ION, Liviu Rebreanu - roman interbelic/realist/obiectiv

Reperul 1.

Romanul „Ion, publicat în 1920, impune definitiv în proza românească interbelică viziunea
realistă, lipsită de fard, asupra lumii rurale. Viziunea despre lume înfățișată în acest roman
este strâns legată de concepția scriitorului despre literatură, văzută ca o „creație de oameni
și de viață”, iar realitatea rămâne doar un pretext penru ficțiune, „o altă lume, nouă, cu alte
legi, cu alte întâmplări.” Anticalofil convins, Rebreanu respinge frazele frumoase în
favoarea expresiei bolovănoase, dar exacte. (Cred).

Romanul Ion aparține realismului prin: verosimilitate, reconstituirea veridică a faptelor,

structura închisă, circulară, dată de simetria incipit – final (descrierea drumului către intrarea
în satul Pripas, apoi ieșirea din universul întâmplărilor, pe același drum), tehnica detaliului
semnificativ, descrierea crucii din incipit, apoi a caselor de la intrarea în sat, construcția
personajului ca produs al mediului, legătura dintre mediu și individ, stilul neutru, impersonal,
sobru, narațiunea realizată de un narator omniscient, neimplicat, „un observator, atât și nimic
mai mult”, Nicolae Manolescu („Arca lui Noe”).

Reperul 2

Secvențe relevante pentru tema romanului – problematica pământului – pot fi cea a seducerii Anei,
apoi a nunții, dar și sărutarea pământului. Primele două secvențe redau perseverența personajului
masculin, care-și reprimă iubirea pentru Florica și se apropie de Ana, unica moștenitoare a
pământurilor lui Vasile Baciu, pe care îl forțează să-l accepte ca ginere, lăsându-i fata însărcinată.
Seducerea ei are un unic scop, obținerea pământurilor, prin zestre. Perseverent, Ion ajunge ,,din uliță
în poartă, apoi în ogradă, pe urmă pe prispă”. În final, pătrunde în casă și planul seducerii se
concretizează. Secvența reflectă, de asemenea, dezumanizarea personajului, care nu ezită să facă din
Ana o unealtă în atingerea scopului. Totuși, în secvența nunții, observăm că personajul oscilează între
dorința de a-și urma dragostea („Adică ce ar fi oare dacă aș lua pe Florica și am fugi amândoi în lume,
să scap de urâțenia asta?”) și de a avea pământ. Conflictul interior este depășit repede, căci „îi veniră
în minte pământurile”, iar el nu vrea să rămână „calic... pentru o muiere”.

De asemenea, secvența sărutării pământului surprinde tema, dar și principala trăsătură a
personajului: iubirea pentru pământ, patima dobândirii acestuia. Scena este, de altfel, asociată
genezei romanului pe care Liviu Rebreanu o consemnează în volumul ,,Amalgam” (imaginea
țăranului îmbrăcat în straie de sărbătoare care sărută pământul ,,ca pe-o ibovnică”). Personajul se
apleacă ,,cucernic”, cu venerație aproape religioasă, cu smerenie. În plus, se poate afirma că secvența
are valoare anticipativă, deoarece ,,lutul cleios” rămâne pe mâinile lui Ion ca niște ,,mănuși de
doliu”, sugerând că dimensiunea aceasta nefirească pentru pământ va fi generatoare de moarte. Intrat
în posesia pământului, Ion se vede ,,mare și puternic ca un uriaș din basme care a biruit, în lupte grele,
o ceată de balauri îngrozitori” (caracterizare directă). Pământul în fața căruia se simțise inițial ,,mic și
slab cât un vierme pe care-l calci în picioare”, pare acum a se clătina și ,,a se închina în fața lui”.

