Tema si viziunea despre lume in romanul ION de Liviu Rebreanu

Ion, primul roman publicat de Liviu Rebreanu (în 1920), este un roman realist de tip obiectiv, cu
tematică rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice. Considerat de Eugen Lovinescu “cea mai
puternică creaţie obiectivă a literaturii române”, romanul prezintă drama ţăranului ardelean integrat
într-o societate pentru care pământul este, mai mult decât un mijloc de subzistenţă, un criteriu al
valorii individuale.
Opera literara Ion este un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri, cu un
conflict complex, personaje numeroase şi realizarea unei imagini ample asupra vieţii.
Este roman de tip obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detaşat, impersonal), al naraţiunii
(lapersoana a III-a) şi al relaţiei narator-personaj (naratorul omniscient ştie mai mult decât
personajele sale şi, omniprezent, dirijează evoluţia lor ca un regizor universal, conform unui destin
prestabilit).
Complexitatea mesajului textului poate fi dedusă după atitudinile pe care romanul le generează la
nivelul receptorului. În acest sens, sunt cunoscute interpretările diferite ale criticilor
EugenLovinescu, George Călinescu şi Nicolae Manolescu.
Astfel, pentru Lovinescu, romanul este unul modern, acţiunile personajului Ion punând în valoare
inteligenţa ascuţită a acestuia, mobilitatea deosebită pe care mintea sa o are în a rezolva o situaţie
socială extrem de complicată: “Ion e expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia
pune o inteligenţă ascuţită, […] şi, mai ales, o voinţă imensă”. La polul opus, George Călinescu
interpretează textul într-un sens tradiţionalist, afirmând că Ion nu este nimic altceva decât o brută,
un individ primar, lipsit de inteligenţă, avand doar o viclenie procedurală tipică fiinţelor inferioare:
“Ion nu e însă decât o brută, căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune… Nu din inteligenţă a iesit
ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricarei fiinţe reduse.”
Cu toate acestea, interpretarea cea mai coerentă, în spiritual lumii textului, pare că o dă
NicolaeManolescu, aşezând inţelegerea romanului într-o altă perspectivă. Din perspectiva lui
Manolescu, atât Lovinescu cât şi Călinescu se află în eroare, deoarece interpretările lor sunt făcute
dintr-un unghi moral, etic. Nicolae Manolescu spune că, de fapt, destinul lui Ion este unul tragic, că
satul Pripas este o comunitate aflată în afara moralei, element care anulează orice posibilă
interpretare din perspectiva actelor morale. Cu alte cuvinte, Ion nu ar fi putut acţiona altfel decât a
făcut-o, faptele sale desfăşurându-se în normalul psihologic presupus de existenţa în acea comunitate
amorală, motiv pentru care Ion nu poate fi acuzat de cruzime.
Tema romanului este problematica pământului, analizată în condiţiile socio-economice ale
satuluiardelenesc de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta lui Ion, un ţăran sărac,
pentru a obţine pământ şi consecinţele actelor sale. Relaţia organică dintre Ion şi pământ este fixată
chiar din capitolul al II-lea, secvenţa a doua, prin prezentarea drumului lui Ion la cosit. Naratorul
surprinde atât drumul lui Ion, cât şi instinctul său de proprietate şi legătura sa cu pământul: “toată
fiinţa lui arde de dorul de a a avea pământ mult, cât mai mult. Iubirea pământului l-a stăpânit de mic
copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogati şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă
pământmult, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă…”. Pământul este pentru Ion o
stihie, o forţă care îl cheamă, îi ordonă mişcările şi îl face să se simtă stăpân în aceiaşi măsură în care
este stăpânit. Deşi Ion o iubeşte pe Florica, satisfacerea patimii pentru pământ se realizează prin
intermediul căsătoriei cu Ana, forţându-l astfel pe Vasile Baciu să-i cedeze pământurile. După
căsătorie, “Ion ieşea deseori în hotar să-şi desfeţe sufletul în priveliştea pământurilor lui. […] privea
brazdele cu dragoste pătimaşă, mormăind mândru de mulţumire: – Acum avem şi noi pământ, slavă
Domnului, numai sănătos să fiu să-l muncesc!”. Se evidenţiază astfel satisfacerea setei organice
depămant a lui Ion. Tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii şi de tema
destinului.
Un prim element al textului narativ, semnificativ pentru tema şi viziunea despre lume, este titlul
romanului –Ion, care pune în evidenţă personajul eponim. Ion devine, astfel, exponent al ţărănimii prin
dragostea lui pentru pământ, individualizat însă prin relaţia organică cu acesta. În satul Pripas,
căsătoria “sărăntocului” Ion cu Ana, o fată cu zestre, nu este un fapt deosebit, pentru că Vasile Baciu
şi Ion Pop al Glanetaşuluidobândiseră avere în acelaşi mod.
În ceea ce priveşte modalităţile de caracterizare a personajului principal, Ion este caracterizat în
mod indirect, prin acţiunile sale şi prin relaţia cu celelalte personaje. Ion este un personaj eponim,
realizat prin tehnica basoreliefului şi a contrapunctului, personaj monumental, complex. Din
perspectiva lui Eugen Lovinescu, acţiunile protagonistului pun în valoare inteligenţa ascuţită a acestuia.
Pe de altă parte, Călinescu afirmă că Ion este lipsit de inteligenţă, avand doar o viclenie procedurală,
tipică fiinţelor inferioare. De asemenea, Călinescu susţine că Ion se dezumanizează treptat, în
goanasa pătimaşă după pământ, iar moartea sa este expresia intenţiei moralizatoare a scriitorului,
demonstrându-se astfel interpretarea textului ca roman tradiţionalist, construit pe o structură de
natură moralistă, eticistă, o interpretare care se opune, deci, structural interpretării lovinesciene,
conform căreia romanul “Ion” este unul modern. Nicolae Manolescu afirmă că “în centrul romanului se
află patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune”, patimă care îl face pe protagonist să se
folosească de femeie ca mijloc de obţinere a pământului. Cele două femei, conturate antitetic, Ana şi
Florica, simbolizează cele două patimi ale protagonistului: pământul şi iubirea.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din satul tradiţional, unde avereacondiţionează
respectul comunităţii. Drama lui Ion este drama ţăranului sărac: “Glasul pământului pătrundea năvalnic
în sufletul flăcăului, ca o chemare, coplşindu-l.”. Mândru şi orgolios, conştient de calităţile sale, Ion
nu-şi acceptă condiţia şi este pus în situaţia de a alege între iubirea pentru Floricaşi averea Anei. Cele
două chemari lăuntrice nu îl pun într-o situaţie-limită, pentru că se manifestă succesiv, nu simultan.
Echilibrul compoziţional din “Ion”, de factură tradiţională, surprinde viziunea despre lume a autorului
şi evoluţia personajului central. Romanul este format din două părţi, “Glasul pământului” şi “Glasul
iubirii”. Astfel, romanul nu este doar echilibrat, ci şi simetric, pentru că titlurile celor două părţi
surprind cele două mari obsesii ale eroului: pământul şi iubirea. Simetriaincipitului cu finalul se
realizează prin descrierea drumului care intră şi iese din satul Pripas, loc al acţiunii romanului.
Personificat, drumul are semnificaţia simbolică a destinului. Descrierea drumului, supusă convenţiei
realiste a veridicităţii, prin detalii toponimice, îl introduce pe cititor în viaţa satului ardelean de la
începutul secolului al XX-lea: “Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul […] se
desprinde un drum alb mai sus de Armadia, […] ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de
coline.”
În opinia mea, Ion este un roman care impresionează, atât prin structura narativă, cât şi prin
construcţia personajului eponim. Consider că Ion este un rezultat al instinctelor lăuntrice, mereu
dominat de dorinţa de a stăpâni şi de a urca pe scara socială. Astfel, Liviu Rebreanu se evidentiază
prin construirea unei personalităţi complexe, cu un impact major asupra cititorului, un personaj
marcant al literaturii române.
În concluzie, romanul Ion este o capodoperă a literaturii române realiste interbelice, apreciat la
aparitie de criticul Eugen Lovinescu drept “cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române”.

Ion, de Liviu Rebreanu - eseu despre tema și viziunea despre lume

Context - Romanul românesc interbelic și implicitromanul realist modern începe sub auspiciile lui Liviu
Rebreanu, romancier atent la modul în care viața este transfigurată în universal ficțional.În articolul
doctrinar Cred (1926), Liviu Rebreanu își formulează crezul literar: literatura este
creație de oameni și de viață, iar romanul este un discurs care fixează curgerea vieții, care dă vieții
un tipar care îi surprinde dinamismul și fluiditatea. Scriitorul se dezice de realismul care copia sincer,
fidel și fotografic lumea și cere ca romanul să se îndrepte spre un realism al esențelor.
Formula aceasta își găsește expresia în romanul Ion apărut în 1920. Ficțiunea se apropie de realitate
cu o privire lucidă, obiectivă, chiar dacă este viață inventată. Ion, primul roman publicat de Liviu
Rebreanu, este un roman realist de tip obiectiv, cu tematică rurală înfățișată în mod realist, fără
idilizarea din proza sămănătoristă, o capodoperă a literaturii române interbelice. Nucleul romanului se
află în nuvelele anterioare, Zestrea și Rușinea , iar sursele de inspirație sunt trei experiențe de viață
ale autorului receptate/transfigurate artistic: gestul țăranului care a sărutat pământul, vorbele lui
Ion al Glanetașului și bătaia primită de la tatăl ei de o fată cu zestre, Rodovica, din cauza unui țăran
sărac.

Încadrarea romanului în tipologie, curent cultural/literar, într-o orientare tematică

