordonate interioare ale
protagonistului: pământul şi iubirea, aşa cum cele două personaje feminine, Ana şi Florica, reprezintă,
în mod antitetic şi complementar, obsesia averii şi a iubirii. Conflictul interior, generat de instinctul
pământului şi cel erotic, se reflectă, pe plan exterior, în confruntările cu celelalte personaje, fapt ce
ilustrează complexitatea caracterului său: inteligenţă, hărnicie, viclenie, brutalitate, dar şi tandreţe.
Deşi portretul moral din perioada copilăriei este unul favorabil, aşa cum reiese, în mod direct, din
aprecierile învăţătorului său, domnul Herdelea, treptat, patima pentru pământ îl va dezumaniza,
conducându-l la un sfârşit tragic. Ion este omorât de George, care îl surprinde în jurul casei, căutând-o
pe Florica, devenită acum soţia sa, iar pământurile vor reveni bisericii.Relaţiile cu celelalte personaje
sunt diferite, în funcţie de interesul pe care îl disimulează (ascunde), în raport cu fiecare dintre acestea.
Pentru a o seduce, este tandru cu Ana, deşi nu o place, singura fată pe care o iubeşte este Florica ;
duplicitar, acesta procedează astfel la horă: ... strânge la piept pe Ana cu mai multă gingăşie, dar şi mai
prelung. Nu după mult timp, va deveni batjocoritor, indiferent , brutal, ajungând chiar să o bată. ... cu
sânge rece. În relaţia cu Vasile Baciu sau George Bulbuc este aspru, agresiv şi răzbunător, scopurile sale
fiind obţinerea celor două proprietăţi: pământul şi femeia.Se pare că acel glas al pământului l-a atras
încă din copilărie: Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Renunţă la Florica, pe care o iubea ,
deoarece este dominat de lăcomie şi de instinctul posesiunii. Treptat, dragostea firească pentru pământ
se transformă într-una patologică., alterându-i sentimentul patern faţa de propriul copil, Petrişor, în care
vede doar o garanţie a menţinerii zestrei.. Complexitatea portretului moral şi fizic este realizată prin
caracterizare directă, de către narator şi personaje, prin autocaracterizare, dar mai ales prin
caracterizarea indirectă, la care se adaugă tehnica reflectării poliedrice . La începutul romanului, i se
schiţează un portret favorabil: deşi este sărac, este iute şi harnic, iar pământul îi este drag ca ochii din
cap. Deşi învăţătorul dorea să-l trimită la şcoala cea mare din Armadia, Ion renunţă, deoarece se simte
atras de pământ. Comportamentul său impulsiv şi violent se reflectă în relaţiile cu celelalte personaje:
astfel, îi determină pe flăcăii din sat să-l respecte, iar pe ţiganii care cântau la horă să-l ştie de frică.
Umilit de vorbele lui Vasile Baciu, care îl numeşte sărăntoc, tâlhar, hoţ, Ion se decide să se răzbune.
Deşi preotul îl dojeneşte, după bătaia cu George, în biserică, la sfârşitul slujbei, acesta nu se schimbă.
Scena nunţii ilustrează, în mod indirect, lipsa de caracter: îşi ignoră mireasa, pe Ana, jucând doar cu
Florica.. Doamna Herdelea îl consideră băiat cumsecade, harnic, isteţ,în timp ce preotul Belciug îi
reproşează că este un stricat, un bătăuş, un om de nimic.... Autocaracterizarea evidenţiază
frământările sufleteşti, cu ajutorul monologului interior. Las’ că-i bună Anuţa. Lăcomia de pământ şi
dorinţa de răzbunare se manifestă în secvenţa epică în care acesta intră cu plugul pe locul lui Simion
Lungu, deoarece fusese înainte al Glanetaşilor. Având o funcţie caracterizantă, onomastica este
emblematică, deoarece numele propriu Ion are o largă circulaţie .

Portretul moral al protagonistului capătă contur de-a lungul confruntărilor cu celelalte

personaje, dar mai ales în relaţia cu pământul, în faţa căruia el se simte un vierme, si pe care îl vede ca
pe un uriaş.Este sugestivă scena în care acesta se apleacă şi sărută pământul: ... îşi coborî fruntea şi-şi lipi
buzele cu voluptate de pământul ud. Se poate vorbi astfel despre conflictul tragic dintre un ţăran şi o
forţă pe care nu o poate domina: pământul-stihie, pământul-ibovnică, pământul-mamă: De pe atunci i-a
fost mai drag decât o mamă. Obsesia de a avea mult pământ se încheie tragic, prin întoarcerea în
pămânul, considerat o matrice universală.Relaţia simbolică a protagonistului cu suprapersonajul
pământul este ilustrată de scena în care acesta sărută huma sau când exclamă: Cât pământ,
Doamne!...