Reperul 3

DE ALES DOAR DOUĂ DINTRE ELE:

a) Naratorul omniscient cunoaște destinele personajelor și plasează semne, indicii și
simboluri care le anticipează evoluția. Naratorul obiectiv își asumă punctele de
vedere ale personajelor, prezentându-le dramele, dar nu emite judecăți de valoare,
nu moralizează și, mai ales, nu empatizează cu ele. Spre exemplu, moartea lui Ion
sau sinuciderea Anei sunt prezentate cu o totală indiferență. Nimic nu este
întâmplător, totul este anticipat, spre exemplu, dispariția lui Dumitru Moarcăș și a
lui Avrum sau replicile premonitorii ( „-Amu ce te mai bocești, Ană? Că doar nu te
duci la spânzurătoare.”-Ion) prefigurează moartea Anei. Obiectivitatea instanței
narative este un element de modernitate în romanul românesc interbelic, salutată
de Lovinescu, promotorul modernismului, care vede în Ion cea mai mare creație
obiectivă de la noi.

Problema pământului și problema națională alcătuiesc osatura acestui roman, în

care destinele eroilor se consumă sub semnul fatalității. Folosind tehnica planurilor
paralele/a alternanței, scriitorul prezintă viața țărănimii, prin povestea lui Ion al
Glanetașului, și viața intelectualității satului-notar, preot, învățător- prin povestea
familiei Herdelea.

b), c)Incipit, final

În chip semnificativ, primul capitol se numește „Începutul”, iar ultimul „Sfârșitul”,

sugerând ideea de incipit și final, dar și imaginea de „corp sferoid” a „unei lumi unde
începutul se confundă cu sfârșitul”. Ca prim „personaj” (Nicolae Manolescu) al
textului, umanizat prin procedeul personificării, drumul se constituie ca liant, ca
intermediar între realitate și ficțiune, dar poate funcționa și ca o graniță. „Șoseaua cea
mare și fără început”, marcată de o serie de toponimice (nume de locuri) identificabile
pe hartă (Cârlibaba, Someș, Cluj, Bistrița, Bucovina etc.) este un transparent simbol al
realității. Din acea șosea se desprinde un drum care conduce inițial cititorul în lumea
ficțiunii și care îl va înapoia la final realității. Drumul, la început „neted”, „vesel”,
jucăuș, înaintează în ritm alert spre Pripas și, „bătătorit”, se deplasează la final
„monoton-monoton ca însuși mersul vremii”, îmbătrânit și obosit de „zvârcolirile
vieții”, de dramele la care a fost martor. Întoarcerea pe același drum a familiei
Herdelea, în sens invers, în ultima secvență narativă, are rostul de a scoate cititorul
din ficțiune , dar și de a sugera că drame identice se vor ivi în același spațiu ficțional.
Simetria dintre incipit și final- imaginea drumului care la început se desprinde, iar
apoi se pierde în „șoseaua cea mare”- , pare să-i sugereze cititorului ideea (susținută
și de soarta protagonistului) zădărniciei zbaterilor vieții. Crucea strâmbă, cu
Hristosul de „tinichea ruginită”, sugerează o grea suferință ce însoțește drumul prin
viață al personajelor: Titu, Zaharia Herdelea, Ioan Belciug, Vasile Baciu, Glanetașu
ș.a. Finalul poate fi interpretat ca o expresie a repetabilității; pentru Liviu Rebreanu
există o continuitate permanentă între generații, oricare act uman a fost experimentat
de predecesori/înaintași, ceea ce s-a întâmplat ieri se va reîntâmpla mâine.

