„Ion”, de Liviu Rebreanu

Caracterizarea personajului principal (Ion)

Ion este personajul principal, eponim, rotund, care a suscitat în viziunea criticilor o triplă
ipoteză.
Prima interpretare îl vede ca pe un ţăran sărac, lacom de pământ din pricina pauperităţii
(sărăciei), şiret, încăpăţânat, capabil de compromisuri morale, renunţând la iubirea adevărată şi simulând
ceea ce nu simte, totul cu scopul unic de a câştiga avere. Existenţa lui se desfăşoară la un nivel instinctual
atât în privinţa condiţiei materiale la care accede, cât şi în privinţa manifestărilor erotice.
Eugen Lovinescu şi Tudor Vianu l-au caracterizat drept un primitiv şi un senzual ducând „o viaţă
animalică puternică”. Pentru Vianu eroul pare „idealizat”, căci idolatria lui în raport cu stăpânirea
terenurilor lui Vasile Baciu şi pasiunea concentrată în posedarea femeii iubite au „o măreţie
reprezentativă”. În viziunea ambilor critici, personajul se manifestă liniar între lăcomia de pământ
transformată în obsesie şi o senzualitate frustă fără complicaţii sufleteşti.
Lovinescu remarcă şi alte două trăsături din psihologia eroului: energia robustă şi voinţa. Tot el
îl asociază – prin ambiţie, lipsa oricărui scrupul moral şi setea de parvenire socială –, cu ariviştii din proza
lui Balzac şi al lui Stendhal.
Ion al Glanetaşului o detestă pe Ana Baciu pe care o vede urâtă, stângace şi lipsită de farmec,
seducând-o cu ţelul unic de a-l şantaja pe chiabur să i-o dea în căsătorie şi să-l înzestreze cu tot pământul
deţinut. Lovinescu face dovada că nu a înţeles exact importanţa deţinerii unui teren agricol în spaţiul
rural, afirmând cu nejustificat dispreţ că disputa dintre cei doi s-a consumat „pentru câţiva bulgări de
pământ, simbol al zădărniciei omeneşti”.
Cea de-a doua interpretare îi aparţine lui George Călinescu care nu acceptă aşezarea romanului
în descendenţa „Ciocoilor vechi şi noi” de N. Filimon şi nici a „Marei” de Ion Slavici, refuzându-i
protagonistului calitatea de a întruchipa un ambiţios.Criticul consideră că nu poate fi asemănat cu Dinu
Păturică şi nu poate fi nici un „Julien Sorel rural”, căci îi refuză inteligenţa capacităţii rurale. El afirmă că
„Ion nu e inteligent” şi , prin urmare, nici ambiţios. Astfel Călinescu nu vede în dorinţa eroului de a
câştiga pământul nici o obsesie, nici un ideal, nici o formă de idolatrie ingenuă (naivă), ci „o lăcomie
obscură”, similară cu aceea a oricărui ţăran dornic să beneficieze de o zestre prin căsătorie şi de o poziţie
socială respectabilă printre consăteni: „toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion”, astfel criticul reduce
personajul la dimensiunea unei „brute căreia şiretenia îi ţinea loc de înţelepciune”. Ideea de a o seduce pe
Ana nu i-a aparţinut lui, ci a fost sugerată de prietenul său, Titu Herdelea. De-ar fi fost un individ capabil
„s-ar fi informat temeinic asupra formalităţilor întocmirii actului dotal (zestre) şi l-ar fi vârât pe socru
într-un cerc de fier procedural”. Dar Ion, naiv, fără instrucţie juridică, s-a mulţumit cu singura făgăduială
obţinută din partea lui Baciu şi este uimit când şiretul ţăran cu experienţă, refuză ulterior să-şi mai
respecte cuvântul. Conflictul între rivalul tânăr şi cel bătrân se desfăşoară la nivelul verbal al
ameninţărilor, al injuriilor al promisiunilor anulate, apoi la cel al încăierării sfârşite cu înfrângerea celui
mai puţin răbdător şi anume Vasile Baciu.
