Moara cu noroc

de Ioan Slavici

Nuvela este o specie a genului epic în proză, de dimensiuni variabile, cu o acţiune complexă
desfăşurată pe un singur plan narativ, cu o construcţie riguroasă şi un conflict puternic care implică
un număr redus de personaje, accentul fiind pus mai mult pe caracterizarea complexă a personajului
decât pe acţiune. Caracterul psihologic rezidă în reflectarea amănunţită a transformărilor şi
frământărilor interioare ale personajelor, în motivarea reacţiilor psihologice.
Moara cu noroc – publicată în volumul Novele din popor (1881) – de Ioan Slavici este o
nuvelă psihologică. Dimensiunea psihologică vizează personajele în evoluţia lor interioară.
Caracterul psihologic al nuvelei este reflectat de planul personajelor. Analiza psihologică se
realizează fie direct, de către narator, fie prin intermediul discursului personajelor privitor la alte
personaje, fie prin utilizarea stilului indirect liber, prin monolog interior sau prin ceea ce spun
personajele despre ele însele.
Acţiunea nuvelei se desfăşoară într-un spaţiu real, transilvănean, aproximativ în zona
comunei Şiria, fapt indicat de secvenţele descriptive de la începutul capitolului al II-lea: „de la
Ineu, drumul de ţară o ia printre păduri şi peste ţarini.” Timpul desfăşurării acţiunii este a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, moment al apariţiei şi dezvoltării relaţiilor capitaliste, iar din
perspectiva momentului concret după Sfântul Gheorghe: „abia trecuseră doar câteva luni după Sf.
Gheorghe.”
Structural, textul este organizat riguros, cele XVII capitole surprinzând o acţiune încadrată
din punct de vedere compoziţional între replicile fataliste ale bătrânei, soacra lui Ghiţă. Firul epic
linear, fără planuri paralele, surprinde o acţiune gradată, desfăşurată prin continue acumulări şi
izbucniri de tensiune epică.
Subiectul este simplu, concentrat. Ghiţă arendează o moară devenită han, în ciuda
avertismentului soacrei sale („Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia,
ci liniştea colibei tale te face fericit”) şi un timp familia trăieşte bine, soacra îşi păstrează rolul de
şef al familiei, avut dintotdeauna şi datorat vârstei şi experienţei de viaţă, Ana şi Ghiţă trăiesc
momente de tandreţe şi de împlinire sufletească alături de copii. Prin muncă şi perseverenţă, Ghiţă
şi familia sunt bogaţi şi fericiţi. Norocul dispare o dată cu apariţia lui Lică, viaţa lui Ghiţă şi a
familiei sale intrând astfel în sfera dramei. Ghiţă devine tăinuitor, delator, îşi lasă nevasta cu Lică
pentru a-i întinde acestuia o cursă. Mânat de gelozie, o omoară pe Ana, apoi moare şi el ucis de
Lică, iar acesta din urmă se sinucide. Finalul nuvelei prezintă imaginea hanului arzând, ultimele
cuvinte aparţinându-i soacrei: „aşa le-a fost dată”. Este o constatare cinică prin care se reia ideea
iniţială, dar în sens invers – neascultarea duce la moarte.
Nuvela Moara cu noroc se încadrează în noua direcţie impusă de cerinţele literaturii, Slavici
fiind considerat astfel întemeietorul nuvelei realist-psihologice româneşti. Realismul psihologic al
nuvelei prezintă personaje tipice (Ghiţă, Ana, Lică Sămădăul), reprezentative pentru un mediu de
viaţă, din punctul de vedere al motivaţiilor lor interioare, scriitorul reuşind să pătrundă chiar în
subconştient.
Ghiţă este un personaj care se încadrează în aceste tipare realist psihologice. Este un
personaj complex, în jurul lui se polarizează întreaga acţiune. El intră în relaţie cu toate celelalte
personaje. Frământările şi transformările sale interioare sunt analizate minuţios şi redate fie direct
de către narator, de către alte personaje sau de către el însuşi, fie indirect prin atitudine şi limbaj.
Perspectiva din care este prezentat personajul este paradoxală, întrucât aparenta evoluţie a sa
pe parcursul desfăşurării acţiunii se transformă în finalul nuvelei în involuţie. La începutul textului,
Ghiţă este prezentat din punct de vedere social: soţ, tată şi ginere. Îi este recunoscut statutul de cap
de familie, deci apare dominat de autoritate absolută. Apariţia lui Lică Sămădăul, stăpânul locurilor,
pare a fi, pentru început, cea care va facilita îndeplinirea scopului hangiului. Chiar dacă Lică pare a
fi un om paşnic, el îşi impune o anumită voinţă şi autoritate care vor determina în contextul nuvelei
evoluţia lui Ghiţă. În prima discuţie cu Sămădăul, hangiul îşi păstrează demnitatea morală şi
conduita neutră faţă de acesta, el subliniind faptul că nu acceptă să fie aservit: „nu crede că poţi să