d) Relații spațio-temporale.
Acțiunea se desfășoară, în general, în cronologia timpului real, prin tehnica
înlănțuirii („toamna bătea la ușă”, „se apropia Crăciunul” ), dar intervin în text
anumite retrospective/analepse atunci când sunt introduse în scenă personajele,
cărora li se alcătuiește „fișa biografică”(viața familiei Herdelea, viața lui Ion etc.).
Numele simbolic al satului Pripas, în realitate Prislop, „pitit într-o scrântitură de
coline” definește o condiție existențială a omului, ființă „de pripas”, legată temporar
de un loc și de un rost.
e) Conflictele sunt mai ales exterioare, caracteristică a romanului obiectiv. Miza
conflictului este pământul care determină, în lumea satului, poziția socială și
autoritatea morală. Conflictul de interese, material îl opune pe Ion lui Vasile Baciu
și se rezolvă în favoarea lui Ion; în final, însă, pământurile revin bisericii. Singurul
conflict interior/psihologic se rezolvă aproape instinctiv din primul episod –hora: Ion
o ia la joc pe Ana (glasul pământului) nu pe Florica (glasul iubiriii. Cele două chemări
lăuntrice nu îl aruncă într-o situație-limită pentru că forța lor se manifestă succesiv, nu
simultan.

f) Acțiunea romanului debutează cu o expozițiune amplă, scena colectivă a horei

ce evidențiază diferențierea economică a satului, în bocotani și sărăntoci. Astfel, tatăl
lui Ion, Glanețașu, se invârte pe lângă bocotani ca un câine la ușa bucătăriei,
dornic să se vâre în vorbă, sfiindu-se totuși. Ion o joacă pe „urâțica” Ana, cu gândul
la averea ei, chiar dacă inima lui este dăruită Floricăi. Intriga este marcată de apariția
lui Vasile Baciu, „bocotanul” care îl numește pe Ion „hoț” și „sărăntoc”, declanșând în
tânărul mândru și ambițios setea de răzbunare. În satul Pripas, înaintea Primului
Război Mondial, setea de pământ atinge dimensiuni tragice, victime ale blestemului
pământului fiind nu doar personajul principal, ci toți cei pe care, iubindu-i, Ion îi
sacrifică necondiționat(Florica) sau de care se folosește doar pentru a-și atinge scopul
(Ana, Vasile Baciu, copilul, George Bulbuc). Ion se căsătoreste cu fata bocotanului
Baciu, însă, după ce intră în posesia zestrei, revine la Florica, măritată între timp cu
George Bulbuc, fostul pretendent bogat al Anei. Bătută de tată și de soț, disprețuită de
soacră, Ana se spânzură. Deznodământul, de altfel previzibil, rezolvă dramatic toate
conflictele: surprins noa
ptea la Florica, Ion este ucis cu sapa de George, pe care Savista îl înștiințase de
infidelitatea nevestei lui. Criminalul este arestat, iar singurul care își împlinește visul
de pe urma acestei drame este preotul Belciug, întrucât averea lui Ion revine bisericii.

II. Construcția personajului

Într-un context literar divers prin tematică și prin abordare, cum este perioada
interbelică, proza lui Liviu Rebreanu impune definitiv viziunea realistă, obiectivă, prin
romanul „Ion”, publicat în 1920. Deși în substanța romanului au intrat elemente reale,
realismul unei opere nu trebuie înțeles mimetic: „A crea oameni nu înseamnă a copia după
natură indivizi existenți. (Jurnal)”

Titlul situează în centrul romanului eroul eponim, conferindu-i statut de protagonist

tânărului țăran cu prenume reprezentativ pentru comunitatea satului românesc.

Țăranul însetat de pământ este principalul exponent al romanului. Pe de altă parte,

personajele apar în strânsă relație cu mediul social în care trăiesc, fiind un produs al
influențelor exercitate de mediu: faptele lui Ion își găsesc până la un punct justificarea
în modalitatea prin care sătenii din Pripas ierarhizează indivizii în funcție de unica
valoare materială care contează, pământul.

