Ion

(roman interbelic obiectiv/ realist)

de Liviu Rebreanu

Încadrată cronologic în perioada interbelică, proza lui Liviu Rebreanu se constituie din acumulări
succesive în timp, începând cu nuvelele, ale căror teme au fost dezvoltate de multe ori în romane şi până la
marile sale creaţii romaneşti: Ion (1920), Pădurea spânzuraţilor şi Răscoala. În romanul Ion, autorul nu
urmează linia realismului tradiţional, acest roman fiind „poate întâiul care nu face concesii asupra viziunii
idilizate a satului” (Nicolae Manolescu).
În satul Pripas, înaintea primului război mondial, setea de pământ atinge dimensiuni tragice, victime ale
„blestemului pământului” fiind nu doar personajul principal, ci toţi cei pe care, iubindu-i, Ion îi sacrifică
necondiţionat (Florica) sau de care se foloseşte doar pentru a-şi atinge scopul (Ana, copilul lor, Vasile Baciu,
George Bulbuc). În cazul lui Ion, dorinţa de a avea cât mai mult pământ nu are doar o motivaţie de ordin
social (ca pentru ţăranii din Răscoala) sau economic (ca pentru Ilie Moromete din romanul lui Marin Preda);
fascinaţia exercitată asupra lui de această forţă stihială trădează o pasiune maladivă, eroul fiind gata să
renunţe la femeia iubită pentru a intra în posesia pământului. Căsătoria cu Ana, fiica lui Vasile Baciu, i se
pare singurul mod de a-şi vedea visul împlinit, fără să se gândească prea mult la consecinţele pe care gestul
lui le poate avea. Scena de la horă, din primul capitol al romanului, în care cuplurile se fac şi se desfac (Ana
– George, Ion – Florica, apoi Ion – Ana, George – Florica), prefigurează evoluţia ulterioară a evenimentelor.
După ce devine proprietar cu acte în regulă asupra terenurilor lui Vasile Baciu (bogătaşul satului, pe care îl
obligase să-i dea fata de soţie, după ce o siluise), Ion redescoperă în sine vechea dragoste pentru Florica
(frumoasa, dar săraca fiică a văduvei lui Maxim Oprea), căsătorită acum cu George Bulbuc. Bătută
deopotrivă de tată şi de soţ, profund afectată de indiferenţa şi brutalitatea lui Ion faţă de ea şi faţă de copil,
Ana se spânzură; descumpănit pentru scurt timp, Ion pare să înţeleagă dimensiunile dramei abia după
moartea copilului, când teama de a pierde pământul dobândit cu atâtea eforturi este mai puternică decât
dragostea paternă. Ion sfârşeşte tragic, ucis de George în timp ce încearcă să se întâlnească, în lipsa acestuia,
cu Florica. Moartea sa – prevestită de oloaga satului, Savista – este o pedeapsă pentru vina de a fi vrut totul.
„Soarta – scrie Nicolae Steinhardt – e aceea care din nou saltă sforile şi face din romanul Ion un <<drum spre
moarte>>”.
Romanul este construit pe două planuri: unul în care poziţia centrală este ocupată de Ion şi de
tribulaţiile lui sentimentale şi al doilea, pe care evoluează familia Herdelea. Singurele personaje care trec
frecvent dintr-o sferă în cealaltă, asigurând continuitatea poveştii, sunt Ion şi Titu Herdelea – fiul
învăţătorului, personaj esenţial în desfăşurarea acţiunii ( el este cel care-i sugerează lui Ion modalitatea prin
care să-l oblige pe Vasile Baciu să-i dea fata ).
Personajul central este Ion al Glanetaşului, figură simbolică, impresionantă prin drama pe care o
trăieşte. Numele personajului este tipic şi reprezentativ pentru lumea ţărănească românească; Ion poate fi
considerat, de asemenea, un apelativ care se identifică perfect cu noţiunea de ţăran. Fiind dominat de dorinţa
de a fi respectat, stăpânit de o voinţă năvalnică, un temperament controlat de instincte primare, hotărât şi
perseverent în atingerea scopului, dar şi viclean, Ion îşi urzeşte cu meticulozitate şi pricepere planul seducerii
Anei.
Pe parcursul romanului, autorul conturează personajul apelând la tehnica narativă a amânării. Autorul
pare de atâtea ori a ţine totul în loc, dar aceste întârzieri şi ocoluri hotărăsc forţa şi adâncimea de semnificaţie
a epicului şi conturează treptat portretul complex al protagonistului. Tehnica amânării se materializează în
preferinţa lui Rebreanu pentru stările de criză, pentru situaţiile fără ieşire în care îşi închide eroul. În acest
sens, criticii literari discută valoarea de laitmotiv a „zvârcolirilor” în romanul Ion.
Ca structură compoziţională, romanul este alcătuit din două părţi, intitulate Glasul pământului şi Glasul
iubirii. Titlurile capitolelor sunt semnificative, atât prin raportare la protagonistul acţiunii, cât şi prin
raportare la evenimentele relatate: Începutul, Zvârcolirea, Iubirea, Noaptea, Ruşinea, Nunta (prima parte),
Vasile, Copilul, Sărutarea, Ştreangul, Blestemul, George, Sfârşitul (parte a doua). Din acest punct de
vedere, romanul are o structură tradiţională, acţiunea cuprinsă în fiecare capitol fiind sintetizată în titlu.
Simetria compoziţiei apare şi la nivelul celor două planuri narative, care se referă la lumea ţărănească şi la
lumea micii intelectualităţi a satului. Romancierul apelează la tehnica contrapunctului, în sensul că fiecare
eveniment prezentat într-un plan are corespondent în planul paralel: căsătoria lui Ion cu Ana este urmată de
