„Ion”, de Liviu Rebreanu

Romanul obiectiv

Romanul este specia genului epic în proză cu acţiune mai complicată şi de mai
mare întindere decât nuvela, desfăşurată de regulă pe mai multe planuri, cu personaje
numeroase.
Opera literară „Ion” de Liviu Rebreanu este un roman de tip obiectiv aparţinând
prozei interbelice. De asemenea se încadrează în tipologia romanului realist, social cu
tematică rurală. Această operă literară se încadrează în genul epic prin faptul că autorul
îşi exprimă indirect sentimentele prin intermediul naratorului obiectiv, detaşat,
omniscient, omniprezent care povesteşte întâmplări, al acţiunii desfăşurată pe mai multe
planuri cu un conflict complex şi al personajelor numeroase.
Naraţiunea este la persoana a III-a, iar perspectiva narativă „dindărăt” şi
focalizarea zero. Naratorul ştiind mai multe decât personajul şi dirijând evoluţia lui ca
un regizor universal. Naratorul înfăţişează realitatea plăsmuită nu ca pe o succesiune de
evenimente imprevizibile, ci ca pe un proces logic, cu final explicabil. Înlănţuite
temporal şi cauzal, faptele sunt credibile, verosimile, iar efectul asupra cititorului este
de veridicitate (iluzia vieţii) şi de obiectivitate.
Este un roman social şi realist deoarece prezintă viaţa satului cu întreaga lume
ţărănească: „bogotani”, sărăntoci, oameni de pripas, preot, învăţător, funcţionari,
oameni politici, reprezentanţi ai autorităţilor austro-ungare care formează o galerie ce
ilustrează o realitate social-economică, politică şi culturală din satul ardelenesc din
primele decenii ale secolului al XX-lea. Sunt prezentate obiceiuri şi tradiţii populare,
evenimente importante din viaţa omului: hora, sfinţirea bisericii, nunta, moartea. Sunt
prezente instituţiile de stat (şcoala, biserica, judecătoria, notariatul), familia ca instituţie
socială (familia învăţătorului Herdelea, a Glanetaşului, a lui Bulbuc şi a lui Vasile
Baciu) dar şi destine umane individuale (Ion, Ana, George, Titu).
„Ion” este un roman modern şi obiectiv prin interferenţa formelor literare
tradiţionale cu cele moderne. Astfel se adoptă formula realistă prin ilustrarea vieţii
ţărăneşti în Ardeal din primele decenii ale secolului al XX-lea. Obiectivarea romanului
românesc începe odată cu „Ion”, acesta reprezentând o evoluţie faţă de lirismul
sămănătorist sau de atitudinea poporanistă.

Tehnicile compoziţionale sunt moderne

- Rebreanu construieşte două planuri de acţiune care se întrepătrund: pe de o

parte destinul lui Ion, iar pe de altă parte viaţa satului şi statutul
intelectualităţii din Ardeal.
- Opera este monumentală, „poate mai mare ca natura” (E. Lovinescu), „Ion”
este epopeea mai degrabă decât romanul, care caracterizează pe Rebreanu ca
poet epic „al omului teluric” (Călinescu). Rebreanu este „un mare creator
tocmai prin intuirea ritmului etern al existenţei satului” (N. Manolescu).
- Tehnica romanului este circulară deoarece începe cu descrierea drumului
spre satul Pripas şi cu imaginea satului adunat la horă şi se termină cu
imaginea satului adunat la sărbătorirea hramului noii biserici şi descrierea
drumului dinspre Pripas spre Şoseaua Naţională.
 Romanul este structurat riguros, în două părţi, cu titluri sugestive („Glasul
pământului” şi „Glasul iubirii”), capitolele au titluri-sinteză („Începutul, Hora, Naşterea,
Nunta”).
Romanul „Ion” răspunde modernismului lovinescian de sincronizare a literaturii
române cu literatura europeană prin faptul că are caracter obiectiv, utilizând sondajul
psihologic în construirea personajelor, fiind un roman realist, social, obiectiv şi modern
cu accente tradiţionale.