Reperul 1. PREZENTAREA STATUTULUI MORAL, SOCIAL, PSIHOLOGIC

Ion al Glanetașului are rolul personajului principal, complex, cu însușiri
contradictorii: viclenie și naivitate, gingășie și brutalitate, etc.. Conform delimitării lui
Forster, este un personaj rotund, având capacitatea de a surprinde cititorul în mod
convingător prin reacțiile și gesturile lui. Complexitatea de excepție a personajului
este demonstrată suplimentar de aprecierile contradictorii ale criticii literare. În
viziunea lui Eugen Lovinescu, protagonistul este înzestrat cu „o inteligență ascuțită” și
„o voință imensă”, în timp ce, pentru George Călinescu, „nu este decât o brută căreia
șiretenia îi ține loc de înțelepciune”.

Eroul se situează la intersecția mai multor tipologii realiste. Din punct de vedere social, el este
tipului țăranului, prin iubirea autentică față de pâmânt (Iubirea pământului l-a stăpânit de mic
copil, notează naratorul ) și prin cultul muncii (munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră).
Din punctul de vedere moral, Ion este tipul arivistului, femeia nereprezentând decât un mijloc
de parvenire. Iar prin destinul său tragic, Ion se individualizează. Protagonistul aparține
clasei țăranilor săraci care se confruntă cu ierarhizarea indivizilor pe baza averii.
Încercarea sa disperată de a dobândi pământ nu mai poate fi privită doar ca expresie a
lăcomiei, ci mai ales a dorinței de a scăpa de eticheta „sărăntoc” și de umilința de a repeta
soarta tatălui său, care se învârte la horă, pe lângă bocotani „ca un câine la ușa bucătăriei”.
Sentimentul respectului față de sine îl determină să acționeze spre a câștiga stima
colectivității pierdută de familie. Inițial, Ion se străduiește să redobândească prin
muncă pământul pierdut de Glanetașu, însă câștigul este nesemnificativ („Am rămas
tot ca degetul de gol”).

Conflictele care determină destinul protagonistului sunt mai ales exterioare,

caracteristică a romanului obiectiv. Conflictul de interese, material îl opune pe Ion
lui Vasile Baciu și se rezolvă în favoarea lui Ion; în final, însă, pământurile revin
bisericii. Singurul conflict interior/psihologic se rezolvă aproape instinctiv din
primul episod –hora: Ion o ia la joc pe Ana (glasul pământului) nu pe Florica (glasul
iubirii ). Glasul rațiunii se impune și conștient: „Ce să fac? Trebuie s-o iau pe Ana!
Trebuie!”. Cele două chemări lăuntrice nu îl aruncă într-o situație-limită pentru că
forța lor se manifestă succesiv, nu simultan.

Protagonistul apare pentru prima dată în roman în scena horei, una a soartei (N.
Manolescu) care îi unește pe săteni într-o dezlănțuire de energii. Acum, Ion se evidențiază: se
află în fruntea tinerilor, autoritar, dar respins, pentru că nu are pământ. La joc nu o ia pe
Florica, ci pe Ana, ceea ce constituie premisa conflictului cu Vasile Baciu. Flăcău sărac, dar
chipeș, isteț și muncitor, Ion resimte dureros prăpastia dintre sine și bocotanii satului : scena
horei este semnificativă pentru ierarhia oamenilor, determinată de proprietatea asupra
pământului: Drama țăranului este aceea a condiției umane care nu poate fi cu adevărat
pentru că nu are. (N. Balotă).

Conștientizând organizarea socială nedreaptă, Ion înțelege și că toate calitățile sale nu sunt
suficiente pentru a-i schimba statutul(Toată istețimea lui nu plătește o ceapă degerată, dacă n-
are și el pământ mult, mult.../autocaracterizare, în stil indirect liber), așa că alege să ignore
atât sentimentele (își înăbușă iubirea pentru Florica), cât și criteriul moral (fără nicio
remușcare, încalcă o străveche normă morală: un copil din afara căsătoriei constituie,
în concepție populară, un păcat).
 Mediul social în care trăiește personajul este un factor modelator care exercită o presiune
autoritară asupra individului, observație valabilă pentru toată proza realistă. Din acest punct de
vedere, Ion repetă, parțial, metoda socrului său și dobândește averea prin căsătorie.
Asemănările se opresc aici, căci Vasile Baciu își iubise nevasta, pe când Ion face din Ana o
tragică victimă a brutalității sale. Tatăl Anei nu este nici el o exceptie în lumea satului,
unde o însurătoare dezinteresată este receptată ca o anomalie și unde „toți flăcăii din
sat sunt varietăți de Ion” (George Călinescu).