căsătoria Laurei Herdelea cu Pintea, botezul copilului lui Ion este urmat de botezul copilului Laurei.
Organizarea materialului epic se face tot după o structură simetrică. Autorul însuşi a mărturisit că a căutat
circularitatea, pentru a facilita accesul în universul ficţional, cititorul fiind introdus, în acest mod, într-o lume
care îi devine familiară. Romanul se deschide cu imaginea drumului care intră în satul Pripas, descrierea
având caracter realist, prin surprinderea detaliilor semnificative: crucea de tinichea, câinele care traversează
şoseaua, casa familiei Herdelea, casa lui Ion Pop al Glanetaşului. Crucea de tinichea de la marginea satului ar
putea constitui emblema lumii ficţionale. Locul unde este aşezată şi degradarea materialelor semnalează
pierderea ideii de sacralitate în spaţiul ales pentru desfăşurarea acţiunii, cantonarea în profan, dar şi o posibilă
degradare morală a locuitorilor. Hora de duminică, un ritual la care participă întregul sat, este pretextul
folosit de autor pentru prezentarea în bloc a personajelor, a căror dispunere prefigurează viitoarele centre de
conflict: în curtea văduvei lui Maxim Oprea, pe prispa casei stau chiaburii satului, pe margine stau, ignoraţi,
sătenii mai săraci. Aparent nepăsători la problemele economice, tinerii joacă înfocat someşana. Din grupul
dansatorilor, se detaşează net figura lui Ion, care o curtează pe Ana, îndrăgostită de flăcăul sărac, în ciuda
împotrivirii paterne. Cuplurile se leagă şi se desfac în funcţie de interese economice, care domină, chiar şi la
nivel inconştient, viaţa satului. Ion dansează cu Florica, pe care o place, şi o lasă pentru Ana, care e mai
urâtă, dar bogată. După terminarea horei, Ion ia lăutarii şi pleacă la cârciuma din sat, deşi aceştia sunt plătiţi
de George. Gestul provoacă un conflict, finalizat cu o bătaie la cârciuma lui Avrum, iar evenimentul este
relatat cu însufleţire de Titu Herdelea, întors acasă. Acest personaj, alter ego, este unul dintre elementele care
asigură legătura dintre cele două planuri narative. Fiul învăţătorului Herdelea va avea, de altfel, un rol
hotărâtor în construirea conflictului principal al romanului – între Ion şi Vasile Baciu - , deoarece el îl
sfătuieşte pe Ion să-l oblige pe Vasile Baciu să-i dea fata de soţie.
Ion o seduce pe Ana, iar fata, însărcinată, va fi alungată fie din casa părintească, fie din casa familiei
Glanetaşu până când, în urma intervenţiei preotului Belciug, Vasile Baciu face o înţelegere cu Ion, cedându-i
toate pământurile. Actul este redactat însă în aşa fel încât pământurile să revină bisericii dacă cei în drept nu
vor avea moştenitori. După dispariţia protagonistului în conflictul declanşat de pământ, biserica intră în
posesia pământurilor lui Vasile Baciu, iar romanul se încheie cu imaginea horei duminicale prilejuită de
sfinţirea noii biserici. Celălalt fir narativ, susţinut de evoluţia familiei Herdelea, ajunge în final în acelaşi
punct. Învăţătorul intră în conflict cu autorităţile austro-ungare, pentru că nu vorbeşte limba oficială. Pentru a
evita să fie destituit într-un moment în care este împovărat de datoriile determinate de nunta Laurei şi de
pretenţiile soţiei şi ale fiicei mai mici, Herdelea îl susţine pe candidatul ungur în alegeri. În ciuda
promisiunilor oficialităţilor, învăţătorul este destituit şi singurul care îl ajută est candidatul român, Victor
Grofşoru. Familia Herdelea părăseşte Pripasul, călătoria lor fiind pretextul pentru prezentarea drumului care
părăseşte spaţiul acţiunii. Cele două imagini, simetrice, sugerează trecerea timpului. Dacă descrierea iniţială
este dinamică, drumul năvălind în Pripas dintr-o strâmtoare de coline, descrierea finală este statică, sugerând
„îmbătrânirea”, degradarea atmosferei iniţiale. Caracterul impasibil al existenţei satului este sugerat de
nepăsarea cu care evenimentele definitorii pentru viaţa rurală se desfăşoară, fără a ţine cont de dispariţia
protagoniştilor. Deznodământul este cert, marchează o rezolvare a conflictelor, nu lasă loc interpretărilor
cititorului.
Aşadar, romanului Ion îi revine un loc important în literatura română prin dimensiunile simbolice ale
personajului central şi prin măreţia liniştită a curgerii vieţii, înfăţişată în cadenţe largi, de epopee.
Complexitatea acestui personaj a dat naştere unor viziuni critice atât de diferite, încât din însemnarea lor se
constituie o figură plurivalentă, alcătuită din puţine lumini şi multe umbre, dar impresionantă prin iubirea
uriaşă pentru pământ. Se subliniază, pe de o parte, reducţia intelectuală a personajului, în alcătuirea căruia
predomină instinctele: „Ion este o brută. Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală,
caracteristică oricărei fiinţe reduse.” În aceeaşi măsură, se poate vedea şi partea luminoasă a acestui personaj
complex: „Ajungând la stăpânirea pământului dorit, Ion se umanizează, devenind un om ca oricare altul,
care poate iubi pe Florica fără ca dragostea să contrarieze marea şi unica pasiune a vieţii.”