Opera literară Ion este un roman, prin amploarea acțiunii, desfășurată pe mai multe planuri, cu un
conflict complex, personaje numeroase și realizarea unei imagini ample asupra vieții.
Este roman de tip obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detașat, impersonal), al narațiunii (la
persoana a III-a) și al relației narator –personaj (naratorul omniscient știe mai mult decât
personajele sale și, omniprezent, dirijează evoluția lor ca un regizor universal, conform unui
destinprestabilit).
Viziunea realist-obiectivă se realizează prin :tematica sociala, obiectivitatea perspective narative,
construirea personajelor în relație cu mediul în care acestea trăiesc, alegerea unor personaje tipice
pentru o categorie socială, tehnica detaliului semnificativ, veridicitatea, stilul sobru, impersonal.
Romanul Ion prezintă drama țăranului ardelean care trăiește într-o societate pentru care pământul e
mai mult decât un mijloc de subzistență, un criteriu al valorii individuale.
Tema romanului este problematica pământului, analizată în condițiile socio-economice ale satului
ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea. Tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de
tema iubirii, fapt relevant chiar de structurarea romanului în două mari părți:Glasul pământului și
Glasul iubirii, și de tema destinului. Rebreanu creează o capodoperă în care tema foamei ancestrale de
pământ a țăranului roman se dezvoltă într-o monografie a satului transilvănean de la începutul
secolului al XX-lea, împletită cu tema vieții și a morții, a iubirii și a căsătoriei, tema națională și cea a
intelectualității.
Caracterul monografic al romanului constă în surprinderea diverselor aspect ale lumii rurale:
obiceiuri și tradiții (nașterea, nunta, înmormântarea, hora, jocul popular, portul), relații socio-
economice (stratificarea sociala), relații de familie, instituțiile (biserica, școala), autoritățile.
Elemente de structură și de compoziție ale textului narativ, semnificative pentru tema și viziunea
despre lume (titlul, spațiul, timpul, structura, relația incipit-final, planuri și tehnici compozițonale,
perspectiva narativă, conflictele, scene semnificative, arta narativă, arta construirii personajelor)
Titlul romanului este semnificativ pentru intenția autorului de a face din Iontipul generic
(reprezentativ) al țăranului ardelean, dar și de a sugera evoluția lui spre atipic ca
personajindividualizat. Personajul principal, care devine exponental țărănimii prin dragostea lui pentru
pământ, e individualizat prin modul în care îl obține. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria
sărăntocului cu o fată cu zester, pentru că Vasile Baciu și Ion Pop al Glanetașului dobândiseră averea
în același fel, ci comportamentul său: o face pe Ana de rușinea satului înainte de nuntă, iar apoi vrea să
se întoarcă la Florica, devenită nevasta lui George.
Spațiul acestei lumi este satul Pripas (model real poate fi Prislopul care este familiar scriitorului),
construit ca un cronotop arhetipal, funcționând ca un spațiu închis, cu un tipar de existență și de
gândire statornicit prin tradiții arhaice. Imaginea satului pe valea Someșului se conturează printr-o
tehnică cinematografică, dintr-o dublă perspectivă: a naratorului și a protagonistului, care contemplă
întregul ținut din marginea delnițelor pe care le cosește. Satul din apropierea Armadiei (Năsăudul)
este pitit într-o scrântitură de coline marcat de toponimice suggestive (Râpele Dracului, Cișmeaua
mortului, Ulița-mare, Ulița-din-dos) și de simboluri care anticipeayă drama: crucea strâmbă pe care e
răstignit un Hristos de tinichea ruginită.
Timpul în care ființează această lume este o durată bivalentă. Prezentul etern este durata în care
ființează satul, în vreme timpul fragmentar definește condiția omului: Satul a rămas înapo același,
parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câțiva oameni s-au stins, alții le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieții
vremea vine nepăsătoare ștergând toate urmele. Suferințele, patimile, năzuințele mari sau mici, se
pierd într-o taină dureros de necuprinsă (…) roțile trăsurii uruie mereu, monoton, monoton ca însuși
mersul vremii.
Ideea de timp dual se cristalizează și în opozițiile: timp al muncii/ timp al sărbătorii (acțiunea începe
și se sfârșește în zi de duminică, numai că amiaza de vară de la început e înlocuită de adierea înserării
de toamnă, pe parcursul a circa doi ani), durată subiectivă/ obiectivă, istorică (început de secol XX).
Titlurile celor două părți ale romanului evidențiază simetria compoziției și , totodată, denumec cele
două patimi ale personajului principal: Glasul pământului și Glasul iubirii. Cele 13 capitole ale romanului
urmăresc zbaterea disperată a personajului de a avansa de la marginea societății rurale spre central
ei, unde consider că i-ar fi locul. Concepția despre roman ca și corp sferoid determină simetria
ilustrată în titlurile Începutul și Sfârșitul, care sugerează bucla de timp în care se înscrie acțiunea și
mai ales destinul personajului principal. Unele titluri de capitol poartă numele personajelor situate în
prim-plan (Vasile, copilul, George), altele concentrează într-un cuvânt esența evenimentelor epice
(Nunta, Sărutarea, Ștreangul), altele au character simbolic (Zvârcolirea, Noaptea, Blestemul), care
marchează deschiderea romanului către parabola vieții și a morții.
Drama lui Ion se desfășoară între doi poli evidențiați încă de la nivelul structurii romanului. Dorința
de a avea pământ intră în contradicție cu iubirea, conflict enunțat încă din scena horei, când o joacă
pe Ana, dar privește cu dor la Florica. După de intră în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, Ion
descoperă că altceva trebuie să fie temelia și revine la pasiunea inițială pentru frumoasa fată a
Todosiei, căsătorită acum cu George Bulbuc.
Incipitul și finalul, construite simetric pe motivul drumului, evidențiază aspectul de corp sferoid al
romanului, care închide în sine un bogat univers rural, stratificat social și economic (săraci-bogați),
dar ș cultural (țărani-intelectualitatea satului).
Ca prim personaj simbolic al textului, drumul se constituie ca liant, intermediar între realitate și
ficțiune, Șoseaua cea mare și fără de sfârșit, marcat de o serie de toponime identificabile pe hartă
(Cârlibaba, Someș, Cluj, Bistrița, Bucovina, trecătoarea Bârgăului) fiind un transparent simbol al
realității. Din această șosea se desprinde un drum care conduce inițial cititorul în ficțiunea romanescă,
în satul Pripas, loc al acțiunii romanului, și care îl va înapoia la final realității. La început vesel, neted,
jucăuș, înaintează în ritm alert spre Pripas pentru a surprinde satul adormit sub zăpușeala unei
duminici liniștite. Personificat cu ajutorul verbelor (se desprinde, aleargă, urcă, înaintează) drumul are
semnificația simbolică a destinului unor oameni. La final, drumul bătătorit se deplasează monoton-
monoton ca însușu mersul vremii, îmbătrânit și obosit de zvârcolirile vieții, de patimile, năzuințele și
dramele la care a fost martor. Descrierea caselor lui Herdelea și Glanetașu ilustrează condiția lor
social. Crucea strâmbă de la marginea satului, cu Hristosul care își tremură jalnic trupul de tinichea
ruginită , veghează, atât la început cât și la final, o lume rău alcătuită în care se macină destine
incapabile să se verticalizeze, anticipând destinul tragic al protagonistului. Descrierea finală a
drumului închide simetric romanul și face mai accesibilă semnificația simbolică prin metafora șoselei-
viață.
Acțiunea complexă a romanului este prezentată de un narator obiectiv, omniscient care înfățișează
evenimentele înlănțuite logic și cauzal, explicabil și uneori previzibil. Evenimentele romanului sunt
dispuse pe două mai planuri narative, planul țărănimii și planul intelectualității, care uneori se
derulează paralel, alteori se intersectează, constituind imagini ale aceleiași lumi, asamblate într-o
realitate complexă, care dă impresia unei viziuni totale și generează aspectul de monografie a satului
transilvănean.
Planul destinului individual urmărește drama lui Ion, ca și drumul descoperirii unei identități străbătut
de Titu Herdelea. Acest plan concentrează structurile epice fundamentale. Planul destinului familial
are în centru familia învățătorului Herdelea. Cel mai cuprinzător plan, care conferă valoare de frescă
romanului, este cel monografic: planul destinului colectivității.
Obiectivarea instanței narative este un element de modernizare în romanul românesc interbelic,
alături de tehnici narative moderne, precum cea a contrapunctului (capitole dispuse antinomic,
alternarea celor două fire epice: destinul lui Ion/ destinul lui Titu Herdelea; existența țărănimii/
intelectualității satului) ori a simetriilor narative inverse (dilema matrimonială a lui Ion/ dilema Laurei
Herdelea, someșana jucată cu Ana la început/ același joc cu Florica la nuntă, sinuciderea Anei/
sinuciderea lui Avrum, moartea bătrânului Moarcăș/ moartea lui Petrișor etc) sau de prezența
registrelor stilistice diferite (stil cenușiu, cu vocabularul frust al țăranului în alternanță cu stilul
cărturăresc specific limbajului intelectualului).
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradițíonal, unde posesiunea averii
condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați în comunitate. Drama lui Ion este drama țăranului
sărac. Mândru și orgolios, conștient de calitățile sale, nu-și acceptă condiția și este pus în situația de
a alege între iubirea pentru Florica și averea Anei. Conflictul exterior, social, între Ion al Glanetașului
și Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior, între glasul pământului și glasul iubirii. Însă cele
două chemări lăuntrice nu îl aruncă într-o situație-limită, pentru că forța lor se manifestă succesiv, nu
simultan. Se poate vorbi și de conflicte secundare, între Ion și Simion Lungu, pentru o brazdă de
pământ, sau între Ion și George Bulbuc, mai întâi pentru Ana, apoi pentru Florica.
Dincolo de aceste aspect, se poate vorbi și de conflictul tragic dintre om (nu întâmplător țăran) și o
forță mai presus de calitățile individului: pământul-stihie. Destinul personajului principal nu este
marcat numai de confruntările cu semenii, pe care îi domină, cât mai ales în relație cu pământul.
Dorința obsesivă a personajului de a avea pământ, iubirea lui pătimașă îl fac monumental, dar se
încheie omenește, prin întoarcerea în această matrice universală.
În relație cu omul, elementul primordial este perceput pe trepte de manifestare distincte: pământul-
mamă (Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil… De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o
mamă), pământul-ibovnică (impresionantă este scena în care Ion sărută pământul) și pământul-stihie.
Subiectul se alcătuiește printr-o tehnică modernă a contrapunctului urmărind două fire epice:
principalul demers epic îl are în centru pe Ion Pop al Glanetașului, iar cel de-al doilea fir epic
urmărește procesul maturizării lui Titu Herdelea.
În planul țărănimii, în centrul romanului se află patima lui Ion pentru pământ. Eroul e torturat de o
dilemă psihologică și morală, chemarea pământului nefiind singura din sufletul său, unde se confruntă
forța demonică a posesiunii pământului, cu vocea angelică a iubirii, care se preschimbă în patimă
devastatoare.
Traseul existențial al protagonistului este reliefat prin câteva scene-cheie care surprind devenirea
eroului, cum ar fi scena horei, scena sărutării pământului. Episoadele cu semnificație majoră sunt
construite după principiul simetriilor inverse. Asemenea capitole dispuse antinomic sunt cele care îl
pun pe Ion în fața celor două femei din viața sa, Ana și Florica, sau în fața pământului: cap II,
“Zvârcolirea”, cap IX, “Sărutarea”.
În cap. II al romanului, “Zvârcolirea”, este evidențiată atitudinea lui Ion în fața pământului, a cărui
forță și dimesiune îl copleșesc cu atât mai puternic cu cât ,,din atâta hotar el nu stăpânește decât
două-trei crâmpeie”. Relevanța scenei este amplificată de faptul că ea cuprinde sintagma care
denumește prima parte a romanului: Glasul pământului pătrunde năvalnic în sufletul flăcăului ca o
chemare, copleșindu-l. Ion dezvoltă încă de la începutul romanului o acutizare a simțurilor, care îi
permite să audă vocile nuanțate ale pământului pesonificat și să perceapă mesajele ascunse care vin
din adâncuri: toate (porumbiștele, holdele, grădinile, pădurile) zumzeau, șușoteau, fâșăiau, vorbind un
grai aspru. Muzicalitatea stranie a naturii în zorii-zilei îi trezește sentimentul umilinței și al
înfricoșării, care culminează în exclamația uimită: Cât pământ, Doamne!... Scena surprinde un transfer
de forțe care stă la baza întregii evoluții a personajului principal și care este de natură să explice
desfășurarea stihială de energii a tânărului țăran. Resimțit inițial ca un uriaș, pământul transferă în
trupul și în sufletul flăcăului seva lui vitală, prin firul de iarbă care îi înțepa glezna. Ipostaza umilă
este înlocuită de o mândrie de stăpân și de sentimentul că este capabil să domnească peste tot
cuprinsul. Din acest moment, ritmul lent și contemplativ se precipită, personajul acționează parcă
animat de o forță exterioară, din răsputeri, cu o râvnă ispititoare. Stropii de sudoare care picură în
humă (pământ) înfrățesc parcă mai puternic, omul cu lutul. Această observație conține unul dintre
nucleele de sens ale destinului personajului, al cărui traseu este definitiv marcat de împletirea sevei
sale vitale cu cea a pământului.
Scena care evidențiază prezența factorului irațional este cea care explică chiar geneza romanului:
sărutarea pământului. Stăpân al tuturor pământurilor, Ion se simte un uriaș la picioarele căruia se
zbate un balaur. În pragul desprimăvărării, țăranul are asupra pământului o percepție cvasierotică,
văzând în delnițele sale imaginea unei ibovnice ispititoare. Îngenunchiat în gestul mistic al sărutării
pământului, Ion simte fiorul rece, iar lutul îi țintuiește picioarele și îi îmbracă mâinile cu niște mănuși
de doliu. Este cuprinsă în această scenă întreaga ambivalență Eros-Thanatos și este concentrată
soarta eroului, prizonier al patimei nefirești pentru pământ. În secvența epică imediat următoare se
petrece un eveniment crucial pentru destinul personajului. Când Ion află despre Florica că se mărită
cu George, se simte ca și cum cineva i-ar fi luat cea mai bună delniță de pământ. Din acest moment se
poate vorbi despre Ion ca despre un posedat al posesiunii, a cărui fixație provoacă turbulențe.
Pământul și iubirea îi vorbesc la un moment dat cu același glas, nu mai au voci distincte, ceea ce va
grăbi drumul eroului spre moarte. Moartea este văzută ca unică soluție de ieșire din impasul în care
ajunge destinul personajului. Această scenă este străbătută de o violență de esență naturalistă,
sângele lui Ion întorcându-se în pământul care i-a fost mai drag decât o mamă.
Relația personajului cu mediul este magistral evidențiată încă din scena horei, prin intermediul căreia
cititorului i se prezintă marile componente ale universului ficțional în care a pășit: timpul, spațiul,
personajele principale.
Curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, este locul unde se adună întreaga comunitate rurală.
Așezarea oamenilor indică o ierarhizare fermă și relații sociale précis delimitate. Primarul satului și
cheaburii alcătuiesc un grup care nu interferează cu cel al țăranilor mijlocași, așezați pe prispă.
Sărăntocii, ca Alexandru Glanetașu, dau târcoale acestei lumi, dar nu îndrăznesc să se apropie prea
mult. Preotul și familia învățătorului Herdelea onorează cu prezența petrecerea poporului, dar nu
participă efectiv la ea, ci păstrează distanța. Ritmurile someșanei de pe arcușurile lăutarilor țigani
atrag în joc fetele și flăcăii satului, iar vigoarea dansului trebuie să se manifeste nu numai în
eliberarea dionisiacă de energii, ci și în impulsul de a întemeia noi familii.Treptat, din amalgamul
participanților la horă se detașează o pereche de personaje antagonice: Ion și George Bulbuc.
Autoritatea țăranului sărac în fața celui bogat este pusă în evidență de faptul că lăutarii ascultă de
Ion, scenă construită simetric cu cea din finalul romanului, când George îl răpune pe rivalul lui cu sapa.
Descrierea jocului tradițional, someșana, este o pagină etnografică memorabilă prin portul popular,
pașii specifici, vigoarea dansului și năvala cântecului susținut de lăutari. Cercul horei, centru al lumii
satului, este o descătușare dionisiacă de energii. Rolul horei din viața comunității sătești este acela de
a-i asigura coeziunea și de a facilita întemeierea noilor familii, dar cu respectarea principiului
economic. De aceea, în joc sunt numai flăcăi și fete.
În satul tradițional, lipsa pământului (averea) este echivalentă cu lipsa demnității umane, fapt redat
de atitudinea lui Alexandru Glanetașu: pe de lături, ca un câine la ușa bucătăriei, trage cu urechea și
Alexandru Glanetașu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuși să se vâre între bogătași.
Fetele rămase nepoftite privesc la horă, iar mamele și babele mai retrase vorbesc despre gospodărie.
Copiii se amestecă în joacă printre adulți. Este prezentă și Savista, oloaga satului, piaza rea,
colpoltoare (purtătoare) a veștilor rele în sat, înfățișată cu un portret grotesc.
Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deși o place pe Florica cea săracă, marchează
începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, de la cârciumă la horă și confruntarea
verbală cu Ion pe care îl numește hoț și tâlhar pentru că sărăntocul umblă să-i ia fata promisă altui
țăran bogat, George Bulbuc, constituie intriga romanului. Rușinea pe care Vasile i-o face la horă, în
fața satului va stârni dorința de răzbunare a flăcăului, care, la rândul său îl face pe cheabur de
rușinea satului, lăsând-o pe Ana însărcinată pentru a-l determina să accepte nunta.
În planul intelectualității, cel de-al doilea fir epic îl prezintă pe Titu Herdelea, tânărul poet aflat în
căutarea unei identități artistice și sociale. Viața boemă a fiului de învățător este marcată de
experiența creației și de aventura erotică (idila cu Roza Lang), care însă nu-l ajută să depășească
criza de identitate și criza de valori cu care se confruntă. Rezolvarea acestor crize se ivește doar
atunci când Titu își asumă existența pe cont propriu, ieșind din orizontul vieții închise în matricea
protectoare a familiei și în celula unui sat. Devenit secretar al Primăriei dintr-un sat de lângă Cluj, el
descoperă cât de acut se pune, în acest spațiu, problema apărării ființei naționale. Confruntarea cu
această lume necunoscută și participarea sa la congresul ASTREI din Sibiu vor aduce revelația unui
sens existențial: ideea națională. Implicarea lui, ca militant activ în problema drepturilor naționale ale
românilor din Transilvania, aflată sub stăpânire austro-ungară, generează o decizie care îi va schimba
esențial existența – trecerea munților în România Mare. Prin această opțiune (care a fost și a
scriitorului însuși: Liviu Rebreanu a trecut munții în 1909), se reliefează refuzul tânărului intelectual
de a accepta un statut social care duce la compromisul moral. Un asemenea compromis e nevoit să facă
tatăl lui, care, pentru a nu-și pierde slujba (unica sursă de subzistență a familiei), nu-l votează pe
Grofșoru, candidatul român pentru Parlament, ci pe deputatul maghiar. Spre deosebire de Zaharia
Herdelea, preotul Belciug nu depinde de autoritățile străine, așa încât are libertatea de a vota cum îl
îndeamnă conștiința. Conflictul existent déjà între cei doi reprezentanți ai intelectualității rurale se
amplifică astfel, dar va fi rezolvat în final sub semnul toleranței și al conștiinței apartenenței la
același neam. Scena finală, a sfințirii noului locaș al Bisericii (în raport de simetrie inversă cu secvența
horei duminicale), reunește personajele într-un spațiu simbolic, al satului, într-un ceremonial al
celebrării lui Dumnezeu și al vieții care merge înainte chiar dacă câțiva oameni s-au stins, iar alții i-au
luat locul.
Arta narativă reliefează neobișnuita putere a scriitorului de a crea iluzia vieții reale. Epicul dens se
construiește din episoade numeroase (prin tehnica înlănțuirii sau a alternanței) ceea ce îi conferă
amplitudine epopeică (Ion – o epopee a țăranului român). Principala instanță narativă este cea
auctorială (omniscientă), caracterizată prin obiectivitate. Pauzele descriptive au menirea de a
surprinde scene din viața comunității ori a familiei, de a situa acțiunea într-un spațiu construit pe
modelul celui real, de a fixa portrete memorabile sau de a sonda psihologii. Liniile de forță ale
caracterelor se precizează însă nu numai din perspectiva naratorului omniscient. În construirea lumii
interioare a personajelor, observația auctorială alternează frecent cu introspecția. Stilul direct
alternează cu stilul indirect și stilul indirect liber.
George Călinescu constată autenticitatea limbajului regional, ardelenesc, iar Tudor Vianu observă
utilizarea registrelor lexicale diverse în limbajul personajelor, în funcție de condiția lor socială
trecerea de la mediul rural la acela intelectual. De asemenea, la o lectură mai atentă se observă
diversitatea procedeelor artistice utilizate pentru plasticizarea ideii: personificarea, epitetul,
comparația și hiperbola.
Arta construirii personajelor este marcată de tehnici specifice realismului obiectiv, ceea ce constituie
un element de modernitate în proza românească. În universul satului tradițional, eroii sunt puternic
determinați social și psihologic. Tiparul caracterologic este unul dual, generat de valorile tradiționale
ale lumii țărănești, dar și de circumstanțele unei realități social-istorice imediate.
În centrul romanului (roman al unui destin individual) stă figura lui Ion, monumental și simbolic prin
tragismul său. Este un personaj realist, tipologic (încărcătura semantică a prenumelui: Toți flăcăii din
sat sunt varietăți de Ion, George Călinescu), natură complexă , dilematică, care se consumă între
iubire și patima pentru pământ. Sub aparența simplității și a linearității procesului de alunecare în
afara valorilor morale, Ion are o structură interioară complicată, cu trăiri contradictorii
(complexitatea fiind o trăsătură a personajului realist): viclenie și naivitate, gingășie și brutalitate,
insistență și cinism La începutul romanului, i se face un portret favorabil, care motivează acțiunile sale
prin nevoia de a-și depăși condiția. Însă în goana sa pătimașă după avere, el se dezumanizează treptat,
iar moartea sa este expresia intenției moralizatoare a scriitorului. Mai multe tipologii realiste se
regăsesc în construcția protagonistului: tipul țăranului sărac (patima pentru pământ izvorăște din
convingerea că averea îi asigură demnitatea și respectul comunității), tipul arivistului fără scrupule,
care folosește femeia ca mijloc de parvenire, dar și ambițiosul dezumanizat de lăcomie – În centrul
romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune (Nicolae Manolescu).
Cele două femei, conturate antitetic, Ana și Florica, reprezintă cele două patimi ale personajului
principal: pământul și iubirea. În încercarea lui de a le obține, se confruntă, în plan individual-concret,
cu Vasile Baciu și cu George Bulbuc, iar în plan general-simbolic, cu pământul-stihie, respectiv, cu toată
comunitatea, ca instanță morală. De aceea, conflictul social este dublat de conflictul tragic.
Procedeele de caracterizare, de factură balzaciană, realizate din perspectiva naratorului omniscient
(portret fizic, alunecând spre trăsătura de caracter, detaliul semnificativ, faptele și modelul
comportamental, cuvintele, limbajul și gândurile, ca și descrierea vestimentației, a mediului, relațiilor
cu ceilalți eroi ai cărții, cu pământul etc.) sunt însoțite de procedee moderne ca introspecția,
monologul interior, relativizarea perspectivelor asupra personajului ( văzut și definit de către mai
multe instanțe narative: învățătorul, preotul, Ana și Vasile Baciu, George, comunitatea sătească – el
este fruntea flăcăilor din Pripas). Un rol special în caracterizare îl are limbajul personajului, dublu
marcat: de impulsurile interioare de adâncime ale ființei (de pildă, exclamația –Cât pământ, Doamne!
exprimă umilința înfricoșată în fața uriașului și foamea ancestrală de pământ, venite din străfundurile
ființei) și de circumstanțele social-istorice în care ființează lumea țărănească.
Exprimarea unei opinii
Putem observa că, în acest roman, relația dintre țăran și pământ este înfățișată în trei ipostaze
simbolice: pentru copil, pământul-mamă (Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil… De pe atunci
pământul i-a fost mai drag ca o mamă), pentru bărbat, pământul-ibovnică (Îl cuprinse o poftă
sălbatecă să îmbrățișeze huma, s-o crâmpoțească în sărutări), iar pentru omul cu destin tragic, ucis cu
o sapă, pământul- stihie, care spulberă dorințele și iluziile efemere prin moarte. Impresionantă pentru
patima lui și anticipativă pentru destinul personajului este scena în care Ion sărută pământul.
Apreciat la apariție de criticul literar Eugen Lovinescu drept cea mai puternică creație obiectivă a
literaturii române, romanul Ion este o capodoperă a literaturii române realiste interbelice.