Geneza romanului

Rebreanu mărturiseşte că în creaţia sa un rol important l-a avut impresia afectivă

dar şi acumularea de material documentar. O scenă văzută în timp ce se afla la
vânătoare e punctul de plecare al romanului. E vorba de un ţăran îmbrăcat în haine de
sărbătoare care a sărutat pământul ca pe o ibovnică. Sora sa, Livia, i-a povestit o
întâmplare cu o fată înstărită rămasă însărcinată cu un ţăran sărac care a fost bătută
cumplit de tatăl ei pentru că trebuia să se înrudească acum cu un sărăntoc. Convorbirea
scriitorului cu un ţăran vrednic, dar care nu avea pământ şi care pronunţa acest cuvânt
cu sete şi pasiune, l-a marcat în mod deosebit. O altă sursă o constituie amintirile sale de
copil ardelean care a observat în jurul său mentalităţile şi obiceiurile ţăranilor, viaţa lor
complexă din cauza ocupaţiei austro-ungare.

Tema

Romanul este o monografie a realităţilor satului ardelean de la începutul

secolului al XX-lea, ilustrând conflictul generat de lupta aprigă pentru pământ, într-o
lume în care statutul social al omului este stabilit în funcţie de averea pe care o posedă,
fapt ce justifică acţiunile personajelor.
Tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii. În plan
simbolic destinul protagonistului se plasează pe două coordonate: Eros şi Thanatos
(dragoste şi moarte).
Nicolae Manolescu afirmă că „în centrul romanului se află patima lui Ion ca
formă a instinctului de posesiune”. De aceea nu problema pământului e considerată
centrală, ci tema destinului. Soluţia lui Rebreanu e aceea că Ion se va căsători cu o fată
bogată, deşi nu o iubeşte. Florica se va mărita cu George pentru că are pământ, iar
Laura, fiica învăţătorului Herdelea, îl va lua pe Pintea, nu din dragoste, ci pentru că nu îi
cere zestre.

Construcţia discursului narativ

Raportul incipit final

Romanul este construit circular, simetria incipitului cu finalul realizându-se prin