Reperul 2. ANALIZA A DOUĂ SCENE/ CITATE

Destinul lui ion este marcat nu atât de confruntările cu semeni de-ai săi, pe care-i domină, cât
de relația cu pământul, ilustrată semnificativ de două scene. Astfel, în capitolul Zvârcolirea,
omul se simte mic și slab, cât un vierme sau cât o frunză, în fața uriașului care îl
copleșește. În capitolul Sărutarea, sentimentul e contrastant: omul se vede mare și puternic,
ca un uriaș din basme care a biruit(...) o ceată de balauri. Stăpân al tuturor pământurilor, Ion
se simte un uriaș la picioarele căruia se zbate un balaur. Îngenunchiat în gestul sărutării pământului,
Ion simte fiorul rece și mâinile îi rămân „unse ca niște mănuși de doliu”. Este cuprinsă în această
scenă întreaga ambivalență iubire - moarte și este concentrată soarta eroului, prizonier al patimii
nefirești pentru pământ. Pasiunea lui Ion pentru pământ poate avea drept origine un sentiment
ancestral al matricei telurice, al Mamei Pământ. Gestul sărutării gliei poate fi o religiozitate
păgână în fața unei forțe supranaturale, a unei teribile energii chtonice sau o îmbrățișare
cvasierotică a pământului-stihie (N.Manolescu) către care converg dorințele, obsesia sa în
ultimă instanță, un act de extatică luare în posesiune.

În scena imediat următoare se petrece un eveniment crucial pentru destinul personajului: când
află că Florica se mărită cu George, Ion se simte ca și cum cineva i-ar fi luat „cea mai bună
delniță de pământ”. Din acest moment se poate vorbi despre Ion ca despre „un posedat al
posesiunii”, a cărui fixație maniacală provoacă turbulențe. Pământul și iubirea îi vorbesc
acum cu același glas, nu mai au voci distincte, iar polifonia aceasta grăbește drumul eroului
spre moarte. Moartea apare ca unică soluție de ieșire din impasul în care ajunge destinul
eroului. O violență de esență naturalistă (naturalism=curent literar care manifestă o predilecție
deosebită pentru scenele brutale, violente) răzbate din această scenă, în care sângele lui Ion se
întoarce în pământul atât de râvnit.

Naratorul omniscient realizează portretul și biografia personajelor dintr-o perspectivă

obiectivă, neimplicată, prin caracterizare directă („iute și harnic ca mă-sa”). Modul în care
se autocaracterizează Ion evidențiază frământările sufletești prin monolog interior: „Mă
moleșesc ca o babă năroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să mă scutur de calicie…Las că-i
bună Anuța (…)”. Caracterizarea directă, realizată de celelalte personaje se subordonează
tehnicii pluralității perspectivelor: „Ion e băiat cumsecade”(doamna Herdelea), „ești un
stricat ș-un bătăuș”(preotul Belciug).

Este caracterizat indirect prin fapte, reacții, gesturi, atitudini, comportament, vestimentație,
relații cu alte personaje. Foarte interesantă este relația pe care o stabilește cu pământul, un
personaj simbolic, „mai drag ca o mamă” în copilărie, „ibovnică ispititoare” la vârsta iubirii.
Se simte strivit de „uriaș”, ca un „vierme”, pentru ca, devenit stăpân al pământurilor lui
Baciu, să aibă sentimentul că „se închina în fața lui”. Îl venerează ca pe o zeitate mitologică,
face gesturi de idolatrie („își lipi buzele de pământul ud”), dar „pământul-stihie”
(N.Manolescu) strivește în final omul, care nu întâmplător este ucis cu o sapă.
Reperul 3. ANALIZA A DOUĂ COMPONENTE DE STRUCTURĂ/ LIMBAJ (ACȚIUNE,
CONFLICT, RELAȚII TEMPORALE ȘI SPAȚIALE, INCIPIT, PARTICULARITĂȚI ALE
COMPOZIȚIEI, PERSPECTIVA NARATIVĂ)