Liviu Rebreanu - Ion

Introducere
Autor: Liviu Rebreanu
Tip: Roman interbelic, realist, de tip obiectiv
Definitia romanului: Constructie epica in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa la care
participa un numar mare de personaje, intre care se formeaza conflicte puternice.
Face parte dintr-o trilogie pe tema pamantului si a conditiei taranului
-este primul din aceasta trilogie
-al doilea roman din trilogie este Rascoala
-al treilea roman a ramas in stadiul de proiect
Reprezinta drama taranului ardelean care face parte dintr-o societate in care pamantul reprezinta
una dintre valorile principale
Intamplarile din roman sunt caracteristice pentru lumea taraneasca de la finalul secolului al XIX-lea
Cuprins
Categorie: Roman realist obiectiv
Caracteristicile romanului realist:
-reprezinta realitatea in mod veridic, fara a idealiza personajele si circumstantele in care
actioneaza. Omul este prezentat ca un produs al mediului din care face parte.
Realismul este o Expresie a banalitatii cotidiene - Champfleury. Liviu Rebreanu foloseste o estetica de
tip naturalist.
-Ion renunta la orice cliseu din literatura si reprezinta veridic viata romanilor din Ardeal de la
sfarsitul sec. XIX. Realitatea nu se limiteaza la o singura clasa sociala, oferind fresca societatii
transilvanene din acea perioada.
-Actiunea se invarte in jurul personajului principal, Ion, care incearca sa urce pe "scara societatii",
insa esueaza, destinul sau fiind guvernat de cauzalitati previzibile
Viziune despre lume: Pentru Rebreanu, romanul este o Creatie de oameni si de viata. Scriitorul
recurge la un realism al esentelor. Naratorul este omniscient si urmareste existenta umana angrenata
in fluxul oarbei deveniri.
Raport realitate-fictiune: Sunt trei scene importante care au dat nastere romanului:
-La hotarul satului Prislop, autorul a asistat la o scena in care un taran imbracat in haine de
sarbatoare a sarutat pamantul
-Rodovica, fata unuia dintre cei mai bogati tarani, a fost batuta crunt de tatal sau pentru ca s-a
insurat cu "un prapadit de flacau, pleava satului"
-A treia scena care a dus la nasterea romanului este o discutie cu un tanar taran, Ion Pop al
Glanetasului, care isi marturisea dragostea sa pentru pamant, aproape "bolnavicioasa"
Transformandu-se in fictiune, aceste trei scene au servit drept schelet pentru un roman cu titlul
Zestrea, care a fost abandonat datorita lipsei unui personaj reprezentativ.
O parte din destinul familiei lui Rebreanu devine material de inspiratie pentru soarta familiei
Herdelea, iar Titu Herdelea este considerat un alter-ego al autorului.
Tema: Reprezentarea problematicii pamantului, particularizata in confruntarea dintre doua pasiuni
puternice: Iubirea pentru pamant si cea pentru o singura femeie. Dorintei lui Ion de a iesi dintr-un
destin care considera ca ii este strain i se adauga fatalitatea iubirii pentru o femeie care nu ii poate
apartine.
Perspectiva narativa: Ion propune o lume fictionala creata in concordanta cu realitatea. Naratorul se
situeaza in afara lumii prezentate in opera sa, personajele desfasurandu-si actiunile din "resortul lor
intern", fara niciun fel de simpatie sau antipatie din partea naratorului. Orice eveniment, chiar si cele
tragice, precum sinuciderile sau moartea lui Ion, sunt prezentate cu indiferenta.
Perspectiva narativa semnifica chiar viziunea despre lume a autorului, o lume in care personajele nu
sunt pedepsite sau rasplatite de o divinitate.
Structura: 13 capitole
Doua parti: Glasul pamantului, Glasul Iubirii, ce reprezinta chiar vocile care il motiveaza pe Ion. In
Glasul pamantului este urmarita dorinta lui Ion pentru pamant si avere. Renunta la dragostea pentru
Florica (saraca) si o lasa insarcinata pe Ana a lui Vasile Baciu, pentru a ii obtine zestrea.
In Glasul Iubirii, lui Ion ii revine dragostea pentru Florica, maritata intre timp cu rivalul sau, George
Bulbuc. Glasul iubirii il duce pe Ion intr-un final spre o moarte violenta.
Romanul are un corp de tip Sferoid, marcat de simetria din capitolele cu numele Inceputul, Sfarsitul.
Unele capitole au nume care concretizeaza esenta evenimentelor: Nunta, Sarutarea.
Tehnica narativa: Prin tehnica planurilor paralele se prezinta in acelasi timp viata intelectualilor
(Invatatorul Herdelea si Preotul Belciug) si cea a taranimii.
Incipit-final: Motivul drumului parcurs SPRE sat in incipit si INVERS in final ii da romanului un aspect
de corp sferoid.
Spatiu si timp: Evenimentele se desfasoara in cronologia timpului real, insa dupa moartea lui Ion,
personajul principal, timpul parca prinde viteza.
Spatiul in care se desfasoara actiunea este in imediata vecinatate a lumii din zona Bistritei.
Subiectul:
Expozitiunea este ampla. In curtea vaduvei lui Maxim Oprea se aduna tot satul la hora duminicala. Ion
danseaza cu Ana cea bogata, chiar daca Florica, fata frumoasa a gazdei il atrage.
Intriga: Aparitia lui Vasile Baciu, care il numeste pe Ion hot, talhar, sarantoc si fleandra, ceea ce ii
trezeste o sete de razbunare.
Actiunea: Se prezinta pe mai multe planuri narative evolutia personajelor. Nucleul actiunii: Ion, Ana,
Vasile Baciu, Florica, George. Desfasurarea actiunii incepe in momentul bataii dintre Ion si George.
Bataia este in aparenta pornita de la plata lautarilor, insa defapt se mascheaza un alt conflict:
intaietatea la mana Anei. Ion il loveste pe George cu parul si bataia se incheie. Ion renunta temporar
la pasiunea pentru Florica, si se axeaza pe dobandirea averii lui Vasile Baciu. Ion o seduce pe Ana, pe
care o lasa insarcinata si cu care se casatoreste. Ana este batuta si alungata de acasa, in cele din
urma sinucigandu-se. Sinuciderea Anei si pierderea copilului nu il afecteaza pe Ion deloc, Ana fiind
doar un instrument, iar Ion intorcandu-se la pasiunea pentru Florica, chiar daca acum era sotia lui
George.
Deznodamantul: Finalul este previzibil. Ion este prins de George noaptea la Florica, si este ucis cu
sapa. Acest conflict este simetric cu cel din incipit, unde "castiga" Ion. George este arestat, iar
Florica isi continua viata in singuratate. Singura persoana care are de castigat este preotul Belciug,
pentru ca pamantul lui Ion intra in posesia bisericii, si astfel se construieste turla.
Intr-un plan secundar al romanului se prezinta viata Herdelenilor - dificultatile intampinate de
invatator si evolutia lui Titu ca poet si jurnalist.
Scene importante:
Hora prezinta timpul, spatiul si personajele universului din roman. Personajele sunt ierarhizate si
categoriile sociale sunt delimitate. Primarul si chiaburii nu interactioneaza cu taranii mjjlocasi asezati
pe prispa. Sarantocii precum Alexandru Glanetasu dau tarcoale acestei lumi dar nu se apropie. Preotul
si familia Herdelea doar onoreaza cu prezenta, dar nu participa la petrecere. In aceasca scena se
observa cele doua personaje antagonice: Ion si George Bulbuc. Bataia de la carciuma dintre cei doi
este castigata de Ion, scena bataii find simetrica cu sfarsitul, cand Ion este rapus de rivalul sau.
Zvarcolirea: In capitolul II se evidentiaza atitudinea lui Ion fata de pamant, catre care simte o
"chemare". El "aude" vocile pamantului personificat, si percepe "mesajele" care vin din adancuri.
Sarutarea pamantului este o scena care evidentiaza momentul in care Ion se simte ca un urias la
picioarele caruia se zbate un balaur. Odata ce afla ca Florica se marita cu George, sentimentul de
glorie ii dispare, simtindu-se ca si cum cineva i-a luat "cea mai buna delnita de pamant". Aflam astfel
ca glasul pamantului si glasul iubirii nu mai sunt acum doua voci separate, si canta impreuna intr-o
"armonie" fatala.
Personajele:
Intelectualitatea - Zaharia Herdelea, una dintre figurile emblematice pentru planul epic secundar al
romanului. Presat de grija copiilor (9, din care au trait doar 3), Herdelea accepta compromisul si se
muta la Pripas, unde o duce greu la inceput, neavand locuinta asigurata de comuna. Invatatorul
cheltuieste din proprii bani pentru a repara o casa taraneasca in care sa stea, dar dupa un an, taranul
rupe contractul de inchiriere si se muta in casa aranjata de invatator. Patania se repeta si Herdelea
accepta oferta lui Belciug, cu care era bun prieten. Cu timpul, relatiile dintre cei doi se deterioreaza
si Herdelea simte orice tensiune ca o amenintare de a-si pierde agoniseala.
Dascalul se implica involuntar in lupte politice. In scena alegerilor (lupta dintre Victor Grofsoru si
candidatul maghiar), in urma depunerii votului sau, Herdelea este fortat sa se pensioneze.
Zaharia este lipsit de demnitate si se plange oricui. In final ajunge la Victor Grofsoru, a carui
infrangere este cauzata chiar de voturile intoarse de Herdelea. Victor il iarta in final.
Relatia Ion - Titu Herdelea
Ion si Titu reprezinta doua dintre tipurile umane principale din roman. Destinele lor sunt strans legate
si evidentiate intr-o retea de simetrii si opozitii de-a lungul operei.
Ion este tipul generic al taranului.
Titu este tipul taranului aspirant la statutul de intelectual. El este lipsit de forta de a-si pune in
practica idealul.
Cei doi au varste apropiate, au copilart impreuna. Ion il respecta datorita statutului sau de fiu al
invatatorului. Ii cere sfaturi des, insa consecintle urmarii acestor sfaturi sunt devastatoare.
Cand Ion se plange ca Vasile Baciu nu i-o da pe Ana de sotie, el spune ca trebuie sa-l sileasca, ceea ce
ii da lui Ion ideea de a o lasa insarcinata.
Ion a fost dat la scoala la insistentele invatatorului. Initial a fost un elev silitor, cuminte, a fost scutit
chiar de taxa de inscriere, insa dupa doua luni a refuzat sa mai mearga la scoala pe motiv ca ii placea
mai mult munca de pe camp. A continuat totusi sa citeasca gazete si carti imprumutate de la invatator.
Titu, un elev eminent, in clasa a III-a la liceu se simtea persecutat. S-a mutat apoi la liceul unguresc
din Bistrita, apoi la liceul sasesc, dupa care a terminat ultimele doua clase liceale acasa, din cauza
taxelor prea mari. Nu isi da bacalaureatul, deci nu poate deveni preot, notar sau macar profesor, cum
si-a dorit tatal sau.
In prezent, in timp ce Ion se chinuia sa scape de statutul de sarantoc, Titu se angajeaza ca ajutor la
notarul din Salva, publica o poezie de trei strofe, si declarandu-se poet, castiga admiratia
domnisoarelor din tinut. In timp ce Ion se zbate intre pasiunea pentru Florica si patima pentru averea
Anei, Titu traieste o iubire pentru Lucretia Dragu si o aventura cu Roza Lang.
Comparatie:
Ion este un flacau al carui calitati l-ar fi pus pe o pozitie exceptionala in sat, insa este marginalizat
datorita faptului ca nu are pamant, criteriu fundamental in acea lume.
Titu, desi porneste de pe o pozitie privilegiata, este un mediocru.
Tipologia celor doua personaje este evidentiata de aumite scene. Pentru Ion, o scena reprezentativa
este cea a sarutarii pamantului.
Evolutia lui Titu este sintetizata in penultimul capitol, in scrisoarea de la Bucuresti catre parinti. Este
un om acum maturizat de dorul de casa, care se simte instrainat de Ardeal.
Modalitati de caracterizare
Ion este caracterizat prin faptele sale de pe tot parcursul romanului, prin tehnica basoreliefului.
Chiar daca el este exponentul unei clase sociale, el evolueaza spre atipic, individualizandu-se. O
caracteristica importanta a sa este forta cu care incearca constant sa-si "invinga" destinul. Cele doua
femei care ii modeleaza destinul sunt concepute in antiteza: Ana, urata dar bogata si Florica,
frumoasa dar saraca.
Naratorul realizeaza descrierea personajelor direct, obiectiv si neimplicat.

Ion de Liviu Rebreanu

Romanul „Ion" de Liviu Rebreanu reprezintă o certitudine a valorilor realismului după