descrierea drumului ce intră şi iese din satul Pripas, loc al acţiunii romanului.
Personificat cu ajutorul verbelor („se desprinde”, „aleargă”, „urcă”, „înaintează”),
drumul are semnificaţia simbolică a destinului unor oameni. Se observă că verbele sunt
de mişcare alertă („aleargă”, „spintecă”, „coboară”, „dă buzna”) agitaţia anunţând firul
epic ce se va amplifica pe parcursul romanului. Descrierea iniţială a drumului supusă
convenţiilor veridicităţii prin detaliile toponimice, introduce cititorul în viaţa satului
ardelean cu aspecte topografice, etnografice şi sociale. Descrierea caselor ilustrează prin
aspect şi aşezare condiţia socială a locuitorilor, anticipează rolul unor personaje în
desfăşurarea narativă. Crucea strâmbă de la marginea satului, cu un Hristos de tinichea
ruginită, anticipează tragismul destinelor şi avertizează că locul e un sat părăsit de
Dumnezeu.
În prezentarea finală a drumului sunt prezente verbe de mişcare lentă („trece”,
„se pierde”).
Descrierea finală închide simetric romanul şi face mai accesibilă semnificaţia
simbolică a drumului prin metafora şoselei-viaţa. Pe crucea de lemn, Hristosul de
tinichea are „faţa poleită” de o rază întârziată care îl mângâie parcă. Această imagine
sugerează revenirea la normal după o dramă consumată într-un spaţiu în care oamenii
sunt pedepsiţi pentru fărădelegile lor. Urmând drumul, „intrăm şi ieşim, ca printr-o
poartă din roman” (N.Manolescu).
Romanul este alcătuit din două părţi opuse şi complementare, coordonate ale
evoluţiei interioare a personajului principal: „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”.
Titlurile celor 13 capitole (număr simbolic nefast) sunt semnificative, discursul
narativ creând un Început şi un Sfârşit (Zvârcolirea, Iubirea, Copilul, George)
Prin tehnica planurilor paralele se prezintă viaţa ţărănimii şi a intelectualităţii
rurale. Trecerea de la un plan narativ la altul se realizează prin alternanţă, iar
succesiunea secvenţelor e redată prin înlănţuire (respectarea cronologiei faptelor).
Viaţa personajelor se desfăşoară după legile interne a lumii lor şi evoluează în
paralel. Amestecul lor e dezaprobat de doamna Herdelea la horă, dar interferenţa se
produce în sensul determinării destinului unui personaj din celălalt plan, prin gesturi
care par a fi dictate de hazard.
Drama lui Ion şi a altor personaje din planul ţărănimii este dictată de o vorbă
aruncată inconştient de Titu Hedelea: „Dacă nu vrea el să ţi-o dea de bunăvoie, trebuie
să-l sileşti”. Drama învăţătorului Herdelea este declanşată de mărturisirea lui Ion că i-a
scris jalba care-l scăpase de temniţă în urma conflictului cu Simion Lungu. La nivel
microtextual funcţia epică de interpretare se realizează prin tehnica contrapunctului,
prin care se pun în evidenţă episoade simetrice şi antitetice care conferă aspect polifonic
acţiunii: nunta ţărănească a Anei corespunde în planul intelectualităţii cu nunta Laurei.
Conflictul exterior dintre Ion şi Vasile Baciu corespunde conflictului intelectualilor
satului: învăţătorul şi preotul.
Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică în care locuitorii satului Pripas
se află la horă în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Această scenă simbolică
este „o horă a soartei” (N.Manolescu). În expoziţiune sunt prezentate principalele
personaje, timpul, spaţiul, ceea ce conferă veridicitate romanului realist. În centrul
adunării este grupul jucătorilor. Descrierea jocului tradiţional, someşana, este o pagină
etnografică memorabilă, prin portul popular, prin paşii specifici, prin vigoarea dansului
şi năvala cântecului susţinut de figurile pitoreşti ale lăutarilor. Acest cerc este un centru
al lumii satului, o descătuşare dionisiacă de energii.
Aşezarea privitorilor reflectă relaţiile sociale. Cele două grupuri ale bărbaţilor
reflectă stratificarea economică. Fruntaşii satului discută separat de ţăranii mijlocaşi
aşezaţi pe prispă. În satul tradiţional, lipsa pământului este echivalentă cu lipsa
demnităţii umane, fapt redat de atitudinea lui Alexandu Glanetaşu: „Pe delături, ca un
câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea şi Alexandu Glanetaşu, dornic să se amestece în
vorbă, sfiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi”. Pe margine, fetele nepoftite privesc la
horă, iar mamele şi babele vorbesc despre gospodărie. Copiii se amestecă în joacă peste
ceilalţi. E prezentă şi Savista, oloaga satului, piaza rea, colportoare a veştilor rele în sat,
înfăţişată printr-un portret grotesc. Intelectualii satului, preotul Belciug şi familia
Herdelea, privesc Hora fără a se amesteca în joc. Rolul horei în viaţa comunităţii săteşti
este de a-i asigura coeziunea şi de a facilita întemeierea noilor familii, dar cu
respectarea principiului economic. De aceea în joc sunt numai flăcăi şi fete. Începutul
conflictului este marcat de hotărârea lui Ion de a o lua la joc pe Ana, fata cea bogată,
deşi el o plăcea pe Florica.
Intriga e constituită de sosirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, de la cârciumă la
horă şi de confruntarea verbală cu Ion pe care îl numeşte hoţ şi tâlhar, pentru că
sărăntocul umblă să-i ia fata promisă lui George Bulbuc, un ţăran bogat. Ruşinea făcută
de Vasile Baciu la horă în faţa satului stârneşte dorinţa de răzbunare a flăcăului, care îl
va face la rândul său de ruşine pe chiabur, lăsând-o însărcinată pe Ana pentru a-l
determina să accepte nunta.
La sfârşitul petrecerii, flăcăii merg la cârciumă. Bătaia flăcăilor, în aparenţă
pentru plata lăutarilor, în fapt pentru dreptul de a o lua de soţie pe Ana, se încheie cu