De altminteri, la nivel compozițional se remarcă simetria incipitului cu finalul, prin descrierea

drumului spre/ dinspre Pripas. Drumul devine o metaforă, o intrare și o ieșire simbolice în/din lumea
ficțiunii, mai ales că evenimentele încep și se sfârșesc duminica. Dar drumul poate fi și un simbol al
destinului pe care îl are Ion. La intrarea în sat este descrisă o cale care urcă dinamic, vesel într-o zonă
cu relief dificil, dar fascinant prin pitoresc, tot așa cum sunt prezentați tinerii de la horă, bucuroși,
aflați în căutarea unui traseu existențial. Deși același, drumul ilustrat la final, la ieșirea din sat, apare
acum diferit: lent, îmbătrânit, simbolizând lipsa de vitalitate și tristețea celor care îl străbat – familia
Herdelea, după moartea lui Ion.

În plus, naratorul obiectiv apelează la relații spațio-temporale care definesc verosimilul. Astfel,
acțiunea romanului se desfășoară în satul Pripas, din Ardeal, la începutul secolului XX. Se folosesc
toponime reale cum ar : Jidoviţa, Armadia, dar și simbolice: Râpele Dracului anunță ispitirea lui Ion și
Cișmeaua-Mortului sugerează sfârșitul năprasnic al protagonistului.

În concluzie, Ion depășește limita firească a unui om care aspiră către o satisfacție materială. Destinul
său este sinuos: iubind cu patimă pământul, dar și pe Florica, își înăbușă, pe rând, când glasul iubirii,
când glasul pământului. Ca atare, Ion nu înțelege sau refuză să înțeleagă că legea morală nu îi permite
să le aibă pe amândouă. Dacă Ion ar fi renunțat la Florica, el ar fi râvnit cu siguranță altceva, un
alt „bun oprit”, în acea lume a interdicțiilor. Într-o lume în care toate valorile au prețul lor în
iugăre, un tânăr capabil și energic ca Ion nu poate tinde decât către iugăre, pământul fiind
măsura tuturor lucrurilor. Fără pământ, un om însemna, atunci și acolo, nimic, indiferent de
calitățile sale. Or, Ion nu poate accepta să fie nimic. E drept că bătrânul Moromete cinstește
alte valori mai presus de pământ, dar asta pentru că îl are; „sărăntoc”, Ilie Moromete n-ar
putea fi „țăranul filozof”.

Romanul înfățișează istoria unui personaj memorabil, un țăran care iese până la urmă din limitele unui
tip uman. Povestea lui este istoria unui eșec, așa cum definea eseistul Forster romanul realist.

III SUBIECTUL AL III-LEA (30 puncte) Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care
să prezinți relația dintre două personaje ale unei opere scrise de L. Rebreanu.

III. Ion-Ana

La nivelul personajelor, esteticii realiste îi sunt specifice personajele tipice care acţionează în
situaţii tipice, reprezentative pentru o categorie socială: ţăranul însetat de pământ este
principalul exponent al romanului. Pe de altă parte, personajele sunt în strânsă relaţie cu
mediul social în care trăiesc, fiind un produs al societăţii: faptele lui Ion îşi găsesc până la un
punct justificarea în modalitatea prin care sătenii din Pripas valorizează indivizii în funcţie de
unica valoare materială care contează, pământul.