literatura sămănătoristă şi poporanistă. Direcţiia sămănătoristă şi cea poporanistă, ce presupuneau
iluminarea ţăranului prin cultură, reprezentau un ideal. De aceea, satul si ţăranul apăreau ca realităţi
idilice, ca in poeziile lui George Coşbuc.
Când apare romanul „Ion" in 1920, criticul Eugen Lovinescu scrie laudativ despre Liviu
Rebreanu, observând realismul creării personajelor. Pentru prima data, satul si ţăranul erau două
realităţi privite cu detaşare. Chiar si George Călinescu, adeptul realismului, a considerat ca pentru
multa vreme literatura romana va fi o literatura de „Ioni". Paradoxal, tocmai Călinescu nu va scrie
niciodată un astfel de roman. Opinia sa nu este însă acceptata de Eugen Lovinescu, adeptul
modernismului. El apreciază romanul lui Rebreanu, in sensul noutăţii de perspectiva, in raport cu alte
romane scrise pe aceeaşi temă. Totuşi, el formulează teoria sincronismului, considerând ca o dată cu
evoluţia civilizaţiei, trebuie sa existe un altfel de roman, acela cu referinţă citadină.
In perioada interbelica se constata o adevarata tradiţie de scriere a nuvelelor, considerate
nuclee tematice pentru romane. Această realitate este vizibila atât in cazul lui Camil Petrescu, cat si
in cel al lui Liviu Rebreanu. Nuvela anticipeaza conflictul din romanul „Ion", in timp ce nuvelele
„Catastrofa" si „Iţic Ştrul dezertor" reprezinta puncte de plecare ale romanului „Pădurea
spanzuratilor".
In „Mărturisiri", carte publicata in 1932, Liviu Rebreanu explica geneza romanelor „Ion" si
„Padurea spanzuratilor". Aceasta este o dovada a conceperii apriorice a ambelor texte. Atunci, aceste
romane aparţin doricului, in terminologia lui Nicolae Manolescu in "Arca lui Noe". Totusi, "Padurea
spanzuratilor" poate fi considerat text de tranzitie intre doric şi ionic, intrucât exista si elemente de
psihologizare a protagonistului Apostol Bologa. Naratiunea, in ambele romane, este la persoana a III-
a, iar naratorul este omniscient si extradiegetic (Gérard Genette – „Figures III").
 In „Mărturisiri", autorul expune trei evenimente, care l-au impresionat, conducandu-l spre
crearea romanului „Ion". Rebreanu aminteşte de cazul unei fete, care a fost necinstita de un flacau
din sat, fiind apoi bătuta si alungata de tatal ei. In romanul "Ion", Ana va fi personajul care va avea un
destin tragic. Crezându-se iubita de Ion, se indreapta spre acesta, ca spre fericirea însăşi,
conştientizând treptat ca iubirea lui Ion nu a fost decât o iluzie.
Un alt eveniment care l-a marcat pe autor a fost vederea unui ţaran, care s-a aplecat si a
sarutat pamantul. De aici provine scena in care personajul Ion va saruta pamantul, traind un sentiment
aproape mistic.
Autorul a mai fost impresionat si de cunoasterea unui taran, care se numea chiar Ion al
Glanetaşului. Acesta era foarte sarac, dar harnic si iubea pamantul, cu o patima nemaiîntâlnită.
Autorul va corela aceste trei evenimente si va concepe romanul.
Ciclicitatea este o alta caracteristica a romanului realist. „Ion" incepe si se sfarseste prin
motivul „drumului”. In viziunea lui Rebreanu, drumul este o metafora a vietii. Criticul Lucian Raicu
sesizeaza ca „scriitorul stie sa redea viata". De asemenea, primul capitol este intitulat „Inceputul", iar
ultimul „Sfarsitul", astfel incat textul devine echivalent unei existente. Si in romanul „Răscoala" se
observa acelaşi procedeu, intrucât primul capitol are titlul „Răsăritul", iar ultimul „Apusul". Miscarea
soarelui pe cer devine astfel o metafora a vietii. Devine pertinenta si afirmatia lui Jean Ricardou, din
„Noi probleme ale romanului". Autorul sesizeaza ca intre incipitul si finalul unui text literar exista o
strânsă legătură, chiar daca se afla la o mare distanta narativa.
Simetria romanului „Ion" rezulta si din scena horei. Exista doua hore in text: una la început
si alta la final. Din punct de vedere simbolic, hora corespunde motivului „cercului”, sugerand
ciclicitatea. Hora iniţială reprezinta viata, reunind toate personajele semnificative in evenimentele ce
vor fi narate. Hora finala, simbolizează începutul unei noi existente, dupa sinuciderea Anei si omorârea
lui Ion de către George.
Din punct de vedere structural, romanul este alcatuit din doua parti intitulate simbolic
„Glasul pamantului" si „Glasul iubirii". Termenul comun ambelor titluri este "glasul", ca o voce
interioara a personajului Ion, care este fascinat mai intai de pamant si apoi de iubire. El se va
indrepta spre ambele teme, insa, ca in romanele lui Dostoievski, prima alegere influenţează intregul
destin. Ion nu se mai poate întoarce spre eros, pentru ca prima sa opţiune a fost pamantul. De altfel,
si uciderea sa de către George, cu sapa, unealta a pământului, sugerează ca Ion este predestinat sa
ramana in tema pamantului.
In critica literara, de la George Călinescu la Eugen Lovinescu, personajul Ion a fost analizat
numai in datele eticului, fiind considerat o „bruta", un „instinctual". Aceste calificari i se par mult prea
simpliste criticului Lucian Raicu. El demonstreaza in momografia dedicata lui Liviu Rebreanu, ca
asemenea considerari nu conduc decat spre o discutie sterila asupra lui Ion. Intr-adevar protagonistul
nu are soluţii pentru situatia in care se afla. Pamantul este dorit cu patima, fiind iubit „ca o ibovnica",
aşa cum reiese din scena sarutarii pamantului. Chiar autorul in „Marturisiri" explica faptul ca, pentru
taran, pamantul nu este un simplu obiect de exploatare, ci mai degraba „o fiinta vie, fata de care
nutreste un sentiment straniu de adoraţie si de teamă". Atunci, pamantul reprezinta o motivaţie a
unor obsesii de tip freudian. Si Lucian Raicu sesizează ca Rebreanu scrie un roman al unei obsesii,
adica al unei chemari secrete, care covarseste totul. Din acest punct de vedere se poate face legătura
intre romanul lui Rebreanu si cele ale lui Dostoievski. In „Crima si pedeapsa", dar si in "Fratii
Karamazov", personajele sunt dominate din subterana de obsesiile care le motivează actiunile. Ele nu
se pot împotrivi acestor trăiri, asa cum nici Ion nu poate sa nu auda „glasul pamantului" si apoi „glasul
iubirii".
 Intentia autorului (Umberto Eco – „Limitele interpretarii") a fost, ca prin toate romanele
sale, sa redea viata. Aceasta realitate este vizibila in romanul "Ion", in primul rand prin motivul
„drumului”, o metafora a vieţii. Aşadar, intre intenţia autorului si cea a operei exista o echivalenta.
Descrierea drumului cuprinde si o semnificatie iniţiatică, pentru ca, simbolic, reprezinta o
invitatie a lectorului in parcurgerea textului. Naratorul apare in ipostaza de martor, amintind cu
fidelitate mai multe spatii, care vor conduce in cele din urma catre satul Pripas, locul desfăşurării
evenimentelor: Cârlibaba, Someş, Cluj, Armadia, Jidoviţa, Bistriţa etc. La finalul romanului, toţi aceşti
topoí, insa, in ordinea inversa, astfel incat este exprimata indepartarea de sat. Simetria textuala este
asadar observabila si la nivelul locurilor care alcătuiesc împrejurimile satului Pripas.Daca initial,
drumul este privit dintr-o perspectiva a planului indepartat, asa cum sugerează si topoíi enumerati, se
va trece la o perspectiva a prim planului, când satul va fi descris din interior.
In „Noi probleme ale romanului", Jean Ricardou sesizeaza ca nu exista descriere fara
naratiune, ajungand la conceptul „descrierii narative”. Dupa observarea drumului, naratorul-martor va
descrie doua realitati esentiale in roman: casa invatatorului Herdelea si cea a lui Alexandru Pop
Glanetaşu. Prin descrierea acestor doua case sunt caracterizate in mod indirect personajele,
anticipandu-se cele doua planuri ale romanului: al intelectualitatii sotului, prin invatatorul Herdelea si
al taranimii prin Alexandru Pop Glanetaşu, tatăl lui Ion.
Casa lui Herdelea are o topologie centrala, iar descrierea ei este una narativa, chiar prin
personificarea celor doua ferestre, care se uita tocmai in inima satului "cercetătoare si dojenitoare".
De fapt, invatatorul Herdelea este cercetator si dojenitor, intrucat reprezinta instanţa morala a
satului, având rolul de comentator al evenimentelor.
Casa lui Alexandru Pop Glanetaşu reflecta saracia si mizeria in care se complace aceasta
familie: „coperisul de paie parca e un corp de balaur". Ion, fiul lui Glanetaşu, este singurul care
doreşte sa obtina un statut social. Desele conflicte dintre el si tatăl sau pornesc de la lipsa
pamantului. Ambiţia lui Ion este de a avea cat mai mult pamant si toate actiunile sale se vor indrepta
in aceasta directie.
In „Arca lui Noe", Nicolae Manolescu observa ca romanul creează, la inceput, impresia de
pasivitate, satul pare a fi cu desavarsire pustiu. Descrierea horei apare atunci ca element de contrast,
reflectând pasiunea vieţii.
Scena horei este semnificativa si in ceea ce priveste cele doua teme ale romanului: pamantul
si iubirea. La nivelul discursului narativ sunt vizibili mai multi termeni, care corespund ambelor teme.
Semnificanţi precum „asprime", „aţâţă", „sângele", „soarele", „sfârâie", „aprig", „infocat", sunt sugestii
ale focului, privit ca pasiune a jocului. Hora devine atunci o manifestare a pasiunii debordante: "flăcăii
isi încolăcesc bratele, mereu mai strâns pe după mijlocul fetelor". De tema pamantului apartin
semnificanti precum: „colbul", „stratul", ‚pamantul", „brăzdate", „praf". Intr-un mod inexact s-a
afirmat in critica literara ca Liviu Rebreanu ar fi un scriitor fara stil. De la bun inceput, scena horei
cuprinde termenii citati anterior, exprimand temele romanului.
La hora sunt prezente toate personajele semnificative la nivelul istoriei narate: Ion, Ana,
George, Florica, Vasile Baciu, Savista. Aceasta din urma are o functie esentiala intrucat apare in toate
momentele semnificative ale textului. Ea mediază, de fapt, intre text si vocea autorului.
La hora, Ion joaca numai alaturi de Ana, desi lectorul afla ca intr-un timp anterior o iubise
pe Florica. Asadar, cuplurile initiale fusesera: Ion-Florica si George-Ana. Toate aceste patru
personaje se afla in contrast.Ana si Florica par a fi create dupa modelul basmului: Florica este
frumoasa, dar săracă, in timp ce Ana este urata, cel putin in viziunea lui Ion, dar bogată. De asemenea,
George este cel mai înstărit flăcău din sat, in timp ce Ion este cel mai sărac.
 Ion este fascinat de Ana, pentru ca vede in ea o oglinda a pamantului dorit. Trairea pasionala
a realitatii pamantului conduce erosul catre alt plan. Pamantul este privit "ca o ibovnica", atat de catre
Ion cat si de taranii din „Rascoala". Ion se va indeparta de Florica, pe care o iubea cu adevarat, pentru
a o seduce pe Ana, personaj care simbolizeaza, pentru el, pamantul. Atunci, Ana si Florica exprima la
randul lor temele romanului. Aurel Sasu observa in „Liviu Rebreanu - Sarbatoarea operei", ca Ion
renunta la erosul identificat in Florica, pentru a se indrepta spre tema pamantului. Lucian Raicu
demonstreaza ca, renuntand la eros, Ion se indeparteaza, de fapt, de sine, conştientizând mai tarziu
realitatea tragica.
Incă din scena horei, Ion va simula iubirea fata de Ana, chemand-o spre un spatiu al fericirii
aluzorii: „Sa vii Anuţă... Stii tu unde !".Numele de alint „Anuţă" exprima doar in aparenta iubirea. Ana
se va indrepta spre Ion, vazand in acesta fericirea insasi. Atunci, motivul „drumului” capata si
conotaţii simbolice. La finalul romanului si Ion va incerca sa o recupereze pe Florica, dar se va defini
ca personaj tragic, asemenea Anei.
Spaţiul spre care o cheamă Ion pe Ana este, de fapt, unul al inchiderii. Crezand ca merge
spre fericire, Ana va merge, de fapt, spre moarte. Romanul va cuprinde o cucerire gradata a Anei,
care va culmina cu scena de pe cuptor, cand aceasta i se va dărui lui Ion, chiar in casa tatălui ei.
Crezându-se iubita, Ana va suporta cu umilinta privirile tuturor care o pândesc după garduri si
ferestre „pipăindu-i burta, comtemplându-i mersul". Este momentul dupa scena de pe cuptor, când Ana
ramane insarcinata cu Ion. Niciodata nu il va invinovati pe acesta. Dimpotriva, isi va asuma intregul
destin. Actiunile Anei isi gasesc explicatia in dorinta sisifică a trairii fericirii, realitate evidenta si in
cazul lui Ion.
In imaginar, acesta identifica in Ana propria pasiune pentru pamant. Casatorindu-se cu Ana, va
constientiza treptat ca tema pamantului nu este suficientă. De aici apar si frustrările personajului. El
incepe s-o bata pe Ana, trimitand-o acasa la Vasile Baciu, care, conform mentalitatii traditionale, o
bate la randul sau si o trimite la Ion. Ana se simte tot mai mult intr-un spatiu al captivitatii, in care nu
se mai regaseste nicaieri. Numeroasele drumuri de la casa sotului, pana la casa tatalui si invers,
definesc un labirint fara centru, in care Ana, treptat, va disparea. Moartea reprezinta unica sansa a
salvarii.
In tema vinovăţiei nu se va incadra doar Ion, ci si Titu, fiul invatatorului Herdelea. Intr-o
discutie avuta cu Ion, acesta ii sugereaza sa o lase insarcinata pe Ana, pentru ca numai in acest fel il
poate obliga pe Vasile Baciu sa consimta casatoria.
Ca si in romanele lui Dostoievski, raporturile dintre personaje se stabilesc in functie de
tema frustrarii. Violentele de limbaj si de gesturi in relatiile dintre Ion si tatal sau rezulta in urma
frustrarii de a nu avea pamant. Ion este personajul unei vitalitati debordante: este ambitios si
muncitor si va face tot posibilul sa obtina tot ceea ce isi doreste. De aceea va intra in numeroase
conflicte si cu Vasile Baciu. In „Arta prozatorilor romani", Tudor Vianu considera ca aceste doua
personaje reprezinta „pasiuni identice". Intr-adevar se creeaza o relatie pasionala intre Ion si Vasile
Baciu, dar prin tema urii. Ortega y Gasset explica in „Studii despre iubire" ca ura este tot o pasiune,
asemenea iubirii, insa corespunde dorintei de a desfiinţa obiectul urât. Ura lui Vasile Baciu trebuie
relationata de propriul sau trecut. Si el fusese asemenea lui Ion, un taran sarac, dar harnic. Casatoria
lui cu mama Anei fusese una formala, pentru ca aceasta avea pamant, insa, intre timp, Vasile Baciu
invata sa isi iubeasca sotia. El intuieste insa ca Ion nu o va putea iubi niciodata pe Ana.In Ion se vede
pe sine, pe cel din trecut, la fel cum in „Moara cu noroc" de Ioan Slavici, Pintea justitiarul isi
aminteste de faradelegile facute, atunci cand il vede pe Lica Samadaul.
O relatie bazata pe frustrare exista si intre Ion si George Bulbuc. Pentru George, Ion este
un rival ereditabil, pentru ca reuseste sa o cucereasca pe Ana. George simte frustrarea celui invins si
nu intamplator se va insura tocmai cu Florica, erosul insusi pentru Ion. Aşadar, cuplurile initiale Ion-
Florica si George-Ana se vor inversează. Ion se va casatori cu Ana, cea mai bogata fata din sat, in
timp ce George se va insura cu Florica.
Tema privirii apare la modul obsedant in roman, incepand cu scena horei, cand Ion o priveste
insistent pe Ana, luand-o treptat in posesie. La nunta Floricai cu George, privirea este multipla. Ana se
uita la Ion, care la randul lui o priveste doar pe Florica. Intreaga scena este vizualizata si de George,
care incepe sa intuiasca pasiunea lui Ion. El nu va suporta sa fie invins si pentru a doua oara, si-si va
manifesta ura mai tarziu in actul uciderii lui Ion.
La nunta Floricai cu George, Ana incepe sa aiba certitudinea ca nu este iubita. In drumul
intoarcerii spre casa, ea ii va marturisi lui Ion hotararea sinuciderii: „Am sa ma omor, Ioane!". In
realitate, asteapta sa auda cuvintele iubirii, insa raspunsul lui Ion, scurt si sec: "Da omoara-te dracului
ca poate asa am sa scap de tine", o determina sa ia hotararea finala.
In cea mai mare parte, romanul implica un tip narativ auctorial, echivalent focalizarii zero
(Gérard Genette – „Figures III") si viziunii din spate (Jean Pouillon – „Timp si roman"). Exista insa
scene in care tipul narativ este actorial, intrucat naratorul omniscient preia gandurile si trairile
personajelor. Scena sarutarii pamantului este sugestiva din acest punct de vedere. In monografia
inchinata lui Liviu Rebreanu, Lucian Raicu observa ca toate romanele autorului sunt axate in jurul unor
obsesii. Scena in care Ion ingenuncheaza si saruta pamantul este relevabila pentru imaginea
pamantului matern, privit acum la modul pasional: "sufletul ii era patruns de fericire [...] Lotul negru,
lipicios ii ţintuia picioarele, îngreuindu-le, atragandu-l, ca bratele unei iubite patimase". De aceasta
data, focalizarea este interna, iar viziunea este „avec”. Gestul sarutarii pamantului provine din
subterana trairii: "Apoi incet, cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-
si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud". Actul ingenuncherii sugereaza o umilinta a personajului in
fata pamantului, care este „numai al lui acuma". Sarutul reflecta dualitatea personajului, care va trece
simbolic, de la hora vietii la cea a mortii: "si in sarutarea aceasta grabita, simti un fior rece,
ametitor".
Scena sinuciderii Anei implica incă o data o schimbare de perspectiva. Naratorul omniscient isi
va insusi trairile Anei. Inainte de a se sinucide, Ana vrea sa afle ce simte omul inainte de a muri. De
aceea, va fi foarte fascinata de moartea lui Avrum si a lui Dumitru, de la care invata cum trebuie sa se
sinucida. Sinuciderea nu poate exista fara trairea profunda a imaginii celuilalt. Pentru Ana, Ion
reprezinta totul, asa cum ii si marturiseste: „Tu eşti Dumnezeul meu Ioane". Cand va realiza ca iubirea
lui Ion pentru ea a fost doar o iluzie, Ana va se va simti captiva intr-un spatiu fara centru. Singura
posibilitate de a-si depasi limita va fi indreptarea catre moarte. Va ajunge sa-l urasca pe Ion, pe care-
l vede chiar in imaginea propriului copil, Petrisor. Inainte de a se sinucide, Ana va patrunde in grajd,
fiind uimita de intunericul de acolo. Simbolic, trece de la imaginea luminii de afara, sugestie a fericirii
pierdute, la intunericul ce reprezinta ultima etapa a existentei sale. In momentul sinuciderii, Ana este
caracterizata in relatie directa cu pamantul, pe care nu-l mai poate atinge: „Deodată ii trece prin
minte ca acu are sa moara, se ingrozi si vru sa se intinda, sa atinga pamantul, sa fuga de moarte. Dar
degeaba mişca picioarele căci nu gasea niciun sprijin". La Rebreanu, tema pamantului instituie tragicul
fericirii iluzorii. Asemenea lui Ion, si Ana aspira acum la pamant, sugestie de aceasta data a mortii.
Tema morţii se imbina acum cu aceea a erosului. Ana simte „o placere grozava, ametitoare, ca
si cand un ibovnic mult asteptat ar fi imbratisat-o cu o salbaticie ucigatoare". Termeni si sintagme
precum „placere", „ibovnic", „ar fi imbratisat-o", „salbaticie ucigatoare" exprima intr-o alta forma
tema erosului. In starea de sufocare se convertesc pamantul, moartea si erosul. Tema iubirii apare ca
pasiune a mortii, ca in romanele lui Dostoievski. Inainte de a muri, Ana revede momentul care i-a
schimbat destinul: "ca o fulgerare ii mai trecu prin creieri noaptea, cuptorul, durerea, plăcerea".
 In capitolul al XII-lea, simbolic in privinta cifrei, este narata uciderea lui Ion de catre
George. Cifra 12 este simbolica, exprimand sfârsitul unui ciclu existential, in acest caz, moartea lui
Ion. Inca de la începutul capitolului, naratorul omniscient sesizeaza instaurarea unui aparent
sentiment de prietenie intre cei doi rivali: „precum flacaii se duc pe la fete in fiecare seara [...] tot
astfel se ducea acum Ion pe la George, nesimtit, ca spre un frate bun". Tema urii se impleteste cu cea
a fascinatiei. Prietenia celor doi este aparenta, fiind motivata de o atractie fata de celalalt. In
subconstient, George il invidiază pe Ion pentru ca reusise in trecut sa o seduca pe Ana, iar Ion il
uraste pe George, pentru ca acesta este cu Florica. Dacă anterior, Ion fusese intr-un raport de
superioritate fata de rivalul sau, acum George este cel care il domina pe Ion. Fiecare a avut un rol al
frustrarii. Pentru amandoi, erosul a reprezentat o mediere, pentru ca au iubit ceea ce nu au putut
avea.
Pentru a o recastiga pe Florica, Ion se foloseste de orice pretext pentru ca sa-l viziteze pe
George. Reapare in acest capitol Savista, care va anticipa moartea lui Ion. Savista are un rol esential
in roman, pentru ca ea apare in toate momentele cruciale ale textului, chiar si in scena horei. Inaintea
sinuciderii Anei, ea ii va reprosa acesteia in enunturi asintactice intreaga existenţă. Sătenii o
considera nebuna si aproape nimeni nu ia in seama vorbele ei. De fapt, Savista mediaza intre text si
vocea autorului. Ea este asemenea carului antic din tragediile grecesti sau ale bufonului din dramele lui
Shakespeare. Bufonul sau nebunul intruchipa singurul personaj care putea rosti adevarul, fara teama
de a fi pedepsit. In capitolul al XII-lea, Savista ii spune lui George despre Ion si Florica:
„Ion...fost...Florica...fost...tâlhari...omoară, omoară!". De fapt, Florica ii este infidela lui George,
dăruindu-se lui Ion. George intuieste aceasta realitate, mai ales dupa ce asculta si vorbele Savistei.
Crima va fi premeditata: "Apoi daca e asa il omor! Amu nu mai iert...il omor!".
Traind in tema geloziei,George se hotaraste sa isi verifice banuiala, punand la cale un plan. Ii
va spune lui Ion la carciuma ca are de gand sa plece toata noaptea la padure, lasand-o pe Florica
singura. Intr-adevar George va pleca de acasa, dar se va intoarce pentru a vedea daca Florica se
intalneste cu Ion. Cu cat se apropia mai mult, lui George i se parea ca, de fapt, se indeparteaza.
Aceasta este o dovada a trairii unui labirint lipsit de centru, la fel cum anterior se petrecuse cu Ana:
„Cu cat se apropia, cu atat ii era mai frica sa nu ajunga prea tarziu". Descrierile au o valoare narativa:
„Cerul se innoureaza treptat, treptat. O stea verzuie care mai clipea singuratica disparu deodata [...]".
Ambele realitati instituie tema mortii, caci George va infaptui crima. Il va astepta pe Ion in gradina si
in momentul in care acesta va aparea, il va lovi nu cu toporul, asa cum planuise initial, ci cu sapa.
Paradoxal, Ion nu va schita niciun gest de autoaparare, ca si cum si-ar fi acceptat destinul. El este
predestinat sa ramana in tema pamantului, prima sa optiune. Chiar sapa, unealta cu care se lucreaza
pamantul, simbolizeaza aceasta realitate.
Analizand romanele lui Dostoievski, „Fratii Karamazov" si „Crima si preadeapsa", Julia Kristeva
problematizează tema crimei si a sinuciderii. Ambele teme sunt traite in conformitate cu indepartarea
de Dumnezeu, care simbolizează centrul absolut. Sinuciderea este analizata in baza a patru enunturi:
„Dumnezeu nu exista. Eu sunt Dumnezeu. Eu nu exist. Eu ma sinucid.". Urmând aceeaşi paradigma,
crima este explicata in raport cu alte patru enunturi: „Dumnezeu nu exista.Tu esti Dumnezeu. Tu nu
exişti. Eu te ucid.". Crima se naşte din trairea maxima a urii, adica din dorinta de a-l desfiinta total pe
celalalt. Astfel se explica si violenta cu care il loveste George pe Ion. Linistea care il va stapani pe
George, după înfăptuirea crimei este o dovada a trăirii in subterana. Aproape ca nu constientizeaza
ceea ce a făcut. El se întoarce acasa, afirmand senin fata de Florica: "L-am omorat!".
Uciderea lui Ion este narata dintr-o dubla perspectiva. In capitolul al XII-lea se impune
perspectiva lui George asupra acestei realităţi, in timp ce in ultimul capitol, al XIII-lea, scena este
reluata, de data aceasta evocandu-se ceea ce traieste Ion. Atunci, tipul narativ este actorial (Jaap
Lintvelt – „Punctul de vedere"), la fel ca in scena sărutarii pamantului de catre Ion si in cea a
sinuciderii Anei. Sangele pe care Ion il vede scurgandu-se, nu mai este o reflectare a temei vietii, ci
simbolizeaza moartea. Perspectiva apartine personajului, caruia naratorul ii preia gandurile. Atunci
focalizarea este interna, iar viziunea este „impreuna cu". La fel ca Ana, Ion isi va aminti, inainte de a
muri, intreaga viata, traind sentimentul spatiului inchis. Ultimele ganduri ale sale se indreapta tot
catre pamant, dovada ca este predestinat sa apartina acestei teme: "si-i parea rau ca toate au fost
degeaba si ca pamanturile lui au sa ramaie ale nimanui...".
In roman exista, dincolo de planul taranesc, si intelectualitatea satului. Invatatorul Herdelea
este reprezentantul acestui nivel. Frustrarile personajelor se regasesc si in acest plan, dar nu ating
limita maxima, ca in cazul lui Ion. In primul rand se remarca frustrarea invatatorului Herdelea, faţă
de existenta sociala. Fiindu-i teama ca-si poate pierde postul, el va vota cu candidatul ungur. Herdelea
este un personaj meditativ prin care se coreleaza intelectualitatea satului si planul taranesc.
Asemenea fiului sau Titu, Herdelea incearca sa creeze o armonie intre aceste niveluri sociale.
Se remarca si frustrarea lui Titu in raport cu tatal, atunci cand acesta din urma voteaza cu
candidatul ungur. Totuşi, conflictele dintre ei nu ajung la violenta celor dintre Alexandru Pop
Glanetaşu si Ion.
Tema pământului generează o alta frustrare in relaţia dintre invatatorul Herdelea si preotul
Belciug, care, la fel ca Ion, dorea pamant. La finalul romanului, cei doi se impaca. Ajung la concluzia ca
au un rol esenţial in iluminarea ţăranilor.
Tema erosului este sumar schitata prin iubirile celor doua fete ale lui Herdelea, Laura si
Ghighi. Ambele sunt personaje feminine bovarice, imaginându-si povesti de iubire, in timp ce se
pregatesc pentru un bal pe o perioada de un an de zile, care va avea loc la liceul din Armadia. Iubirile
lor nu ating limita tragicului, ca in planul ţărănesc.
Spre finalul romanului, invatatorul Herdelea va fi inlocuit de Zăgreanu. Initial, Herdelea il
uraste pe noul învăţător, dar va exista si impacarea, în momentul in care acesta se va insura cu Ghighi,
fata lui Herdelea. De fapt, la hora finala, după uciderea lui Ion de catre George, toate personajele se
impaca, instaurandu-se armonia. Hora incheie in mod ciclic romanul, la fel ca si motivul „drumului”.
Invatatorul Herdelea si cu sotia sa vor parasi satul, uitendu-se melancolic inapoi, spre noua familie
constituita intre Zăgreanu si Ghighi. Este momentul in care invatatorul Herdelea isi aduce aminte de
prima sa sosire in sat. Drumul presupune si o ieşire a lectorului din text. Romanul se incheie intr-un
mod simetric, trăsătură a textului realist.