victoria lui Ion, care îl răpune cu parul pe George. Scena alimentează dorinţa de
răzbunare a lui George şi este construită simetric cu aceea de la sfârşitul romanului,
când George îl ucide pe Ion, lovindu-l cu sapa.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradiţional, unde
posesiunea averii condiţionează dreptul indivizilor de a fi respectaţi în comunitate.
Drama lui Ion este drama ţăranului sărac. Mândru şi orgolios, conştient de calităţile
sale, nu-şi acceptă condiţia şi este pus în situaţia de a alege între iubirea pentru Florica
şi averea Anei. Conflictul exterior, social, între Ion al Glanetaşului şi Vasile Baciu, este
dublat de conflictul interior, între glasul pământului şi glasul iubirii. Cele două chemări
lăuntrice nu îl aruncă într-o situaţie limită, pentru că forţa lor se manifestă succesiv, nu
simultan. Se poate vorbi şi de conflicte secundare, între Ion şi Simion Lungu, pentru o
brazdă de pământ, sau între Ion şi George Bulbuc, mai întâi pentru Ana, apoi pentru
Florica. În planul intelectualităţii satului se manifestă conflictul naţional, deoarece satul
românesc din Ardeal este înfăţişat în condiţiile stăpânirii austro-ungare.
Dincolo de aceste aspecte, se poate vorbi de conflictul tragic dintre om şi o forţă
mai presus de calităţile individului: pământul-stihie. În fond, destinul personajului
principal nu este marcat de confruntările cu semeni de-ai lui, pe care îi domină, ci în
relaţia cu pământul. Dorinţa obsesivă a personajului de a avea pământ, iubirea lui
pătimaşă îl fac monumental, dar se încheie omeneşte, prin întoarcerea în această matrice
universală.
Impresionantă este scena în care Ion sărută pământul: „Apoi încet, cucernic, fără
să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de
pământul ud.”
În relaţie cu omul, elementul primordial este perceput pe trepte de manifestare
distincte: pământul-mamă („De pe-atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă”.),
pământul-ibovnică şi pământul-stihie.
În desfăşurarea acţiunii, Ion îi face curte Anei din dorinţa de a obţine mai repede
pământ. Seducând-o, îl forţează pe Vasile Baciu să accepte căsătoria. Cum la nuntă nu
cere acte pentru pământul zestre, simţindu-se înşelat, încep bătăile şi drumurile Anei de
la Ion la Vasile. Preotul Belciug mediază conflictul dintre cei doi ţărani, în care „biata
Ana nu este decât o victimă tragică”. Sinuciderea soţiei nu-i trezeşte lui Ion regrete sau
conştiinţa vinovăţiei, pentru că în Ana, apoi în Petrişor, fiul lor, nu vede decât garanţia
proprietăţii asupra pământului. Nici moartea copilului nu-l opreşte din drumurile lui la
Florica, măritată între timp cu George.
În punctul culminant, Savista, oloaga satului îl avertizează pe soţul Floricăi,
povestindu-i despre vizitele lui Ion în lipsa lui.
Deznodământul este previzibil, iar George devine un instrument al destinului. el
este arestat, Florica rămâne ca şi văduvă, iar averea lui Ion revine bisericii.
În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător pentru autoritate în sat este
defavorabilă celui din urmă. El are familie: un fiu, Titu, un poet visător, şi două fete de
măritat, dar fără zestre, Laura şi Ghighi. În plus, casa şi-o zidise pe lotul bisericii cu
învoirea preotului. Cum relaţiile dintre ei se degradează, pornind de la atitudinea pe care
o au faţă de Ion, învăţătorul se simte ameninţat. Mărturisirea ţăranului că Zaharia
Herdelea i-a scris jalba determină conflictul celui din urmă cu autorităţile austro-ungare
şi problemele sale de conştiinţă naţională. Acceptă inutil compromisul, votându-l pe
candidatul maghiar.
Preotul Belciug este un caracter tare. Rămas văduv încă din primul an, se dedică
total comunităţii. Visul său de a construi o biserică nouă în sat este urmărit cu tenacitate,
iar romanul se încheie cu sărbătoarea prilejuită de sfinţirea sfântului lăcaş.
PERSONAJELE
Caracterul epopeic şi de frescă al romanului este dat şi de numărul mare de
personaje, despre care G. Călinescu afirmă că „nu sunt indivizi cu viaţă unică, ci
exponenţi ai clasei şi generaţiei”.
Ion este personajul principal, monumental, realizat prin tehnica basoreliefului.
Nimeni nu stă în calea acestui om a cărui existenţă este guvernată de verbele a râvni şi a
poseda. Exponent al ţărănimii prin dorinţa de a avea pământ, el este o individualitate
prin modul în care îl obţine. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria sărăntocului cu o
fată bogată, pentru că Vasile Baciu dobândise averea în acelaşi fel, ci comportamentul
său: o face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, apoi umblă după nevasta lui
George. Iniţial dotat cu o serie de calităţi, în goana sa după avere se dezumanizează
treptat, iar moartea lui este expresia intenţiei moralizatoare a scriitorului ardelean.
Cele două femei, conturate antitetic şi complementar, Ana şi Florica, reprezintă
cele două obsesii ale personajului principal: averea şi iubirea. În încordarea lui de a le
obţine, se confruntă în plan individual-concret cu Vasile Baciu şi cu George Bulbuc, iar
în plan general-simbolic, cu pământul-stihie, respectiv cu satul ca instanţă morală. De
aceea conflictul social este dublat de conflictul tragic.
Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi dezvăluie trăsăturile în momente de
încordare, consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relaţiile dintre ele prin
caracterizare indirectă. Fiind omniscient şi omniprezent, naratorul realizează portretul
sau biografia personajelor prin caracterizare indirectă.