Între cele două personaje se remarcă o diferenţă de statut social. Personaj eponim, Ion este
prototipul ţăranului sărac, năpăstuit de soartă, născut în sânul unei familii unde tatăl a risipit
pământurile Zenobiei pe băutură. La polul opus, Ana este singura fiică ce i-a mai rămas lui
Vasile Baciu, ţăran înstărit din sat, posesor al pământurilor soţiei sale; tatăl doreşte să o dea pe
Ana lui George, la fel de bogat, pentru a rotunji averea şi a nu o risipi prin alianţa cu cineva
inferior material. Prima scenă în care apar cele două personaje este chiar descrierea horei,
pretext narativ prin care prozatorul realist adună toate personajele pe aceeaşi scenă. Ion şi Ana
bat „Someşana“, apoi Ilie, prieten cu George, îi vede retraşi, ceea ce dă naştere furiei şi
reacţiilor dispreţuitoare ale lui Vasile Baciu. Numindu-l pe Ion „tâlhar, hoţ, fleandură, nimeni,
sărăntoc“, Vasile Baciu declanşează conflictul exterior principal al romanului, de esenţă
socială.
Modalităţi de caracterizare şi relevarea trăsăturilor celor două personaje prin
raportare la scene semnificative

Cele două personaje sunt caracterizate în mod direct de către narator la începutul romanului.
Lui Ion i se conturează un portret marcat de calităţi: „iute şi harnic ca mă-sa“; „munca îi era
dragă oricât ar fi fost de aspră“. Elementul fundamental al conflictului, pământul, îi
subordonează toate trăsăturile: „Pământul îi era drag ca ochii din cap“, iar lipsa acestuia apare
ca o nedreptate, ceea ce justifică dorinţa pătimaşă de a-l avea: „Toată isteţimea lui nu plăteşte
o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult...“ De cealaltă parte, Ana, apare ca un
personaj lipsit de forţă interioară, care se abandonează încercărilor la care o supune viaţa,
incapabilă de a vedea mai departe de pasiunea pentru Ion. Naratorul o caracterizează direct,
urmărind reacţiile şi comportamentul fetei îndrăgostite, dar obligată să-şi ascundă iubirea:
„fată cu stare“, „nu cine ştie ce frumoasă“. Aceste două trăsături o vor defini pe tot parcursul
romanului, pentru că ea nu se schimbă, nu evoluează. De altfel, chiar şi Ion, o caracterizează
direct prin intermediul monologului interior: „Tare-i slăbuţă şi urâţică, săraca de ea!“
Dintre modalităţile indirecte, cele mai reprezentative trăsături ale personajelor rezultă din
faptele lor.
Un alt aspect al cuplului Ana-Ion îl constituie viziunea diferită asupra iubirii a celor două
personaje, ce se evidenţiază pe tot parcursul romanului. Deşi la horă dansează cu Ana, Ion o
iubeşte pe Florica, ţăranca săracă, dar frumoasă a satului. El va avea de ales între a se căsători
cu Ana, ceea ce îi garantează schimbarea statutului social, sau mariajul din dragoste cu
Florica şi condamnarea la sărăcie. Instinctul posesiunii şi dorinţa de a parveni fiind mai
puternice, el va pune în practică ideea seducerii Anei, pe care altfel Baciu nu i-o dă de soţie.
Ana îl iubeşte însă cu sinceritate şi devine victima tragică a lipsei de scrupule şi a nepăsării lui
Ion. Căsnicia lor are, aşadar, la bază nu o motivaţie de ordin afectiv sau valori precum
respectul reciproc sau conştiinţa datoriei, ci în primul rând considerente materiale (pentru Ion)
sau de eliminare a ruşinii provocate în urma abaterii de la morala satului (pentru Vasile
Baciu).
Cu alte cuvinte, pentru Ion, căsătoria şi iubirea sunt condiţionate material, iar sentimentele
sincere şi intense de dragoste ale Anei nu reprezintă nici pentru Vasile Baciu, nici pentru Ion
un temei demn de luat în seamă, căci în societatea rurală din acest roman femeia reprezintă o
modalitate de parvenire, o sursă de perpetuare a speciei şi „două braţe de muncă“, după cum
observa G. Călinescu: În societatea țărănească, femeia reprezintă două brațe de lucru, o zestre
și o producătoare de copii. Odată criza erotică trecută, ea încetează a mai însemna ceva pentru
feminitate. Soarta Anei e mai rea, dar deosebită cu mult de a oricărei femei, nu.