Comentariu literar - romanul Ion de Liviu Rebreanu

Q: Intreaba despre Comentariu literar - romanul Ion de Liviu Rebreanu
Comentariu literar - romanul Ion de Liviu Rebreanu Romanul apare in 1920.

Geneza scrierii se poate urmari dupa marturisirile lui Rebreanu insusi. Procesul creator a fost
indelungat si esenta lui consta in sudarea intr-o viziune unitara a trei experiente de viata traita,
distantate intre ele prin ani si fara legatura cauzala de la una la alta.

Prima dintre experiente a fost uimirea pe care a simtit-o Rebreanu, intr-una din primaverile tineretii
sale, cand iesise la rasaritul soarelui cu arma pe un colnic la vanat de porumbei a observat cum un
taran, socotindu-se nevazut de nimeni a sarutat pamantul jilav de roua, cu infocare, ca pe o iubita.
Gestul a fost inregistrat pentru pitorescul lui in sine, fara a i se atribui o semnificatie precisa.

Cea de a doua experienta de viata autentica i-a fost transmisa scriitorului de sora sa Li
via si formeaza substanta nuvelei Rusinea. Este vorba de patania unei fete bogate de la tara,
Rodovica, amagita de un flacau sarac si supusa din aceasta cauza, celor mai cumplite batai de catre
tatal sau. in chip evident aceste fapte, cu modificarile de rigoare se regasesc in Ion constituind
esenta raporturilor dintre erou, de o parte, Ana si tatal ei, Vasile Baciu, de alta parte.

A treia experienta este constituita de impresia puternica pe care i-a lasat-o lui Rebreanu convorbirea
cu un fecior de la tara, Ion al Glanetasului, istet si vrednic, impovarat de greutati si deznadajduit,
pentru faptul ca nu avea pamant. Calea sintezei intre aceste momente de viata, atesta in continuare
Rebreanu, a fost atribuirea catre Ion al Glanetasului, cu motivele sociale si sufletesti necesare si a
faptelor apartinand, in realitatea traita, autorilor celorlalti doua momente. Procesul de elaborare a
romanului, trecand prin fazele manuscrise Rusinea si Zestrea, a fost indelungat, comprimand romanul
Ion, L. Rebreanu s-a gandit mai mult la o fresca a satului transilvanean din care insusi autorul s-a
ridicat "ca poet al omului teluric", dupa cum il apreciaza G. Calinescu.

Romanul, impartit in doua volume: Glasul pamantului si Glasul iubirii, ne transpune in lumea satului
ardelean de la sfarsitul secolului trecut si inceputul secolului nostru. Avem in fata o fresca vasta,
cuprinzand, pe langa viata taranimii si pe cea a intelectualitatii satelor cu unele reflexe din pulsatia
nationala a intregului Ardeal. Firul principal al actiunii se tese in jurul eroului scrierii, flacaul chipes,
voinic, inteligent, si vrednic, dar sarac, Ion al Glanetasului, care din setea de a se imbogati isi
sacrifica iubirea pentru Florica, o fata frumoasa, insa saraca asemenea lui, si se casatoreste cu Ana,
fata uratica si prizarita, fiica unui bogatas al satului, Vasile Baciu, care a consimtit sa i-o dea de sotie,
numai dupa ce a aflat ca Ion o sedusese si ca, in consecinta, gandul lui de a o marita cu George Bulbuc,
cel mai bogat flacau din sat, nu se mai poate implini. Dupa casatorie Ion o maltrateaza pe Ana pana
cand aceasta, nemaiputand suporta, se sinucide, lasand in urma-i un copil de cateva luni, Petre. in scurt
timp moare si acest copil. Vasile Baciu crede ca, dupa moartea Anei si a copilului Petre, ar putea primi
pamanturile inapoi. Legea insa nu-l favorizeaza, lucru care nu era cunoscut nici de Ion. Preotul satului,
Ion Belciug, a speculat nestiinta lor, angajandu-i in scris ca, dupa moarte, Vasile Baciu si Ion sa lase
toata averea lor bisericii.

intre timp, Ion se intoarce la iubirea dintai, Florica, devenita sotia lui George. insa George Bulbuc,
sotul Floricai, il surprinde noaptea in curte si-l omoara,

Romanul se incheie cu perspectiva ca averile lui Ion sa fie trecute bisericii, spre revolta lui Vasile
Baciu. De asemenea, se contureaza perspectiva ca in sat sa vina un invatator tanar, mai energic si
contradictie cu punctele de vedere ale preotului, George, merge la inchisoare, iar viata satului Pripas,
agitata mai intens pentru a clipa, isi reia cursul tihnit.

in roman Liviu Rebreanu urmareste doua planuri paralele.

in primul plan scriitorul aseaza viata tanarului taran Ion Pop al Glanetasului. Din viata lui se desprind
insa aspecte antagonice: dragostea lui pentru Florica, fata saraca, (fiica vaduvei lui Maxim Oprea), si
dorinta arzatoare de a obtine ca zestre pamant mult, pe cai mai putin cinstite. Ion cunoaste un acelasi
exemplu, chiar in experienta lui Vasile Baciu, tatal Anei. Pariurile lui Ion sunt exprimate diferit, in
functie de interesul urmarit. Astfel el tainuieste iubirea pentru Florica si isi disimuleaza setea de
pamant sub comportamentul unui indragostit fata de Ana Baciu. in tesatura mestesugita a actiunii se
ascunde faptul, ca pierzand pe Ana, Ion nu risca nimic: stingandu-se dragostea oarba ce-i acordase
Ana, o pierde pe ea si pe fiul lor Petre. El obtine pentru posteritate stima exprimata public de preotul
Ion Belciug, stima de care el nu se mai poate bucura insa. Pentru Florica, Ion si-a riscat viata.

in planul al doilea al romanului, paralel si interferat primului plan, sta viata familiei invatatorului
Zaharia Herdelea. Herdelea, invatator de stat, depindea de autoritatile austro-ungare. El se
considera intelept si prudent, dar toate actiunile sale sfarsesc prin infrangeri, pana ce-i pensionat din
oficiu, obligat sa ceara in scris pensionarea spre a nu fi dat afara. intre realitate si aparenta se
interpune aceeasi practica a disimularii de tip rural, subtilizata de intelectualii Herdelea prin
procedee diverse. Disimularea subtilizata nu reduce insa brutalitatea faptelor, a realitatii. intre
acestea retinem acceptarea destinului lui Herdelea un infrant in lupta pentru viata - ca un succes;
acceptarea pensionarii - din oficiu ca o recompensa cu „multumiri si regrete exprimate lui Zaharia
Herdelea de insusi ministrul invatamantului".

in planuri secundare apare lupta indarjita a lui Vasile Baciu pentru a-si apara pamantul; lupta lui Avram
pentru salvarea averii implicate intr-o afacere din care iese spoliat; lupta pentru locul de deputat in
dieta de la Budapesta; lupta preotului Ion Belciug pentru a zidi biserica de piatra in satul Pripas; lupta
fetelor si a familiilor lor pentru o partida, un mariaj cat mai bun; concurenta dintre avocatii si
functionarii marunti, ca si luptele pentru o brazda din ogorul vecinului.

in satul lui Rebreanu, oamenii se gospodaresc potrivit cu starea lor materiala, cu priceperea si firea
lor. Alexandru Glanetasu, tatal lui Ion, n-a pastrat zestrea Zenobiei, care avusese parintii cu avere, si
s-a incuscrit cu saracia. in ograda vaduvei lui Maxim Oprea fusesera clai de fan si grajduri in care nu
mai incapeau vitele.

Saracise si ea ca vadana. Vasile Baciu, om silitor, de cand s-a insurat, s-a tinut totdeauna printre
fruntasi. Vaduv acum, il durea gandul ca va trebui sa rupa din pamanturile lui, ca sa potriveasca
zestrea Anei, cand se va marita.

in alta privinta, si invatatorul Herdelea are necazurile lui. si-a zidit casa pe locul bisericii, cu invoirea
preotului Belciug. Cu timpul, relatiile invatatorului cu preotul s-au racit, iar Herdelea, impovarat cum
era, se temea sa nu piarda ceea ce agonisise cu greutate. in schimb, preotul Belciug, ramas vaduv din
primul an al preotiei, a fost un om strangator si tenace. Respectat de sateni, preotul nu sufera sa i se
incalce autoritatea. Din aceasta cauza e in conflict cu invatatorul Herdelea. Satul lui L. Rebreanu este
diferentiat economic. Stratificarea sociala depinde de pamantul pe care il are taranul. Patimile se
nasc din saracie, din nevoia de pamant. Neintelegerile casnice, rabufnirile - violente, uneori dure -,
dusmania de aici pornesc !

Este cazul lui Ion. in Ion este inradacinata o mentalitate taraneasca, dupa care oamenii se pot numi
oameni numai in masura in care gospodaria lor este intemeiata. Aceeasi mentalitate, care deformeaza
pana si sentimentul omeniei, o aflam si dintr-o alta situatie: Dumitru Moarcas se pripasise pe langa
casa Paraschivei. Femeie tanara atunci, il primise crezand ca omul, beteag de picioare, nu mai are mult
de trait, ca bruma de acere a mosneagului i-ar putea ramane ei. si cand, dupa 20 de ani, Dumitru
Moarcas a vandut, fara stirea Paraschivei, casa si gradina, desi ii daduse femeii o suta de zloti, a fost
alungat fara mila.
Relatiile sociale sufera din pricina acestei mentalitati. in respectul pentru omul cu stare e o distanta
sociala pe care o simt si bogatul si saracul: bogatul cu dispret pentru sarantoci, saracul, cu o pornire
de dusmanie care zace si atata porniri ce izbucnesc patimas, cand interesele saracului se lovesc brutal
de cele ale bogatului. intre chibzuinta rosturilor si nechibzuinta pornirilor se zbuciuma intreg satul lui
L. Rebreanu, in lupta apriga pentru existenta. taranii lui L. Rebreanu au o vitalitate, o robustete
structurala, o tenacitate aspra, care numai la nevoie se lasa induplecata, nu insa si infranta.
Inteligenta se supune instinctului de conservare, rabdarea-de asemenea, intre momente de
incertitudine ce rabufnesc cu violenta.

Atat cele doua planuri principale, cat si planurile secundare ale actiunii, pun in lumina o multime de
"suflete mediocre in lupta cu drame peste puterile lor", cum le apreciaza G. Calinescu.

Din ele se reliefeaza puternic personalitatea lui Ion, cu sumedenie de fapte rand pe rand incriminate
de preotul satului, de invatatorul din sat, de autoritatile satului, de opinia publica. Incriminarea insa
oscileaza periodic, in functie de interesele personale sau "institutionale" pe care le reprezinta
participantii la actiune.

Prin comportarea sa, Ion ataca bazele morale ale proprietatii funciare prin conflictul sau cu Simion
Lungu si cu Vasile Baciu. Acest atac apare cu atat mai violent, cu cat Ion descinde dintr-o populatie
romaneasca asupra careia au influentat principiile riguroase si clare ale dreptului roman. Zona
demografica in care actioneaza Ion pastra frumoase obiceiuri ale pamantului, bazate pe anumite
principii, referitoare la proprietatea pamantului, la familie si la relatiile sociale. L. Rebreanu observa
ca populatia autohtona a invins veacuri de oprimare tocmai prin pastrarea constiintei nationale din
care face parte si etica acestei colectivitati.

Din pacate, Ion al Glanetasului n-a pastrat din trasaturile specifice ale romanilor transilvaneni, decat
dragostea de munca, harnicia, in vreme ce dragostea pentru pamantul stramosesc se transforma intr-
un fetisism pentru "pamantul obiect al muncii", transformare ce-l dezumanizeaza prin aceasta oarba
sete de proprietate. Ion nu mai distinge cinstea, corectitudinea, rapacitatea, deosebindu-se prin
atitudinea etica, prin unele actiuni negative, de masa locuitorilor din sat precum si de inaintasi.
Autorul insusi subliniaza repetat in roman deosebirea dintre Ion si ceilalti locuitori. Printre altele, in
roman se arata ca "in Pripas nu se pomenise omucidere pana atunci, de cand se tine minte".

De aceea, profilul lui Ion apare din ce in ce mai intunecat de o continua prefacatorie, participand la un
josnic targ al hectarelor, santajand pe viitorul sau socru si terorizand fara scrupule pe Ana. Odioasa
fapta de capatuiala prin orice mijloace ne descopera un ins de o cruzime rara, care determina
sinuciderea Anei, dupa care Ion poarta grija fiului sau, nu din sentimente paterne, ci dintr-un josnic
instinct de conservare a proprietatii samavolnic obtinute. intorcandu-se de la cimitir el smulge copilul
Zenobiei cuprins de teama sa nu i-l rapeasca cineva. il stange la piept, acoperindu-l cu bratele osoase.
Exista oare vreo scanteie de umanism in comportarea lui Ion? Comportarea lui demonstreaza
contrariul, abstractie facand de unele elemente din a doua parte a romanului, Glasul iubirii.

Demnitatea lui de barbat tanar e parasita de dragul pamantului. Iubirea curata a Floricai a jertfit-o
pentru acelasi lucru. Respectul pentru datinile stramosesti ca si dragostea pentru rodul "iubirii" sale
le priveste cu un permanent dispret, straine eticii taranesti. Setea de avere, lacomia de pamant merg
la Ion pana la manifestari atavice de imbratisare, de sarutare a pamantului arat intr-o exaltare vecina
cu nebunia. Ion este mai dezumanizat decat Vasile Baciu care, dupa ce si-a obtinut pamanturile prin
casatoria cu o femeie bogata, se poarta bland cu ea, intelegand ca datorita ei a intrat in "randul
oamenilor avuti". Ion insa nici dupa condamnabilul sau "succes" nu vadeste vreo urma de cainta in
strafundurile constiintei. Comportarea lui Ion este cauza directa a sinuciderii Anei, ajunsa mama.
Teama de a nu pierde mostenirea copilului determina cotitura si prabusirea psihologica a lui Ion,
dezvaluind ferocitatea caracterului sau. El isi loveste odios parintii, acuzandu-i de imbolnavirea
copilului. Orbirea lui Ion este argumentata de doctorul Filipoiu, care prin diagnosticul sau, arata ca
acelasi Ion, autorul moral al sinuciderii Anei, este vinovat si de moartea copilului sau. Astfel Ion este
condamnat prin faptele sale: incalcarea proprietatii lui Simion Lungu inducerea in eroare a Anei, si a lui
Vasile Baciu cu scopul de a obtine pentru sine un folos material injust, determinarea sinuciderii sotiei
sale, purtarile familiare josnice, adulterul si inselaciunea, chiar in dauna celui care-i facuse bine.

Dincolo de zbaterea cotidiana, satul traieste in datini si obiceiuri strabune integrate in viata obisnuita
a satului, prin ele se manifesta stravechimea asezarilor, a unui mod de a vietui caracteristic, o
structura sufleteasca, o spiritualitate ce se oglindeste in evenimentele esentiale ale satului romanesc.
Nasterea, botezul, nunta, obstescul sfarsit, hora, sunt in roman, monumente care fixeaza cadrul si
pulsul vietii satului, iar ceremonialul, indatinarea intr-un mod de viata ce ramane acelasi, incat, daca
oamenii, dupa legea firii si in framantarea vietii, se sting, altii le iau locul, in acelasi sat, in care pare
ca nimic nu s-a schimbat. intr-o alta perspectiva, si ea istorica, satul e cuprins in raporturile lui cu
stapanirea austro-ungara. Mai afectati sunt intelectualii pentru ca slujbasi ai unui regim administrativ
si politic agresiv, existenta acestora depinde de autoritati. Constiinta asupririi nationale se manifesta
insa diferit dupa gradul de dependenta, avocatul Victor Grofsoru militeaza pentru emancipare sociala
si nationala pe cai legale; profesorul Spataru este un extremist; Titu Herdelea, cu fumurile lui
scriitoricesti - un entuziast.

in imprejurarile acestea neprielnice, romanul lui Liviu Rebreanu vorbeste totusi despre o permanenta a
vietii romanesti, cu rosturile ei de neclintit in satul transilvanean.

Comentariu - Ion de Liviu Rebreanu

Q: Intreaba despre Comentariu - Ion de Liviu Rebreanu
Comentariu - Ion de Liviu Rebreanu Pana la aparitia lui "Ion" in anul 1920, romanul romanesc
inregistrase numai cateva titluri mai importante: "Ciocoii vechi si noi" de Nicolae Filimon,Ciclul
Comanestilor de Duiliu Zamfirescu, "Mara" ardeleanului Ion Slavici, "Arhanghelii" tot in Ardeal,
publicat cu 6 ani inainte de catre Ion Agarbiceanu.

Cu "Ion" Liviu Rebreanu inaugureaza o faza noua in istoria romanului romanesc si o trecere de la
realismul poetic si liric la realismul epic, impunindu-se ca cel mai mare creator epic si intemeietor al
romanului nostru modern.
Romanul este frutul unei colaborari indelungate. Rebreanu l-a scris in patru ani , dar l-a purtat in sine,
l-a plamadit si l-a rotunjit. Este o carte crescuta organic, dintr-o experienta cares-a precipitat cu o
preatimpurie maturitate. "Ion" nu este ceea ce se s

tie, o capodopera a genului, si primul roman romanesc intr-adevar desavarsit: este tezaurul unei
experiente in care se oglindeste o provincie si un popor.
Obiectul de studiu a lui "Ion" este viata sociala a Ardealului, care, desi inchisa in celula unui sat, este
zugravita in intreaga ei stratificatie, de la simplul vagabond pana la candidatul de deputat si la mediul
administratiei unguresti, cu o fauna bogata in exemple variate. Cu un material aparent haotic, cu
episoade numeroase ce se pun de+a curmezisul. Romanul se organizeaza, totusi, in jurul unei figuri
centrale, al eroului frust si voluntar al lui Ion.
"Ion" isi trage originea dintr-o scena pe care a surprins.o autorul si care l-a impresionat profund: "Era
o zi de inceput de primavara. Hoinarind pe coastele dimprejurul satului, am zarit un taran, imbracat in
straie de sarbatoare. Deodata s-a aplecat si a sarutat pamantul. L-a sarutat ca pe o ibovnica ...".