MODURI DE EXPUNERE
Descrierea iniţială fixează coordonatele spaţiale şi temporale, având funcţie
simbolică şi anticipativă. Dialogul susţine veridicitatea şi concentrarea epică.
Naraţiunea obiectivă are funcţia de reprezentare a realităţii prin absenţa MĂRCILOR
SUBIECTIVITĂŢII ŞI FUNCŢIE EPICĂ, de interpretare, anticipând destinele şi
conducând eroul pe calea stabilită de naratorul omniscient.
STILUL
Stilul este neutru, impersonal, anticalofil. Limbajul regional este autentic, iar
registrele lexicale variază în funcţie de condiţia socială a personajelor. Procedeele
artistice sunt folosite pentru plasticizarea ideilor, nu pentru expresivitate. Personificarea,
epitetul şi hiperbola se regăsesc într-o frază oarecare: „Brazda culcată îl privea
neputincioasă, biruită, umplându-i inima deodată cu o mândrie de stăpân”.
CONCLUZII
„Ion” de Liviu Rebreanu este un roman de tip obiectiv deoarece are ca trăsături:
specificul relaţiei narator-personaj, obiectivitatea naratorului omniscient care întreţine
veridicitatea, utilizarea naraţiunii la persoana a III-a, cu focalizare zero şi viziune
dindărăt, atitudinea detaşată în descriere.