O altă etapă în evoluţia cuplului este marcată de momentul nunţii: Ana înţelege abia acum
că, deşi este soţul ei, Ion nu o va iubi niciodată; văzându-l că dansează cu Florica, ea îşi
explică schimbarea de atitudine a flăcăului de după noaptea petrecută împreună. Dacă în
scena horei Ion i se adresează cu diminutivul „Anuţă“, impulsivitatea, nepăsarea şi răceala iau
locul falsei afecţiuni de la început; viclenia planului conceput de Ion este dublată de
inteligenţa cu care îi condiţionează pământurile lui Vasile Baciu în schimbul căsătoriei cu
Ana. Perioada premergătoare nunţii se caracterizează prin îndepărtarea celor doi membri ai
cuplului, spre deosebire de pregătirile, în registru idilic, ale nunţii Laurei cu Pintea, în planul
vieţii intelectualilor. Niciun moment de intimitate, nicio încercare de mărturisire a afectului,
niciun gest de tandreţe, nimic din toate acestea nu defineşte comportamentul lui Ion: Abia
acum înțelegea că, împreună cu pământurile, trebuia să o ia și pe Ana.

Un ultim aspect de semnalat referitor la evoluţia cuplului se leagă de consecinţele

căsătoriei. Dacă în alte romane realiste căsnicia reprezintă o etapă a maturizării afective,
marcată de conştiinţa asumării unor reponsabilităţi, în Ion schimbarea statutului civil nu are
consecinţe în ameliorarea relaţiei dintre cei doi. Dispreţuită de Ion, jignită de Zenobia, Ana
petrece tot mai mult timp în tovărăşia lui Dumitru Moarcăş, de la care învaţă că remediul
suferinţei, regăsirea liniştii sufleteşti sunt în moarte. Nici naşterea copilului nu reprezintă un
motiv de refacere a familiei: deşi naşterea pe câmp îl impresionează prin măreţia momentului-
îşi dă cu sfială pălăria jos- ulterior, el nu se dovedeşte a fi un tată iubitor sau un soţ grijuliu.
Ana îşi pune capăt zilelor, împlinindu-şi destinul de personaj condamnat la o existenţă tragică,
iar pe Ion nici grija copilului ce îi garantează pământurile nu îl preocupă. Dacă până acum în
sufletul lui a dominat glasul pământului, odată cu împlinirea materială eroul simte că nu poate
face un compromis cu glasul iubirii şi râvneşte la Florica, acum nevasta lui George. Încălcând
moralitatea satului prin adulter, Ion moare, lovit de George cu sapa în cap, într-o scenă
naturalistă ce reprezintă forma neutră a moralizării.
Exprimarea unei opinii referitoare la evoluţia relaţiei personajelor din
perspectiva finalului

Cuplul Ion-Ana evoluează previzibil. Naivitatea Anei, lipsa ei de experienţă, sinceritatea şi

intensitatea sentimentelor fac din ea un personaj tragic, iar Ion evoluează în limitele unor
trăsături sufleteşti precum lăcomia, orgoliul nemăsurat, sfidarea moralei lumii satului,
impulsivitatea. Format pe considerente materiale, nu afective, cuplul cunoaşte o involuţie
curmată de moartea celor doi. Liviu Rebreanu construieşte, aşadar în romanul său personaje
realiste, bine individualizate, ce rămân modele pentru proza de acest tip din literatura noastră.