La putin timp dupa aceasta intamplare, are un alt "eveniment" care ii atrage atentia: unul dintre cei
mai bogati taranii din satul parintilor sai, vaduv, isi bate unica fiica intr-un hal ingrozitor, deoarece ea
facuse greseala sa ramana insarcinata, si inca "cu cel mai becisnic flacau din tot satul"."Asa insa
rusinea lui era mai amara: afara de greseala fetei, trebuia sa se incuscreasca el, fruntas, cu plevna
satului si sa dea o zestre buna unui prapadit de flacau.".
Tot in aceiasi perioada, Rebreanu purtase o discutie cu un flacau din vecini, chipes, harnic, muncitor si
foarte sarac, Ion Pop al Glanetasului. Flacaul ajunsese la concluzia sa diversele necazuri sunt
pricinuite de lipsa de pamant. "Pronunta cuvantul <> cu atata sete, cu atata lacomie si pasiune parca ar
fi fost vorba de o fiinta vie si adevarata".
Rebreanu incearca sa faca o legatura intre aceste trei scene creionandu-se astfel "scheletul" unui
roman. Prima incercare a fost o nuvela cu titlul "Rusinea", ramasa nepublicata, in care Rodovica
devenea negresit o victima a iubirii. A doua etapa de prelucrare a acestor intamplari o constituie
romanul "Zestrea", insa autorul ajunge la concluzia ca "iesise ceva cu desavarsire neorganic", "ca
materialul nu era suficient framantat". Dupa trei ani el rescrie romanul "Zestrea" ca si cand nu ar mai
fi existat textul cel dintai, dandu+i numele "Ion".

Din linia taranilor lui Balzac, dar mai ales a lui Zola, Ion este expresia instinctului de posesiune a
pamantului in serviciul caruia pune o inteligenta supla, o cazuristica inepoizabila, o viclenie procedurala
si, cu deosebire o vointa imensa. stie sa adune energiile difluente intr-un singur fascicul. Nimic nu-i
rezista: in fata ogorului aurit de spice e cuprins de betia unei inalte emotii; vrea sa-l aiba cu orice
pret; dragostea devine si ea o arma calita in valvataia focului ce-l incinge.

Actiunea cartii e sustinuta de o intriga simpla, setul de banala. Ion al Glanetasului, flacau sarac,
ambitios, inteligent si chipes, seduce fiica unui chiabur, pe Ana lui Vasile Baciu. Desi o iubeste pe
Florica, fata saraca si frumoasa, Ion ii face uraticai Ana un copil, ca astfel sa il stranga in chinga pe
chiabur care intentiona sa-si dea fata dupa George, feciorul altui taran instarit. Istoria nu are mari
complicatii. Planul lui Ion ii reuseste si feciorul Glanetasului, obtine pamanturile lui Vasile Baciu.
Bineintes, pana la acest rezultat, Ana e stalcita in batai si trimisa "acasa" pe rand, cand de taica-sau,
cand de barbat.

Dupa ce-i daruieste lui Ion un mostenitor, Ana se spanzura, convinsa ca feciorul Glanetasului n-a iubit-
o niciodata. Moare si copilul. Ion care ascultase doar"glasul pamantului", incepe a fi sensibil si la
"glasul iubirii". El ii da tarcoale Floricai, ajunsa nevasta lui George. Acesta il pandeste intr-o noapte si-
i crapa capul cu sapa. George va pleca la ocna, si pamanturile lui Vasile Baciu, conform intelegerii
dintre socru si ginere, vor deveni "proprietatea bisericii".
Satul Prpas unde are loc desfasurarea actiunii, in ceea mai mare parte, strabatut de un drum alb,
desprins din soseaua care, intovarasind Somesul, ajunge la Cluj, pare un popas mai indelung pentru un
narator ce vrea sa ne convinga, aglomerand nume reale cu altele imaginare, ca ne infatiseaza un
instantaneu de realitate care se confuda cu aceea mare a lumii, dar care ramane totusi unica ( drumul
"se desprinde", iar Pripasul apare "pitit intr-o scrantitura de coline").

Drumul inainteaza printre semne ale absentei in somnolenta unei zile de vara, la marginea satului "un
Hristos cu fata spalacita (...) isi tremura jalnic trupul de tinichea ruginita pe lemnul mancat de carii si
innegrit de vrenuri", linistea e intrerupta in rastimpuri de fasaitul frunzelor, un caine picoteste in
mijlocul drumului, o pisica se furiseaza intr-o livada, casele sunt insirate una dupa alta si dintre ele au
diparut parca oamenii. Fragmentul imediat urmator, acela al horei de duminica din curtea Tudosiei,
vaduva lui Maxim Oprea, contrazice senzatia de letargie existenta prin sugestia sumara, dar
pregnanta a relatiilor care transforma satul intr-un spatiu al confruntarii permanente, vital prin
urmare si continand germenele dramei. Hora ne introduce, de la inceput, intr+un climat torid, de o
comprimata electricitate.

Tacerea stranie, zapuseala sufocanta, aparenta letargie se rezolva in izbucnirea frebetica a jocului.
Savista, oloaga, nici ea nu poate sta locului si nu are astamparare de patima care clocoteste in jur,
asmutita mereu de cei trei lautari tocmiti "sa-si rupa arcurile", sa mai puna o data cantecul ce "salta
aprig, infocat", ultimul principiu care ar putea caracteriza aceasta lume este acela al egalitatii intre
oameni. Existenta, la antipodul somnolentei, de la cele mai marunte manifestari pana la cele capitale
pare o ciocnire cruda de forte, un joc in care sentimentul destinului nu copleseste, ci fortifica spiritul
temerar, individualist pana la egoism. De la rivalitatea flacailor pentru recunoasterea primului loc
intre indivitii de aceeasi varsta, la aceea a fetelor care asteapta sa fie invitate la hora, ierarhia
stapaneste totul, dar se raporteaza in primul rand la forta economica.

Hora e o raspantie, de unde pornesc doua drumuri ale naratiunii, mergand cand alaturi, cand
incrucisandu-se, comunicand insa mereu intre ele, spre a de imaginea totala a vietii satului romanesc.
Descoperim un adevarat roman in roman, si anume , acela a micii intelectualitati, reprezentata in
primul rand de preot si invatator. Desi avand o stare econemica nu foarte diferita de a taranului,
"inteligenta " se bucura de un statut care ii atrage respectul si ascultarea datorita, fireste
prestigiului, destul de rar pe atunci, al stiinsei de carte. invatatorul si popa sunt "domni", alcatuind o
categorie sociala diferentiata. Zaharia Herdelea e un invatator inimos, dar impovarat de o familie
grea in care sunt doua fete de maritat, fara zestre.

Cel mai reprezentativ personaj pentru a doua linie epica este Titu Herdelea. "Domnisorul" pare
condamnat sa ramana la suprafata lucrurilor, in ciuda eforturilor sustinute de a gasi existentei sale un
fagas iesit din comun. Experientele sale cad sistematic in derizoriu. Declarat poet al vaii Somesului,
productia lui cvasiinexistenta se concretizeaza intr-un text publicat de un ziar local, tentat de amor,
dovedeste veritabile resurse melodramatice, ezitand intre Lucretia Dragu, un fel de pastila pentru
inspiratia sa poetica firava si senzuala Roza Lang, negijata de barbat. Titu Herdelea este un "alter
ego" al autorului si de aceea in jurul lui se organizeaza cel de-al doilea fir al romanului. Reprezinta un
personaj simbol fiindca sugereaza constiinta nationala, care renaste.

in lumea satului principalul mijloc de ameliorare si stratificare a conditiei sociale, ca si de imbogatire

il constituie posesiunea pamantului. Pentru taran, pamantul a insemnat o drama ancestrala, o sete
nepotolita intr-un sir de secole, care a cumulat necestitatea pama a prefacut-o in patima. Ion e o
metafora a dramei pamantului, in care factorul social nu trebuie separat de cel bilogic.
Ionsimtea o vocatiune obscura, inradacinata pentru pamant. Ca sa dobandeasca pamantul ravnit, Ion isi
da seama ca solutia cea mai la indemana este casatoria cu o fata bogata. Cum aceasta nu e si
frumoasa, flacaul va fi nevoit sa insceneze dragostea.

El joaca mai intai rolul cuceritorului, pornind de la o stare psihica oarecum confuza. Lui "nu-i fusese
draga Ana si nici acum nu-si dadea deama daca-i draga. O iubea pe Florica, cea cu obrajii fragezi ca
piersica si ochii albastrii ca cerul de primavara". insa aceasta este , ca si Ion, saraca, in timp ce Ana
avea locuri si case si vite multe". stiind foarte bine ce vrea, Ion isi inabusa, cel putin pentru o vreme,
iubirea pentru Florica, dorind cu nesat pamanturile lui Vasile Baciu. Lupta incepe cu avantajul ca fata il
place pe el si nupe George, fiul unui bogatan dupa care ar vrea s-o dea tatal sau. La hora, Ion joaca pe
Ana si apoi o trage dupa el dupa sura pentru ai sopti vorbe de amor.

George afla ca cei doi sunt in gradina si il informeaza pe Vasile Baciu, care tocmai isi face
aparitia"lalaind un cantec de betie, cu palaria intr-o ureche, cu ochii inrositi de bautura". Acesta sare
la Ion strigandu-i: "Sarantucule!", dezlantuindu-se furios: "Lasati-maaa! Lasati-ma sa.i scot blohataile!
Trebuie sa-i beau sangele, altmiteri plesnesc! Lasati-ma!". Flacaul primeste ocara "ca o lovitura de
cutit", reactie fulgeratoare, tipica pentru taranii lui Rebreanu, care sunt in genere impulsivi, cazand
repede prada instinctelor. Injuria lucreaza adanc in sufletul flacaului: "inima ii sfarama coastele ca un
ciocan infierbantat". Rusinea ce i-o facuse Vasile Baciu i se asezase pe inima ca o piatra de moara.
"fiece vorba il impungea drept in inima, cu deosebire fiindca auzea tot satul". Va cauta rafuilala, dar
nu cu Vasile Baciu va dori sa-i plateasca, ci lui George, rivalul sau in competitia pentru Ana. il va
provoca in aceeasi seara incingandu-se o bataie vecina cu moartea, reliefand pe prim plan detaliile
fizice observate foarte aproape: venelecare se umfla, pumnii care cad grei, sangele care curge siroaie.

Dupa aceasta bataie, Ion se simte racorit si triumfator. Inteligent, el se gandeste cum sa speculeze
aceasta victorie astfel incat Ana sa afle de la altcineva intamplarea si sa creada ca ea a fost pricina
bataii. Dobandirea lui Gorge inseamna un pas spre realizarea scopului sau, otreapta epica care-i
creeaza eroului un nou avantaj. Stapanit de betia averii, cand trece pe la langa casa lui Baciu, cu
ograda larga si gradini, il cuprinde o bucurie "ca si cand toate acestea ar fi ale lui", fara a lua in seama
ca Ana il pandea "cu inima cat un purice", in speranta ca se va opri sa-i vorbeasca. Acesta insa "isi
urma calea, fluierand si pasind mai apasat", stiind ca in felul acesta pretul lui va creste si dorinta
fetei va fi si mai aprinsa. El incepe sa domine o sitatie morala pe care nu va intarzia s-o fructifice
pentru atingerea unicului sel: dobandirea pamantului. Flcacaul era constient ca o pierde pe femeia
iubita din cauza statutului sau economic precar, pentru care il face raspunzator pe batran: ‚ De ce mi-
ai mancat si mi-ai baut pamanturile hodorogule?'. Vrea sa spuna : altfel, as fi fost fericit, n-ar fi
trebuit sa-mi sacrific dragostea. si ar fi fost posbil, pentru ca Ion e inzestrat cu o mare energie si
vointa de a mincii, cu ravna si pricepere. Patima lui de pamant nu reprezinta o fetisizare, ci
atasamentul unui tip constructiv, al unui gospodar, care stie cum trebuie arat si semanat mai bine.

El priveste locurile lui Vasile Baciu cu dorinta de a le stapani, dar si cu ochiul specialistului: "Le
cantarea din ochi se uita daca sunt bine lucrate si se supara cand vedea ca nu sunt cum trebuie. Se
simtea stapanul lor si-si facea planurile cum va ara faneata cutare, iar cutare porumbiste cum va
semana-o cu trifoi." intrucat obtinerea lor mai cerea timp, Ion infige plugul in ogorul vecinului, care
fusese altadata a lui: " Macar o brazda sa-mi iau inapoi din pamantul meu ...". Dupa ce trage hatul cel
nou, inima flacaului "tremura de bucurie ca si-a marit averea". Se ia la bataie cu vecinul Simion Lungul,
dar la toate intrebarile raspunde ca lui nu-i pasa nici de Dumnezeu. Nu-l sperie nici predicile popii care
probozeste intr-o Duminica biserica, nici faptul ca e chemat la judecata. Competitia pentru casatoria
de bunavoie ii apare lui Ion lipsita de orice sorti de izbanda. Baciu nu va fi de acord in ruptul capului
("mai de graba ii trag una cu barda" decat sa i-o dea pe Ana lui Ion). insa solutia i-o ofera Titu
Herdelea: " Daca nu vrea el sa ti-o dea de buna voie trebuie sa-l silesti!". Acesta este momentul in
care isi da seama "limpede ce trebuie sa faca".

Speculand sentimentele Anei, Ion ajunge in ograda, pe prispa si de acolo in casa, unde nu flacaul, ci
fata insista sa intre. Acesta, nici vorba sa comita un act de siluire, si nici o simpla seducere. O
cucereste pe Ana, lasand-o sa creada ca ea l-a cucerit, ca l-a smuls din mrejele Floricai, Ion fiind in
stare sa joace chiar si rolul celui ademenit. Scena de pe cuptor este una din cele mai "tari" prin
admosfera de panda si teama, de dragoste mincinoasa si ambitios calculata din partea lui Ion si de
fireasca daruire a Anei, consumandu-se promiscuu sub amenintarea de fiecare clipa a mortii.

Cu spaima ca daca s-ar trezi i-ar ucide pe amandoi, se strecoara in culcusul de la picioarele lui Baciu,
unde Ion, neclintit in hotararile sale o poseda pe Ana. in sfarsit, ies din casa, fata cu teama sa nu fi
ramas gravida, in timp ce flacaul "trebuia sa-si muste buzele ca sa nu izbucneasca de bucurie". El va
veni seara de seara, pana ce va fi sigur ca Ana e insarcinata. Apoi isi rareste vizitele, ca in curand sa
nu mai treaca pe la ea deloc. intre momentul seducerii si nunta, Ana are de indurat nenumarate batai
si umilinte, ea fiind prinsa la mijloc intre lupta pentru pamant dintre Ion si Vasile Baciu, ea fiind o
tragica victima. Ion il are la mana pe adversar si poate sa se tocmeasca, sa il sileasca. El ii spune clar
Anei ca nu cu ea vrea sa discute, ci cu Baciu.

De aceea, o expediaza neintarziat, cu mesajul unei propuneri: "asa sa-i spui! Ca eu cu tine n-am ce sa
ma sfatuiesc. Dar cu dumnealui om vorbi, ne-om chibzui". Baciu, fireste, o va bate iar s-o omoare,
jurind ca nu se va duce la Glanetasu. Totusi "partile se intalnesc", Ion adoptind inflexibil tactica
refuzului, jucind "tare" in asteptarea contrapropunerilor: "Adica nu vrei s-o iei? – Nu vreau, bade
Vasile! Cand am vrut eu, n-ai vrut dumneata." Ion foloseste santajul moral: daca nu i se vor satisface
conditiile, Ana va fi expusa, ca una care a pacatuit si a nascut de fata mare. De aceea, dindu-si seama
ca nu are incotro, Baciu cade la invoiala, ceea ce-l pune pe viitorul ginere intr-o stare euforica: "se
gandea numai la pamanturile lui si planuia cum sa le munceasca mai bine". De Ana parca uitase. Ana e
doar un mijloc prin care Ion isi duce la indeplinire planul. Scena tocmelii intre cele doua parti, in fasa
miresii insarcinate si neluate in seama, este de o rece vigoare.

Alaturi de asprimea, de lacomia, de egoismul feroce al lui Ion, sta chipul bland si iertator al Anei, care
"nu se gandea decat la dansul. Uitate erau rusinea si bataile si suferintele. Ea nu stia nici de planuri,
nici de viclesuguri ... sufletul ei dornic de iubire astepta implinirea visului ca o mantuire...". La nunta,
mirele, parca trezit din somn, isi da seama ce sluta este mireasa in comparatie cu Florica, femeia vietii
lui. Pentru o clipa, ii trece prin minte un gand nebunesc:" ce-ar fi daca as lua pe Florica si am fugi
amandoi in lume sa sca de uratenia asta?" Dar patima pamantului nu-l poate slabi, tocmai acum cand l-a
dobandit: "si sa raman tot calic... pentru o muiere?".

Ana, victima a conflictelor intre ginere si socru, bate drumul ca un caine alungat intre casa lui Baciu si
a lui Ion, fiecare trimitand-o cu mesajul sau, asteptand-o si, apoi, crezand-o complice cu partea
adversa carandu-i pumni cu nemiluita. Dupa ce Ion o alunga pe Ana, pentru a-si consolida pozitia, il da
judecata pe Baciu spre a obtine cu martori, ceea ce acesta nu voia sa mai recunoasca. Baciu se lasa
prins pe deaintregul in capcana lui Ion iscalind actele de intabulare pe numele ginerelui. Venise bogat
si acum pleca cersetor, astfel ca de acum in colo il vom auzi mereu pe Baciu spunand: "Mi-ai furat
pamantul, Hotule! M-ai omorat hotule!". Acum Ion ajunge sa-si vada visul cu ochii: "tot pamantul e al
meu domnisorule". Cuprins de betia fericirii, eroul vede pamanturile ca pe "niste ibovnice
credincioase", "care si-ar fi lepadat camasa aratandu-si corpul gol, ispititor".

Pe Ana o apuca durerile facerii pe camp, in timp ce ducea mancare alor sai aflati la lucru. Nici macar
acum, Ion nu-si schimba atitudinea fata de nevasta, pe care n-o poate suferii, o boscorodeste
nepasator. Doar gandul ca femeia ar putea muri il inspaiminta si il face sa vrea sa fie langa Ana, care
tipa in muncile facerii.
Momentul care aduce trecerea la un timp personal, adica trait in interioritatea constiintei intime, e
acela al reintalnirii cu Florica, mireasa. in timpul nuntii, George surprinde printre meseni ochiii lui Ion
"darji, aprinsi si tulburi" si-l inspaimanta parca i-ar fi spus ca "din ei porneste o primrjdie". "Ion nu-si
putea lua ochii de la mireasa, ca si cand i s-ar fi lipit de ea intr-o sarutare, atat de patimasa ca nici o
putere din lume sa nu-i mai poata desparti". si Ana observa scena; amaraciunea o sugruma si se
pomeneste zicand fara voia ei :" am sa ma omor, Ioane!".
Lipsita de cea mai elementara afectiune, de ocrotire si de dragoste, inveninata de gelozie, caci o
imbratiseaza patimas pe Florica sub ochii ei fara nici o speranta de a-si mai atinge visul de fericire
langa barbatul caruia i se jertfise, Ana hotaraste sa se spanzure.