A treia interpretare le aparţine criticilor Paul Georgescu şi Alexandru Piru, care le-au reproşat
predecesorilor neînţelegerea resorturilor intime ale sufletului ţărănesc nelipsit de complexitate şi refuzul
de a-i acorda personajului dreptul la o viaţă spirituală.
De fapt personajul e un flăcău voinic, energic, muncitor, conştient de faptul că inferioritatea lui
materială constituie o nedreptate în discordanţă cu înzestrarea sa nativă, dorind în mod firesc să o
depăşească.
Prima dovadă de inteligenţă lucidă este însăşi conştientizarea condiţiei sale precare resimţite ca o
umilinţă. Cea dintâi încercare de a ieşi din cercul de fier al unei predestinaţii o reprezintă faptul că învăţa
bine la şcoală şi că era dornic să se evidenţieze în toate împrejurările (la muncă şi la horă). Aceste
trăsături reies atât prin caracterizare directă făcută de narator, cât şi prin caracterizare indirectă, prin
propriile-i fapte şi vorbe. Astfel, în calitatea lui neoficială dar recunoscută de ceilalţi, de conducător al
tineretului din sat, o impresionează pe Ana Baciu, care se îndrăgosteşte de el şi intră în conflict cu George
Bulbuc care-i dispută întâietatea. Când preotul Belciug îl jigneşte în public, ori când Vasile Baciu îi
refuză mâna fetei lui numindu-l „sărăntoc”, flăcăul se revoltă animat de spiritul revanşei. Baciu îl preferă
pe rivalul său nu pentru că l-ar depăşi în calităţile fizice sau morale, ci pentru că e cu o treaptă socială mai
sus decât Ion. Aşadar avuţia în iugăre (pământuri) reprezintă criteriul unic al ierarhizării sociale în lumea
rurală, calităţile individuale ale omului fiind minimalizate sau chiar individualizate. Pământul pentru Ion
înseamnă „situaţie socială, demnitate umană, posibilitatea de a munci cu folos”. El nu e un simplu arivist,
ci o personalitate pozitivă care vrea cu orice preţ să-şi depăşească starea de mizerie, de inferioritate
socială şi morală la care părea condamnat. Mijloacele alese de personaj pentru a izbândi sunt blamabile,
dar mobilul acţiunii sale rămâne rezonabil.
Prin mariajul silnic el îşi depăşeşte condiţia primordială. În mintea lui , Ana e atât de legată de
pământurile tatălui său, încât flăcăul, când se gândea la fată simţea nevoia să revadă ogoarele ţăranului
bogat. Personajul oscilează între instinctul de acumulare gratuită şi o pornire idolatră. Se poate spune că
el a dorit să refacă şi averea compromisă a familiei, redându-le părinţilor un prestigiu pierdut, iar numelui
Glanetaşu o prestanţă de mult uitată.
Ion se zbate între „glasul pământului” şi „glasul iubirii”, iar drama lui este că nu se poate
mulţumi cu unul dintre cele două, căzând victimă celor două patimi. Conflictul interior care va marca
destinul flăcăului este vizibil încă de la începutul romanului.
Caracterizat direct de către narator: „iute şi harnic ca mă-sa”, chipeş, voinic dar sărac, Ion simte
dureros prăpastia dintre el şi „bogătanii” satului. Când Vasile Baciu îi zice fleandură, sărăntoc, hoţ şi
tâlhar, Ion se simte biciuit, nu suportă ocară şi reacţionează violent. Patima pentru pământ îl macină
pentru că acesta „îi era drag ca ochi din cap”. Această sete este trăsătura dominantă a personalităţii sale,
făcând din el un personaj memorabil prin aceea că întreaga sa energie este canalizată spre îndeplinirea
scopului propus: „Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare, copleşindu-l.