În opinia mea, eşecul protagonistului se datorează neputinţei de a-şi înţelege condiţia umană
într-un mod superior, metafizic, specific gândirii şi culturii de tip tradiţional.
De asemenea, romanul ilustrează cazul unui individ şi nu al întregii ţărănimi, deoarece, de-a lungul
evenimentelor relatate, descoperim personaje cu un comportament firesc şi demn, aşa cum este
preotul Belciug, care îl atenţionează pe Ion în legătură cu faptele sale, însă acesta nu îl ascultă şi nu îşi
schimbă atitudinea. Totodată, acest roman realist şi obiectiv oferă iluzia realităţii, prin focalizarea zero,
viziunea dindărăt, dar şi prin prezentarea verosimilă a evenimentelor.

Relaţia incipit-final

„Ion” – de L. Rebreanu

Curent literar dezvoltat în strânsă legătură cu condiţiile social istorice ale secolului al XIX-
lea, realismul se impune ca termen pentru o nouă orientare estetică caracterizată prin:
reprezentarea veridică a realităţii, prin absenţa idealizării personajelor şi a circumstanţelor în care
acţionează acestea. Omul este prezentat ca un produs al mediului social-istoric în care trăieşte şi
cu care este în interdependenţă. Realismul propune o viziune obiectivă şi imparţială asupra lumii.
Destinul uman este supus unei legităţi precise şi unei cauzalităţi adesea previzibile. Cu toate
acestea, „factorul iraţional al vieţii” (S. Angelescu) continuă să participe la mecanica existenţei,
ceea ce conferă substanţă şi profunzime eroului prozei realiste.

Figura ţăranului domină literatura unei ţări cu o civilizaţie arhaică şi constituie o sursă de
inspiraţie majoră pentru scriitori din aparţinînd unor perioade diferite: Ioan Slavici, Mihail
Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Marin Preda, sunt scriitori ce oferă reperele unei tradiţii solide în
evoluţia prozei româneşti de inspiraţie rurală.

Liviu Rebreanu este scriitorul interbelic ce se impuneîn literatură mai ales cu opere epice,
nuvele („Ofilire”, „Ruşinea”, „Cuibul visurilor”, „Hora morţii”, „Iţic Ştrul dezertor”) ce vor
deveni frecvent nuclee epice în romanele ulterioare („Ion”, „Pădurea spânzuraţilor”), validându-
se ca elemente de hipotextualitate în raport cu acestea. Romanul „Ion” publicat în anul 1920
promovează o temă social ţărănească (ţăranul dominat de dorinţa de a avea pământ), fiind
realizat din două părţi cu titluri conotative – „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii” – ale căror
capitole au titluri sinteză ce validează tehnica” punerii în adâncime” („Hora”, „Nunta”,
„Naşterea” etc.) oglindind conflictul dominant al capitolului.
 Ca în orice operă realistă există elemente de substrat antropologic (conexiuni pertinente ce se
pot stabili între dimensiunile operei şi ale realităţii – A. Marino), după cum reiese din vol.
„Mărturisiri”, publicat de L. Rebreanu în anul 1932: „un ţăran în straie de sărbătoare [...] deodată
s-a aplecat şi a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe-o ibovnică”; „Descrierea drumului până în
Pripas şi chiar a satului şi a împrejurimilor coincide în mare parte cu realitatea”. Situaţia
Rodovicăi agresată de tată fiindcă greşise cu cel mai becisnic flăcău din sat şi impunea acestuia
încuscrirea lui „fruntaş, cu pleava satului”, cât şi personajul Ion Pop Al Glanetaşului, a cărui
problemă o constituie lipsa pământului, însă acestea constituie premise ale viitoarei opere
romaneşti, autorul afirmând: „Pentru mine realitatea este doar un pretext”.

Părerea scriitorului Liviu Rebreanu este că opera trebuie să aibă formă geometrică (sferoidă),
de aici construcţia acesteia pe baza unei tehnici specific realiste, cea a circularităţii. Relaţia
incipit - final este susţinută de prezenţa drumului („primul personaj al romanului” cu ajutorul
căruia „intrăm şi ieşim ca printr-o poartă din roman” – N. Manolescu), a imaginii troiţei , dar si a
manifestărilor etnografice, atât în incipitul romanului cât şi în finalul acestuia.

În prezentarea din incipit a drumului, o metaforă deosebită a romanului, abundă verbele de

mişcare alertă („aleargă”, „spintecă”, „dă buzna”), climaxul anunţând firul epic ce se va
amplifica pe parcursul romanului. În prezentarea finală a drumului sunt identificabile verbe de
mişcare lentă: „Drumul trece prin Jidoviţa ...şi pierde se pierde-n şoseaua cea mare şi fără
început.” Bogăţia toponimelor ( Cluj, Armadia, Bucovina, Jidoviţa) sporeşte autenticitatea,
realizând „motivarea realistă” (B. Tomaşevski) a operei. Importantă este ordinea caselor la
intrarea în sat. Prima este casa învăţătorului spre a arăta rolul pe care îl are acesta în lumea
satului şi pentru a promova tehnica contrapunctului (elementele planului ţărănesc fiind dublate
de cele din planul intelectualilor), iar cea de-a doua este casa lui Alexandru Pop Glanetaşul, tatăl
lui Ion, al cărei acoperiş „parcă e un cap de balaur”. Comparaţia validează tehnica realistă a
detaliului semnificativ, anticipând („în romanul realist totul avertizează, totul anticipează [...] nu
mai e o lume a oamenilor, ci una a semnelor” –N. Manolescu) efectele negative ale
protagonistului asupra multor personaje din roman (Învăţătorul Herdelea este obligat să se
pensioneze, Ana îşi perde echilibrul psihic precar, Vasile Baciu rămâne fără pământ, Florica
abandonată se căsătoreşte cu George care îl omoară pe Ion fiindcă îi vizitează noapte soţia şi care
apoi intră la închisoare).
 În incipit, „pe o cruce strâmbă ” se vede „un Hristos cu faţa spălăcită de ploi” ce îşi „tremură
jalnic trupul”, iar în final pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea cu „faţa poleită” de o rază
întârziată, parcă-i mângâia”. Satul se afirmă astfel ca un cronotop: odată răul înlăturat, spaţiul
este purificat, catharsisul fiind relevat aici prin lexeme aparţinând unui câmp semantic al
beneficului.