Obidita sotie a lui Ion incepe prin a face o fixatie, fiind stapanita obsesiv de imaginea celor doi morti
vazuti de ea: Carciumarul Avrum si Dumitru Moarcas. Semnele de alterare a echilibrului mintal se
traduc nu prin agitatie, ci printr-o liniste aproape suspecta care insoteste fiecare gand si fiecare pas.
inainte de a porni spre locul unde avea sa-si puna capat zilelor, aseaza copilul in leagan si-l inchina de
trei ori, amintindu-si noaptea de pe cuptor, cu placerile ei infricosate si nestiotoare. Intra in grajd,
unde, "intr-un cui de lemn atarna strangul nou nout cu care legau vitelul pe care-l alegeau la muls".

Pregatindu-si spanzuratoarea, are un moment de ezitare; are o scurta tresarire de spaima, dupa care
isi reia pregatirea punandu-si anevoie latul de dupa gat. Moartea isi face aparitia dandu-i mai intai un
fior senzual, caracteristic sucombarii prin spanzurare: "Simti o placere ametitoare, ca si cand un
ibovnic mult asteptat ar fi imbratisat-o cu o salbaticie ucigatoare". Ultima fulgerare de gand se leaga
tot de noaptea placerilor, dupa care totul se incalceste. Ramane doar planul fiziologic: " Ochii holbati
nu mai vedeau nimic. Doar limba crestea mereu, sfidatoare si batjocoritoare, ca o razbunare pentru
tacerea la care a fost osandita toata viata". in jur, lucrurile isi urmeaza cursul mai departe, ca si cand
nu s-ar fi intamplat nimic. Existenta chinuita si tragicul sfarsit al Anaei dezvaluie cu o deosebita forta
conditia de inrobire si injosire a femeii in aceasta lume. Eroina se pleaca in fata unei legi crunte,
neiertatoare, care o transforma din roaba tatalui in sclava barbatului. Aducatoarea de zestre,
nascatoare de prunci si animal de munca, iata singurele rosturi sociale ce i s-au lasat.
O mana a fatalitatii face ca si copilul acestora sa se stinga, si cu el neamul Glanetasului.

Dupa moartea Anei, personajul incepe sa se comporte ca un m intrat in transa. ii da tarcoale lui George
gasind diverse prilejuri sa-i faca vizite acasa. Patima a pus o asemenea stapanire asupra lui, ca abia se
putea tine sa nu sara sa o ia in brate pe Forica, fata de barbatul ei. Oricat ar fi de impatimit de avere,
ea nu-l satisface pe deplin. Ocolita si amanata, problema fericirii i se pune in termenii cei mai firesti:
"ce folos de pamanturi daca cine ti-e drag pe lume nu-i al tau". Femeia devine obsesia lui Ion, ca
altadata pamantul. Odata se intalnesc si fac dragoste pe camp, acolo unde nascuse Ana. Ion e acum
mai decis ca oricand sa-si duca pana la sfarsit patimasa chemare de dragoste: "Sa stiu ca fac moarte
de om si tot a mea o sa fii".
in incursiunea amoroasa finala, Ion e de o imprudenta fatala:

"Toate le potriveste cu mare grija, numai la George nu se gandise, parca nici n-ar fi fost pe lume".
Drumurile lui Ion incep a fi cunoscute si de George, care astepta rafuiala. Presimtirile negre se
inmultesc. George pleaca la padure, se intoarce din drum sa-si ia toporul. Atmosfera insasi parca
ascunde ceva care o face pe Florica sa fie "gatuita de spaima". Tacerea e ca o "piatra de mormant":
barbatul intelat il surprinde pe Ion sa-l doboara cu trei lovituri de sapa: "cu amandoua mainile, George
ridica sapa si izbi. Simti ca fierul a patruns in ceva moale si in gand ii rasari intrebarea: "Unde l-oi fi
lovit? Dar numaidecat se auzi iarasi, incet si rugator: - Ssst ... ssst ... George izbi a doua oara. Sapa
vajai in aer. Apoi un parait surd, urmat de un zgomot ragusit ca si cand se pravale un sac plin. Mai ales
zgomotul acesta infurie mai crunt pe George. Parca tot intunericul s-ar fi schimbat, dintr-o data, intr-
o balta de sange inchegat.

Lovi a treia oara fara a-si da seama unde ..." Cand pleca la inchisoare, George intalneste ochii albastri
ai Floricai, "privindu-l drept ca o imputare si o mila care nu stia daca sunt pentru el sau pentru
celalalt". Florica ramane o imagine de frumoasa enigma si de nefericita incertitudine. Ea este nevoita
sa oscileze intre barbatul pe care l-a iubit intotdeauna, si intamplatorul sot care i-a oferit un statut
social. Putem spune astfel ca Florica e un alt Ion de sex feminin. Ambitia lui Ion face pereche cu
resemnarea si lipsa de curaj a Floricai.
Drama se incheie o data cu disparitia eroului principal, cu inmormantarea lui car arunca un ultim
fascicul de lumina asupra acestui caracter aspru si patimas: "pe urma Ion fu coborat in pamantul care
i-a fost prea drag, si oamenii au venit pe rand sa-i arunce cate o mana de lut umed care rabufnea greu
si trist pe scandurile odihnei reci".

Lupta lui Ion de a razbate, de a raspunde unei necesitati vitale si deopotriva unei pofte de a avea
nostalgie, care declansase rezerve uriase de energie si vointa, lua sfarsit cu o infrangere tragica.
Apriga lui zbatre, ne lasa autorul a intelege, ramanea o zadarnicie. in pamant se duc toate pamanturile.
Nicaieri in literatura romana viata satului nu a fost evocata cu atata forta realista, atat de viguros si
patrunzator. Conditia lui Ion rezuma tragedia istorica a taranimii fara pamant si daca parvenirea
sociala a personajului este reprezentativa doar pentru o parte infima a acesei taranimi, ambitia de
care este devorat defineste sufletul taranesc, iar destinul sau denunta intocmirea inechitabila ce
condamna pe cei de seama lui fie la saracie si umilinta, fie la schilodire morala. Sfortarea lui Ion de a-
si depasi conditia capata dimensiuni universale si infrangera sa in lupta cu soarta implacabila aduce
aminte de prabusirile eroilor din tragediile antice. Povestea ascensiunii si surparii lui Ion aduna in
cuprinsul ei intreaga existenta a Transilvaniei romanesti. "Ion" este o densa monografie, o epopee a
satului romanesc de peste munti.

in psihologia eroului principal scriitorul a intrebuintat simplificarea artei clasice, intrucat Ion este
redus, in realitate la un singur instinct. in sufletul lui Ion exista o lupta intre "Glasul Pamantului" si
"Glasul Iubirii", dar fortele sunt inegale si nu domina decat succesiv. La inceput, Ion e lipsit, deci, de
interesul unei lupte: "Glasul Pamantului" il stapaneste si in fata lui totul tace; numai la urma i s-a
adaugat si "Glasul Iubirii". Ajungind la stapanirea pamantului dorit, Ion se umanizeaza, devenind un om
ca oricare altul care poate iubi pe Florica fara ca dragostea sa contrarieze marea si unica pasiune a
vietii: daca prin succesiune s-a eludat nu numai conflictul, ci si adevarul interes dramatic, unitatea lui
sufleteasca, ii da proportii impunatoare: simplu, frust si masiv, el pare crescut din pamantul iubit cu
ferocitate, asa ca, prin gesturi voluntare si tenace, conditia lui umila se topeste in imensitatea
simbolica a unei creatii ctonice.

Rebreanu a cautat mereu o unitate pierduta a Lumii; ca un om al pamantului, a incercat sa revele o

"axis mundi", sa descopere, pentru cititorul sau, un Centru al lumii. Ca si Eminescu, ca si Sadoveanu, ca
si Blaga, a refuzat dinamismul excentric al literaturii moderne. Dinamism resimtit de o seama de
literaturi ale estului european, in al doilea patrar al secolului al XX-lea.

"Ion" este capodopera rebreniana in care arta romancierului descopera, cu o rigoare si spbrietate
exemplare, adancurile simplitatii, marea poezie epica a miracolului existentei esentiale, si in care
linistea povestirii si echilibrul constructiei rasfrang intelegerea matura si armonioasa a omenescului,
dau epicului statura memorabila de simbol complex si substantial al frumusetii si contradictiilor lumii
si vietii reale.

Ion de Liviu Rebreanu - comentariu literar

Q: Intreaba despre Ion de Liviu Rebreanu - comentariu literar
Ion de Liviu Rebreanu - comentariu literar Aparut in 1920, in forma sa definitiva, romanul "Ion"
fundamenteaza formula romanului social modern, obiectiv si realist.

Problematica rurala o gasim initial in nuvela "Rusinea", cu o intriga simpla, in care eroina, Rodovica,
este victima a iubirii, si apoi, o prima varianta a romanului "Ion" prin "Zestrea".

Cu o structura bine echilibrata, in doua parti, intitulate sugestiv Glasul Pamantului si Glasul iubirii,
romanul cuprinde in albia lui viata satului transilvanean inainte de razboi.

Naratiunea incepe cu descrierea drumului care duce spre satul Pripas:

"Din soseaua ce vine de la Carlibaba, intovarasind Somesul cand in dreapta, cand in stanga, pana la Cluj
si chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece raul peste podul batran de
lemn, acoperit c

u sindrila mucegaita, spinteca satul Jidovita si alearga spre Bistrita, unde se pierde in cealalta sosea
nationala care coboara din Bucovina prin trecatoarea Barladului".

Si finalul, simetric, incheie rotund romanul cu aceeasi imagine:

"Satul a ramas inapoi acelasi, parca nimic nu s-ar fi schimbat. Cativa oameni s-au stins, altii le-au luat
locul. Peste zvarcolirile vietii, vremea vine nepasatoare, stergand toate urmele".

Subiectul are o intriga simpla. Ion Pop al Glanetasului doreste pamantul cu o patima mistuitoare, caci
tatal sau, "sarac iasca si lenevior de n-avea pereche", a mancat repede zestrea Zenobiei, fiindca
"toate crasmele le batea", cat e Armadia de mare; "fugea de munca grea".

Iubea pamantul de mic copil. A crescut ravnind si pizmuind pe cei bogati, dorind cu orice pret sa aiba
pamant mult, cat mai mult: "De pe atunci pamantul i-a fost mai drag ca o mama".
In acest scop o seduce pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, "bocotanul satului", desi era urata si n-o iubea.
Urmandu-si cu viclenie si tenacitate scopul, Ion intra in posesia pamanturilor la care jinduise cu
lacomie. Dar iubirea ascunsa pentru Florica cea frumoasa si saraca, maritata mai apoi cu George
Bulbuc, nu-i da pace.

Tratata inuman de catre Ion si de catre tatal ei, Ana isi curma viata. Romanul este, din acest punct de
vedere, o drama a casniciei taranesti in lupta pentru pamant. Copilul ramas se imbolnaveste si moare,
spre disperarea lui Ion, care vedea in el doar garantia pastrarii pamanturilor lui Vasile Baciu.

Ion este ucis de catre George Bulbuc, barbatul Floricai, cand se lasa sedus de "glasul iubirii", fiind
astfel pedepsit pentru faptele sale nelegiuite.

Apreciat constant drept o mare constructie epica, "o epopee a taranului roman", "Ion" este romanul
unui destin individual, asa cum insusi autorul apreciaza.

in centrul romanului sta figura lui Ion, monumental si simbolic prin tragismul sau, consumandu-se intre
iubire si patima pentru pamant. Eugen Lovinescu (in "Istoria literaturii romane contemporane")
observa: "Ion este expresia instinctului de stapanire a pamantului, in slujba caruia pune o inteligenta
ascutita, o viclenie procedurala si, mai ales, o vointa imensa". Conturat obiectiv si realist, intr-o
maniera moderna, sugestiile naturaliste se atenueaza.

Aflam ca la scoala din sat Ion a fost cel mai iubit elev al invatatorului Herdelea, care mereu "i-a batut
capul Glanetasului sa dea pe Ion la scoala cea mare din Armadia, sa-l faca domn". Era silitor si
cuminte, dar "ii era mai drag sa pazeasca vacile pe campul plesuv, sa tina coarnele plugului, sa
coseasca, sa fie vesnic insotit cu pamantul."

Era chipes, istet, iute si harnic, dar sarantoc. Dorinta de a avea pamant il obsedeaza. Faptele pun in
lumina caracterul personajului. Scena infruntarii dintre Ion si Vasile Baciu la hora duminicala dezvaluie
starea lui Ion, notata cu minutiozitate. Jignit de Vasile Baciu care-l numeste "sarantoc" si "talhar", in
fata satului, Ion reactioneaza potrivit firii sale impulsive, violent. "Ion schimba fete-fete. Genunchii ii
tremurau, iar in cerul gurii simtea o uscaciune parca i s-ar fi aprins sufletul."

Destinul fiecarui personaj devine si o problema de psihologie umana, determinata nu numai de

elementul social, ci si de impulsurile interioare, mai adanci ale fiintei, care rabufnesc in situatii limita.

Dupa ce-l batu zdravan pe George Bulbuc, pe care-l vroia Vasile Baciu ginere, fiind flacau bogat, Ion
"era multumit acuma si racorit". Orgoliul ranit al lui Ion se mai tempera in urma acestei ispravi.
Conflictul cu Simion Lungu, caruia i-a micsorat bucata de pamant, intrand cu plugul, deoarece cu ani in
urma era pamantul Glanetasilor, confirma aviditatea pentru pamant a lui Ion: "Inima ii tremura de
bucurie ca si-a marit averea".

Monologul interior dezvaluie structura intima a personajului. Dojenit de preot in fata lumii din
biserica, simtind privirile celorlalti cum il sfredeleau, neindraznind nici macar sa se miste din loc.
Scriitorul isi urmareste personajul in doua ipostaze care il definesc substantial: framantat de dorinta
de a avea pamant, cat mai mult, si dupa ce capata pamantul mult ravnit. Personajul e surprins in situatii
care-i pun in lumina trasaturile. Istet si viclean, isi alcatuieste cu grija planul dobandirii pamantului
inca de la hora duminicala. cand incepe s-o ademeneasca pe Ana.

Lovind-o pe Ana cu sange rece, personajul este "bruta ingenua" (N. Manolescu - "Arca lui Noe" -) "o
fiinta generica, a carei inclestare cu natura pare efortul unui gigant" (scena cositului); el se infrateste
cu pamantul intr-un ritual mistic al posesiunii. Dar personajul nu are liniste si fericire nici dupa
dobandirea pamantului mult ravnit, pentru ca revine "glasul" iubirii .

Dominat de instincte primare, aflat sub semnul fatalitatii, Ion este o victima a instinctelor sale
viguroase si neclintite, caci, "ce folos de pamanturi, daca cine ti-e drag nu-i al tau"- spune Ion la
sfarsit. El este devorat si de "glasul pamantului" si de "glasul iubirii".

Destinul lui Ion este strans legat de viata satului din primele decenii ale secolului XX-lea, a carui
existenta o surprinde realist, structurat si diferentiat social, in conditii specifice pentru romanii din
Transilvania. Sunt prezentate aspecte ale asupririi nationale, simtite mai ales de intelectualii satului,
in raport cu autoritatile de stat ale asupririi austro-ungare.

O anumita ierarhie sociala este vizibila dupa locul unde stau, cu cine vorbesc oamenii: primarul sta cu
batranii fruntasi, apasa vorbele, le insoteste cu gesturi hotarate; barbatii isi scot palariile la
apropierea preotului Belciug si a familiei Herdelea, invatatorul satului. Primarul si fruntasii satului ies
la poarta intru intampinarea "domnilor". Pe laturi, "ca un caine la usa bucatariei, trage cu urechea si
Alexandru Glanetasu, sfiindu-se sa se vare printre bogatasi."

Scriitorul prezinta elemente ale vietii cotidiene in amanuntime, cum este scena trezirii Glanetasilor
cand se aude, in tinda, glasul aspru al cocosului, in zorii zilei, sau descrierea noptii in sat: "Noaptea se
inalta din ascunzisuri, sugrumand cele din urma zvarcoliri de lumina. Peste sat albastreau valuri de
fum, iar hotarul respira greu, invaluit intr-o boare usoara. Zgomotele se desluseau din ce in ce mai
limpede".

Ni se infatiseaza odihna, in pridvor, seara, a familiei invatatorului Herdelea, cand femeile brodau sau
crosetau, vorbeau si radeau, in vreme ce Herdelea, cu pipa-n gura, rasfoia cate-o carte. Casa
invatatorului, "cea dintai, taiata adanc in coasta unei coline", biserica "nu mai rasarita ca alte case din
sat" polarizeaza oamenii satului. Scriitorul prezinta evenimentele traditionale: nunti, botezuri,
inmormantari, slujbe religioase duminicale, sarbatorile Craciunului si pregatirea acestuia, cantatul
colindelor.

Pe celalalt plan se desfasoara existenta familiilor de carturari, care se pastreaza oarecum izolata, din
"orgoliu de casta" (G. Calinescu).

invatatorul Herdelea este mereu amenintat de grijile familiei, de maritatul fetelor, de afirmarea ca
gazetar al lui Titu, de autoritati, de teama sa nu-si piarda casa, construita pe pamantul preotului
Belciug; este din ce in ce mai resemnat, coplesit de iluzii spulberate, de compromisuri se i-au calcat pe
inima. "Duelul" dintre invatatorul Herdelea si popa Belciug, interesele si certurile marunte
dramatizate, existenta cotidiana, ca si evenimentele traditionale fac din "Ion" o autentica monografie
a satului ardelenesc.

Romanul are un caracter epopeic, prin senzatia atat de plina a vietii, "glasurile se amesteca si se
confunda in zgomotul inimii" (N. Manolescu). in Ion, personajul principal al romanului, G. Calinescu vede
"un exponent, un erou de epopee, care trece prin criza asezarii la casa lui".

in ceea ce priveste stilul, Eugen Lovinescu sesiza particularitatea de esenta a scrisului lui Rebreanu:
"Formula lui "Ion" este ingramadirea unui fluviu curgator de fapte ce se perinda aproape fara inceput
si fara sfarsit, fara o necesitate apreciabila, fara finalitate.[...] formula realizata rar in toate
literaturile si pentru prima data la noi".

Prin romanul "Ion", Liviu Rebreanu a dat literaturii romane intaia creatie epica de mari dimensiuni in
care se simte pulsatia vietii, scriitorul dovedind ca are vocatia constructiilor monumentale.

Tudor Vianu aprecia romanul pentru intuitia psihologica sigura, pentru pasiunile traite, avand o maretie
reprezentativa, iar pe Rebreanu il considera "un poet al Ardealului" (T. Vianu - Scriitori romani).

Despre structura compozitionala a romanului Ion de Liviu Rebreanu

Q: Intreaba despre Despre structura compozitionala a romanului Ion de Liviu Rebreanu

Despre structura compozitionala a romanului Ion de Liviu Rebreanu

Aparut in 1920, dupa ce trecuse prin fazele manuscrise intitulate "Zestrea" si "Rusinea" romanul este
alcatuit din doua parti: "Glasulpamantului" si "Glasul iubirii".