Se simţea mic şi slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare”. Altă dată personajul exclamă împătimit:
„cât pământ, Doamne!”. După ce planul îi reuşeşte datorită „inteligenţei ascuţite, vicleniei procedurale şi
mai ales voinţei imense”, Ion, într-un gest de candoare, sărută pământul „ca pe o ibovnică, faţa zâmbindu-
i cu o plăcere nesfârşită”. Este o a doua ipostază a lui Ion când se vede „mare şi puternic” ca un uriaş din
basme care a biruit în lupte grele ,,o ceată de voinici biruitori”. După ce o seduce pe Ana, atitudinea lui e
rece, distantă, cinică, refuză să vorbească cu ea şi-i spune să-l trimită pe tatăl ei să discute. Când tratează
problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este „semeţ şi cu nasul în vânt”, sfidător, conştient că deţine
controlul asupra situaţiei.
Însurându-se cu Ana, Ion se însoară cu pământurile ei, soţia lui devenind o povară jalnică şi
incomodă.
Capitolul „Nunta” îl surprinde pe Ion între cele două glasuri devenite voci interioare. Întâi se
gândeşte să o ia pe Florica să fugă în lume pentru a scăpa de „urâţenia asta” pentru ca apoi să gândească
în sine cu dispreţ „şi să rămân tot calic pentru o muiere”. Trăirile lui Ion în lupta dusă pentru a intra în
stăpânirea pământului lui Vasile Baciu sunt cele mai diverse: de la brutalitate, violenţă, la prefăcătorie şi
încântare. Prin faptul că a batjocorit-o pe Ana luându-i averea şi împingând-o la spânzurătoare, rămânând
în cele din urmă fără pământ, Ion e vinovat de propriul destin, dar vinovată e şi societatea care determină
opoziţia dintre săraci şi bogaţi. George Bulbuc, flăcău bogat, ar fi vrut să se însoare cu Ana, dar pentru că
ea îl iubeşte pe Ion, se va căsători cu Florica. Astfel unirea neadecvată a perechilor realizată prin trădarea
sentimentelor reale, le aduce nefericire şi provoacă tragedii. Odată satisfăcută patima pentru pământ,
celălalt glas ce mistuie sufletul eroului, iubirea pătimaşă pentru Florica duce la un destin tragic. Ion
plăteşte cumplit indecizia sentimentală şi incapacitatea de a alege ferm glasul pământului sau pe cel al
iubirii. El este omorât de George care va ajunge în detenţie, iar Florica rămâne ca şi văduvă.
Personajul se face vinovat de dezintegrare morală, răspunzător de viaţa Anei şi a copilului lor
tulburând liniştea unui cămin, a unei întregi colectivităţi.
Preotul Belciug „văzu o milostivire cerească în întâmplarea aceasta sângeroasă”, devreme ce
pământul, agonisit într-o viaţă de Vasile Baciu şi obţinut cu atâta efort de ginerele său, rămâne moştenire
„sfântului lăcaş”. Uitând cât l-a nedreptăţit şi la jignit odinioară, i-a făcut „mândrului creştin răposat” cea
mai frumoasă înmormântare, rostind o cuvântare funebră înduioşătoare. Chiar a decis să-i ridice pe
socoteala sa o piatră de mormânt, spre a eterniza creştineasca danie a celui răposat întru Domnul. La
slujba de înmormântare a participat tot satul şi toţi au recunoscut că Ion „a fost om săritor şi de ispravă”,
apreciindu-i meritele abia după moarte. Când rămăşiţele sale pământeşti fură coborâte în groapă şi
oamenii au aruncat creştineşte o mână de pământ deasupra sicriului, „lutul umed răbufnea greu şi trist pe
scândurile odihnei de veci”.
După dramele consumate, viaţa satului îşi reia cursul normal, finalul ilustrând sărbătoarea
sfinţirii noii biserici la care este adunat tot satul, iar drumul dinspre Pripas sugerează că totul intră în
normal.
Ion e un personaj tipic pentru lumea ţărănească datorită instinctului de posesiune. Într-o oarecare
măsură se apropie de tipul parvenitului prin voinţă, tenacitate şi lipsă de scrupule.
Natura elementară, senzuală, tiranică, sexualitatea distructivă, sufletul simplu „frustrat masiv”,
crescut din pământul iubit cu ferocitate îl detaşează de celelalte personaje conferindu-i dimensiuni
simbolice.