Impresia iniţială „satul parcă e mort”este anulată în apropierea curţii văduvei lui Maxim
Oprea unde are loc hora, despre care criticul N. Manolescu afirmă că este „o horă a soartei”.
Naratorul (omniscient, omniprezent) îşi alege deliberat un eveniment important din viaţa
satuluipentru a avea ocazia prezentării stratificarii satului în funcţie de varstă, sex, dar mai ales
avere. Astfel, primul evidenţiat este grupul jucătorilor. Jocul tinerilor (Someşana) potenţează
dorinţa de viaţă (capacitatea de a se bucura de cântec şi dans pe măsura muncii îndârjite), prin
profunzimea verbelor de mişcare: „scapără”, „se învâltoresc”, „înteţeşte”, „ciocnesc”,
„plesnesc”. Treptat, din amalgamul participanţilor la horă se detaşează o pereche de personaje
antagonice: Ion şi George Bulbuc. Autoritatea ţăranului sărac în faţa celui bogat este pusă în
evidenţă de faptul că lăutarii ascultă de Ion, deşi sunt plătiţi de George. Conflictul lor se
finalizează cu bătaia de la cârciumă, în care învingătorul este Ion, scenă construită simetric cu
cea din finalul romanului, când George îl răpune pe rivalul său, cu sapa. Este descris apoi grupul
fetelor rămase nepoftite şi al mamelor, al copiilor, un rol deosebit avându-l prezentarea bărbaţilor
satului. Sunt descrise grupurile strânse în jurul primarului, apoi cel în jurul fostului învăţător
Simion Butunoiu. Naratorul accentuează asupra poziţiei pe care o are tatăl lui Ion în raport cu
aceste grupuri: „ca un câine la uşa bucătăriei”, semn al limitării impuse de sărăcie. Ulterior se
insistă asupra lui Ion care încearcă să o atragă pe Ana, fata lui Vasile Baciu, ţăran bogat al
satului. Acesta este urmărit într-un moment de criză. Jignit la horă de Vasile Baciu („hoţ”,
„sărăntoc”, „calic ţanţos”) care aflase că Ion se afla sub nuc cu fiica sa şi înţelesese planurile
acestuia, Ion se hotărăşte să o ia pe Ana şi să obţină toate pământurile lui Vasile Baciu. Pentru că
în lumea satului demnitatea se capătă odată cu pământul, iar după ce îl obţine nu mai contează
modul în care s-a realizat aceasta, Ion se hotărăşte să renunţe la iubirea faţă de frumoasa satului,
Florica, şi să obţină prin Ana pământurile lui Baciu. Ion va trece printr-o perioadă de zbucium,
uneori fiind gata să renunţe. „Glasul pământului” este un glas al raţiunii. Personajul trăieşte o
dramă a frustrării sociale şi erotice, dar se hotărăşte să urmeze sfatul dat de Titu Herdelea şi să îl
„silească” pe Vasile Baciu, care în acest moment al horei îl înjoseşte în faţa comunităţii. O va
lăsa însărcinată pe Ana, va obţine toate pământurile lui Baciu, după sinuciderea Anei pe care o
agresase şi el după căsătorie va încerca să dea curs „glasului iubirii” întorcându-se la Florica,
căsătorită cu George Bulbuc, cel căreia îi fusese promisă odinioară Ana. Ion este ucis de acesta,
iar pământurile rămân bisericii.

În final, după slujba sfinţirii bisericii, la şcoală are loc balul domnesc, în timp ce în curtea
văduvei lui Maxim Oprea are loc hora ţăranilor, Învârtita. Spaţiul afectat descrierii este redus de
data aceasta dacă la început verbele sunt la prezent, aici verbele sunt la imperfect, un timp al
continuităţii, al durativului, iar numerosele lexeme aparţin câmpului semnatic al cercului
(„învârtita”, „se răsuceau”, „sfârlezele”), semn al unui univers închis.

În opinia mea, incipitul şi finalul romanului evidenţiază construcţia închisă a textului,

trăsătură specifică operelor realiste, iar moartea personajului în finalul romanului nu are valenţe
justiţiare ca în romantism, ci este un mod de a stopa o ascensiune imposibil de stăvilit altfel.