1
mă ţii de frică; să-ţi fie frică de mine.” Se dovedeşte astfel a fi o fire puternică, un ins energic, cu
gustul aventurii. Cu toate acestea, apariţia lui Lică la han naşte gânduri rele în mintea lui Ghiţă, care
simte că are o poziţie inferioară faţă de acesta, căci este însurat şi ţine la imaginea sa în faţa lumii.
Din acest motiv, Ghiţă apare în contextul nuvelei ca un personaj care încearcă să găsească o cale
între cinste şi necinste.
Principalele evenimente care conduc la frământările interioare ale personajului se succed
progresiv, culminând cu momentul de maximă tensiune din finalul nuvelei. Astfel, Lică îi impune
colaborarea la afacerile lui. Deşi este obişnuit cu independenţa şi libertatea decizională, Ghiţă se
vede nevoit să accepte constrângerile lui Lică, apărând astfel principalul conflict, cel al pierderii
încrederii în sine. De la un moment dat, hangiul este pregătit să colaboreze, dar nu prin forţă, ci de
la egal la egal. Îşi dă seama că nu poate sta la Moara cu noroc fără voia lui Lică, de aceea face
concesii. Pe lângă înţelegerea cu arendaşul şi cu oamenii puterii, mai trebuie să ajungă la înţelegere
şi cu Sămădăul. Pe de altă parte, încearcă să se apere de Lică: îşi angajează slugă, îşi cumpără
pistoale şi câini. O dată cu pierderea încrederii în sine, Ghiţă devine mai atent la imaginea pe care
lumea o are despre el. Înţelegerea dintre cei doi marcheză pentru Ghiţă începutul obişnuirii cu răul.
Banul nu îi oferă libertatea, ci dependenţa faţă de Lică. Dorinţa de a-şi recupera banii cu orice preţ îl
obligă să menţină colaborarea tacită cu Lică şi să accepte regulile stabilite de acesta. În acelaşi timp,
frământările sale interioare şi manifestarea exterioară a acestora sunt mai evidente: „acum el se
făcuse mai de tot ursuz.” Relaţia dintre el şi soţia sa, Ana suferă schimbări semnificative. Dacă
înainte de întâlnirea cu Lică Sămădăul, Ana reuşea să comunice uşor cu Ghiţă, „desgheţat”, după
această întâlnire ea „nu mai îndrăznea să-i vorbească.”
Ghiţă, omul cinstit, respectat, ajunge să fie bănuit de implicarea în furtul de la arendaş şi în
uciderea tinerei doamne. Reţinut de poliţie, el este eliberat numai pe cauţiune. Din acest moment
axa vieţii lui morale se frânge, simţindu-se înstrăinat de toţi şi de toate. Arestul şi judecata îi
provoacă mustrări de conştiinţă. De ruşinea lumii şi de dragul copiilor se gândeşte că ar fi mai bine
să plece de la moara cu noroc. De acum încolo, reacţiile lui vor fi contradictorii. Pe de o parte,
doreşte să se răzbune, iar pe de altă parte, doreşte să-şi recupereze banii. Astfel, hangiul începe un
joc dublu: pare că acceptă regulile impuse de Lică şi că ştie de frica acestuia, dar dorinţa de a-şi
apăra familia şi de a-şi reabilita imaginea publică îl determină să colaboreze cu Pintea, comisarul.
Ultima probă a supunerii este cea a înfrângerii prin soţie. Ana ajunge să-şi piardă încrederea
în soţul ei în momentul în care îl bănuieşte că l-ar fi ajutat pe Lică la uciderea tinerei doamne. Astfel
conflictul interior al lui Ghiţă se răsfrânge tot mai acut asupra relaţiei dintre cei doi soţi, Ana trăind
la rândul ei un zbucium sufletesc care o macină treptat: dragostea pentru soţul ei este pusă la
încercare pe măsură ce Ghiţă se închide în sine; chiar dacă este stăpânită de dorinţa de a-şi salva
căsnicia, se simte dominată şi de ruşinea de a avea un soţ tâlhar. Comportamentul ei faţă de
Sămădău se modifică radical după de Ghiţă a fost judecat la tribunal, întrucât Ana crede că Lică este
cel care i-a salvat soţul de la închisoare. Comparându-i pe cei doi, Ghiţă i se pare Anei un fricos;
ceea ce nu înţelege ea este că, din cauza dragostei pentru ea, Ghiţă nu-şi permitea un război deschis
cu Lică. Această neînţelegere o face să-i cedeze lui Lică.
Eşecul lui Ghiţă este în bună măsură un eşec al comunicării, datorat, în parte cel puţin,
vanităţii masculine. Crima din final (Ghiţă o ucide pe Ana) se naşte din disperarea unui om care nu
mai are nimic de pierdut.
Aşadar, deznodământul, tragic pentru personajele implicate în conflict, reliefează ideea că
orice patimă căreia i se dă curs conduce la prăbuşirea sub toate aspectele a celor care o trăiesc. Teza
moralizatoare potrivit căreia nerespectarea principiilor etice are consecinţe grave susţine o structură
narativă complexă şi reliefează trăsăturile unor personaje memorabile prin profunzimea
zbuciumului interior şi prin destinul tragic. Moara cu noroc de Ion Slavici este o nuvelă
psihologică, pentru că urmăreşte modul în care conflictul exterior se reflectă în planul conştiinţei
personajelor. Observarea este minuţioasă şi serveşte realizării unor psihologii complexe (Ghiţă,
Ana, Lică Sămădăul), planul analizei psihologice fiind pus în slujba unei teze morale: goana după
înavuţire cu orice preţ distruge echilibrul interior şi provoacă inevitabil catastrofe la nivelul
relaţiilor interumane.

2
3