Ca si Lev Tolstoi in romanul "Razboi si pace", scriitorul si-a organizat actiunea pe doua planuri
narative:

a) primul dintre- acestea prezinta momente din existenta taraneasca si are drept tema problema
pamantului; in interiorul lui, se consuma destinele lineare sau dramatice ale personajelor: Ion al
Glanetasului, Alexandru Glanetasul, Vasile Baciu, Ana, Florica, George Bulbuc, Savista, Zenobia si
multe altele.

b) Cel de-al doilea plan al actiunii prezinta aspecte din viata intelectualilor satului (reprezentati prin
invatatorul Zaharia Herdelea si prin preotul Belciug) si are ca tema problema nationala a romanilor
transilvaneni.

Cele doua teme reunite in "Ion" vor fi flexionare ulterior in doua capodopere: "Rascoala" (roman al
dezlantuirii energiilor gloatei insetate de pamant) si "Padurea spanzuratilor" (drama a romanilor
transilvaneni obligati sa lupte, in primul razboi mondial, impotriva altor romani).

Dintre elementele de structura ale romanului, cel care se incadreaza in asertiunea calinesciana
pomenita in enunt este hora (ca moment al vietii satului).
Subiectul romanului ne transpune in lumea satului transilvanean de la inceputul veacului nostru, sat in
care existenta curge intre semanat si seceris, pe o traiectorie presarata cu intamplari, pasiuni si
ritualuri, in care fiecare individ traieste in virtutea unei mentalitati tipic taranesti. Din acest punct
de vedere, romanul are caracter monografic.

Actiunea se petrece in satul Pripas (in realitate, Prislop) si ar putea fi rezumata astfel:
Ion al Glanetasului - flacau harnic, dar sarac, iubind mai presus de orice pamantul, o amageste pe Ana,
uratica fiica a bogatului Vasile Baciu, sacrificand pentru aceasta iubirea Floricai. Dupa indelungi
tocmeli, se face nunta, prilej pentru autor de a crea o admirabila pagina monografica.

Abia dupa nunta, Ion isi da seama ca, impreuna cu paman

turile, o va primi si pe Ana si incepe sa o urasca. Altfel, el traieste o scurta perioada de bucurie
navalnica, facandu-si planuri si privind adesea pamanturile lui Vasile Baciu pe care le si considera ale
lui. Iluziile i se spulbera insa, atunci cand socrul sau isi calca promisiunea, admitand totusi sa-i scrie pe
numele lui cinci loturi. in timpul acestor tratative, Ana, batuta de Vasile Baciu care o credea inteleasa
cu Ion ca sa-l jefuiasca, lovita crunt si de acesta din urma si batjocorita de Zenobia, starneste
compatimirea intregului sat.

Nici harnicia umila a nevestei si nici nasterea, in vara, a lui Petrisor, nu moaie inima barbatului ale
carui ganduri erau numai la avere.

In curand, Florica se marita, simetric, cu George - flacau care-i fusese harazit Anei. inca de la nunta,
aceasta din urma intelege ca Ion tot o mai iubea pe frumoasa Florica, banuiala confirmata in curand de
Savista - oloaga satului. Derutata, cu mintea "stinsa" si cu "inima seaca si goala", Ana se spanzura.

Ion, surprins intr-o noapte de catre George; in curtea lui, este omorat, in mod simbolic, cu sapa.
inainte de moarte, i se deruleaza prin minte intreaga existenta, in acorduri solemne de mare poem
epic.

Dincolo de aspectele calendaristice ori sociale ale existentei rurale, romanul confera pamantului
dimensiuni mitologice: in preajma lui si auzindu-i "glasul", Ion devine un alt om: pamantul este Uriasul
pe care el il adora si-l invinge, iar gestul sarutului gliei este simbolic.

Conflictul principal al romanului este de ordin interior si consta in lupta care se da, in sufletul lui Ion,
intre cele.doua "glasuri" care-i stapanesc fiinta, pana Ia sfasiere.
Ill.b) Dincolo de firul central al actiunii (care ar putea avea ca "personaj" patima pentru pamant a lui
Ion), autorul evoca, in cadente poematice, momentele etern repetabile ale vietii: nasterea, nunta si
moartea; acestea sunt incadrate in existenta sempiterna a satului ardelenesc, in care timpul curge
lent si solemn ca apele unui fluviu.

Astfel, nasterea lui Petrisor (descrisa in capitolul intitulat "Copilul” din volumul al II-lea), capata
conturul unui eveniment arhetipal, de mareata solemnitate: in linistea alba a zilei de vara si intr-o
neclintire de inceput de veac, tipatul copilului pare a fi glasul celui dintai om al planetei; cei doi
barbati (Ion si tatal sau aflati la seceris) "nemiscati, in picioare,.cu capetele descoperite", asista la
eveniment ca la o taina sacra "pe care totusi omul n-a ajuns inca s-o inteleaga in toata maretia ei
dumnezeiasca"'.

Ritualul nuntii (evocat in capitolul intitulat "Nunta" din volumul I - "Glasul pamantului”) are caracter
monografic, dar nu numai atat: descrierea alaiului de carute (care insoteau caruta in care se aflau
mirii - Ion si Ana), trecerea lor ritmica, se face in fraze cadentate, de epopee:

"Nunta tinu trei zile, dupa obicei... Sambata porni tot alaiul, in carute, la notar, in Jidovita. infrunte,
calaretii pocneau mereu din pistoale, pe cand in caruta intai lautarii isi frangeau degetele cantand (...).
Apoi venea o caruta cu mirii si cu drustele, apoi o brisca cu nasii (...), apoi alta caruta cu parintii
mirilor...".

In ceea ce priveste moartea ca eveniment cosmic, dintre cele patru morti evocate in roman (a lui Ion,
a Anei, a carciumarului Avrum si a lui mos Dumitru Moarcas), numai ultima se incadreaza in firesc,
determinata fiind de rotatia lumii.

intamplarea este prevestita doar de placerea cu care acest batran isi amintea fapte uitate, "razand
copilareste, parca istorisind s-ar fi intors aievea in tineretea-i vesela si fara de griji"; si, tot in mod
neobisnuit, batranul incearca sa se rada, pregatindu-se pentru "intalnirea" cu moartea care il si
surprinde brusc, trecandu-I in lumea umbrelor. Si aici, ca in marile epopei, evenimentul este solemn,iar
batranul nu reprezinta neaparat o individualitate, ci o ipostaza a omului muritor din totdeauna.

Despre opera literara Ion de Liviu Rebreanu

Q: Intreaba despre Despre opera literara Ion de Liviu Rebreanu
Despre opera literara Ion de Liviu Rebreanu "Nici în cele mai izbutite momente ale Răscoalei viziunea
realistă nu atinge măreţia lui Ion." N. Manolescu

Apărut în 1920, în forma sa definitivă, romanul Ion fundamentează formula romanului social modern,
obiectiv şi realist.

Problematica rurală o găsim iniţial în nuvela Ruşinea, cu o intrigă simplă, în care eroina, Rodovica, este
victimă a iubirii, şi apoi, o primă variantă a romanului Ion prin Zestrea.

Cu o structură bine echilibrată, în două părţi, intitulate sugestiv Glasul pământului şi Glasul iubirii,
romanul cuprinde în albia lui viaţa satului transilvănean înainte de război.

Romanul începe cu descrierea drumului care duce spre satul Pripas "pitit într-o scrântitură de coline"
şi se încheie rotund cu satul "rămas înapoi acel

aşi", sugerând astfel curgerea eternă şi impasibilă a vieţii:

"Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta, când în stânga, până la Cluj
şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de
lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în
cealaltă şosea naţională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului.
Lăsând Jidoviţa, drumul urcă întâi anevoie până ce-şi face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă
însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii-Domneşti, mai poposind
puţin la Cişmeaua-Mortu-lui, unde picură veşnic apă de izvor răcoritoare, apoi coteşte brusc pe sub
Râpele-Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline".

Şi finalul, simetric, încheie rotund romanul cu aceeaşi imagine:

"Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat
locul. Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile,
năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca.nişte tremurări plăpânde
într-un uragan uriaş".

Subiectul are o intrigă simplă; Ion Pop al Glanetaşului, doreşte pământul cu o patimă mistuitoare. Căci
tatăl său, "sărac iască şi lenevior de n-avea pereche", a mâncat repede zestrea Zenobiei, fiindcă
"toate, crâşmele le bătea", cât e Armadia de mare; "fugea de muncă grea".

Iubea pământul de mic copil. A crescut râvnind şi piz-muind pe cei bogaţi, dorind cu orice preţ să aibă
pământ mult, "cât mai mult". "De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă...".

In acest scop o seduce pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, "bocotanul" satului, deşi era urâtă şi n-o iubea.
Urmărindu-şi cu viclenie şi tenacitate scopul, Ion intră în posesia pământurilor la care jinduise cu
lăcomie. Dar iubirea ascunsă pentru Florica cea frumoasă şi săracă, măritată mai apoi cu George
Bulbuc, nu-i dă pace.

Tratată inuman şi de către Ion şi de către tatăl ei, Ana îşi curmă viaţa. Romanul este, din acest punct
de vedere, o dramă a căsniciei ţărăneşti în lupta pentru pământ. Copilul rămas se îmbolnăveşte şi
moare, spre disperarea lui Ion, care vedea în el garanţia păstrării pământurilor lui Vasile Baciu.

Ca un destin implacabil, Ion este ucis de către George Bulbuc, bărbatul Floricăi. fiind astfel pedepsit
pentru faptele sale nelegiuite.

Apreciat constant drept o mare construcţie epică, "o epopee a ţăranului român", Ion este romanul unui
destin individual, aşa cum însuşi autorul apreciază.
In centrul romanului stă figura lui Ion, monumental şi simbolic prin tragismul său, consumându-se între
iubire şi patima pentru pământ. Eugen Lovinescu (în Istoria literaturii române contemporane) observa:
"Cu un material aparent haotic, cu episoade numeroase ce se pun de-a curmezişul, romanul se
organizează totuşi în jurul unei figuri centrale, al unui erou frust şi voluntar, al lui Ion.

El e expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o

viclenie procedurală şi, mai ales, o voinţă imensă; nimic nu-i rezistă; în faţa ogorului aurit de spice e
cuprins de beţia unei înalte emoţii, şi vrea să-l aibă cu orice preţ".
Conturat obiectiv şi realist, într-o manieră modernă, sugestiile naturaliste se atenuează. G. Călinescu
consideră că "viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse, i-a determinat acţiunile".

Observator omniscient, de o obiectivitate rece, Rebreanu îşi construieşte discursul narativ dintr-o
perspectivă total auc-torială. Aflăm astfel că la şcoala din sat Ion a fost cel mai iubit elev al
învăţătorului Herdelea, care mereu "i-a bătut capul Glanetaşului să dea pe Ion la şcoala cea mare din
Ar-madia, să-l facă domn". Era silitor şi cuminte, dar "îi era mai drag să păzească vacile pe câmpul
pleşuv, să ţie coarnele plugului, să cosească, să fie veşnic însoţit cu pământul. Şi Glanetaşu, pe cât de
greu l-a dat la liceu, tot atât de lesne s-a împăcat să nu mai urmeze".

Era chipeş, isteţ, iute şi harnic, dar sărăntoc. Dorinţa de a avea pământ îl obsedează: "Trecea deseori
parcă înadins pe lângă pământurile lui Vasile Baciu. Le cântărea din ochi, se uita dacă sunt bine lucrate
şi se supăra când vedea că nu sunt toate cum trebuie. Se simţea stăpânul lor şi-şi făcea planurile cum
va ara fâneaţa cutare, iar cutare porumbişte cum voi semăna-o cu trifoi.!."

Faptele pun în lumină caracterul personajului. Scena înfruntării dintre Ion şi Vasile Baciu la hora
duminicală dezvăluie starea lui Ion, notată cu minuţiozitate. Jignit de Vasile Baciu în faţa satului,
care-l numeşte "sărăntoc" şi "tâlhar", Ion reacţionează potrivit firii sale impulsive, violent: "Ion
schimba feţe-feţe. Genunchii îi tremurau, iar în cerul gurii simţea o uscăciune parcă i s-ar fi aprins
sufletul. Fiece vorbă îl împungea drept în inimă, cu deosebire fiindcă auzea tot satul. Mereu îi fulgera
să se repeadă şi cu un pumn zdravăn să-i înăbuşe în gât ocările. (...) Ion însă nu vedea, nu auzea.
Ruşinea îl ţintuise locului".

Astfel, destinul fiecărui personaj devine şi o problemă de psihologie umană, determinată nu numai de
elementul social, ci şi de impulsurile interioare, mai adânci ale fiinţei, care răbufnesc în situaţii-limită.

După ce-l bătu zdravăn pe George Bulbuc, pe care-l voia Vasile Baciu ginere, fiind flăcău bogat, Ion
"era mulţumit acuma şi răcorit". Orgoliul rănit al lui Ion se mai tempera în urma acestei isprăvi.
Conflictul cu Simion Lungu, căruia i-a micşorat bucata de pământ, intrând cu plugul, deoarece cu ani în
urmă era al Glanetaşilor, confirmă aviditatea pentru pământ a lui Ion: "Inima îi tremura de bucurie că
şi-a mărit averea".

Monologul interior dezvăluie structura intimă a personajului. Dojenit de preot în faţa lumii din biserică
pentru că-l bătuse pe George, Ion puse ochii în jos, tremurând de ruşine, simţind privirile celorlalţi
cum îl sfredeleau, neîndrăznind nici măcar să se mişte din loc:

"Dojana preotului îl şfichiuia ca un bici de foc. Numai ticăloşii sunt astfel loviţi în faţa lumii întregi.
Dar el de ce e ticălos? Pentru că nu se lasă călcat în picioare, pentru că vrea să fie în rândul
oamenilor? Ii ardeau obrajii şi tot sufletul de ruşine şi de necaz".
Scriitorul îşi urmăreşte personajul în două ipostaze care îl definesc substanţial': frământat de
dorinţa de a avea pământ, cât mai mult, şi după ce capătă pământul mult râvnit. Personajul e surprins
în situaţii care-i pun în lumină trăsăturile. Isteţ şi viclean, îşi alcătuieşte cu grijă planul dobândirii
pământului încă de la hora duminicală, când începe s-o ademenească pe Ana.

Comportamentul bine calculat faţă de Ana şi Vasile Baciu în urmărirea scopului său e calificat de G.
Călinescu astfel:

"In planul creaţiei, Ion e o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spânzurătoare şi a
rămas în cele din urmă cu pământ".
Lovind-o pe Ana cu sânge rece, personajul este "bruta ingenuă" (N. Manolescu - Arca lui Noe), "o fiinţă
generică, a cărei încleştare cu natura pare efortul unui gigant" (scena cositului); el se înfrăţeşte cu
pământul într-un ritual mistic al posesiunii (n. Manolescu). Dar personajul nu are linişte şi fericire nici
după dobândirea averii mult râvnite, pentru că revine "glasul" iubirii.

Dominat de instincte primare, aflat sub semnul fatalităţii, Ion este o victimă a instinctelor sale
viguroase şi neclintite, căci, "ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e pe lume drag nu-i al tău" - spune Ion
la sfârşit. El este devorat de "glasul pământului şi glasul iubirii".

Destinul lui Ion este strâns legat de viaţa satului din primele decenii ale secolului al XX-lea, a cărui
existenţă o surprinde realist, structurat şi diferenţiat social, în condiţii specifice pentru românii din
Transilvania.

Sunt prezente aspecte ale asupririi naţionale, simţite mai ales de intelectualii satului, în raport cu
autorităţile de stat austro-ungare.

G. Călinescu aprecia romanul Ion drept un "poem epic", care cuprinde "momente importante din
calendarul sempitern al satului, mişcătoare prin calitatea lor elementară". Romanul începe şi se
sfârşeşte semnificativ cu unul din momentele importante din viaţa satului: hora duminicală, pe uliţa din
dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea, o horă "a soartei". Conflictul se conturează, e previzibil de la
început. Bătaia dintre Ion şi George de la cârciumă este un preludiu al crimei, moartea lui Moarcăş sau
a lui Avrum anunţă sinuciderea Anei, toate acestea sunt elemente ale unui "ritm esenţial al existenţei"
(N. Manolescu).

O anumită ierarhie socială este vizibilă după locul unde stau, cu cine vorbesc oamenii: primarul se află
alături de bătrânii fruntaşi, apasă vorbele, le însoţeşte cu gesturi hotărâte; bărbaţii îşi scot pălăriile
la apropierea preotului Belciug şi a familiei Herdelea, învăţătorul satului. Primarul şi fruntaşii satului
ies la poartă întru întâmpinarea "domnilor". Pe lături, "ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea
şi Alexandru Glanetaşu, sfiindu-se să se vâre între bogătaşi".

Scriitorul prezintă elemente ale vieţii cotidiene în amănunţime, cum este scena trezirii Glanetaşilor,
când se aude, în tindă, glasul aspru al cocoşului, în zorii zilei, sau descrierea nopţii în sat, ca şi odihna,
în pridvor, seara, a familiei învăţătorului Herdelea, "unde femeile brodau sau croşetau, vorbeau şi
râdeau, în vreme ce Herdelea, cu pipa-n gură,. răsfoia câte-o carte" De aci, din pridvor, se desfăşura
panorama satului: "Satul întreg şi jumătate din hotar se întindeau în faţa lor ca o hartă mare cu
reliefuri în colori.

Oamenii care se întorceau de la câmp sau mergeau spre Jidoviţa, trăsurile care umblau între Armandia
şi Bistriţa defilau pe dinaintea lor, oferindu-le prilejuri mereu noi de vorbă. Apoi când venea
întunerecul, fetele, în frunte cu mama lor, începeau să cânte romanţe vechi româneşti cu nişte voci
simpatice de sopran, acompaniate uneori de basul învăţătorului..."

Casa acestuia, "cea dintâi, tăiată adânc în coasta unei coline", biserica şi preotul ei, cârciuma, "nu mai
răsărită ca alte case din sat", polarizează oamenii satului. Scriitorul prezintă evenimentele
tradiţionale: nunţi, botezuri, târnosiri de biserici, înmormântări, slujbe religioase duminicale,
sărbătorile Crăciunului şi pregătirea lui, cum ar fi Bojotaia, cântatul colindelor ş.a.
Pe celălalt plan se desfăşoară existenţa familiilor de cărturari, care se păstrează oarecum izolată, din
"orgoliu de castă" (G. Călinescu).

Invăţătorul Herdelea este mereu ameninţat de grijile familiei, de măritatul fetelor, de afirmarea ca
gazetar a lui Titu, de autorităţi, de teama să nu-şi piardă casa, construită pe pământul preotului
Belciug; din ce în ce e tot mai resemnat de iluzii spulberate, de compromisuri ce i-au călcat pe inimă.

"Duelul" dintre Herdelea şi popa Belciug, interesele şi certurile mărunte dramatizate, existenţa
cotidiană, ca şi evenimentele tradiţionale fac din Ion o autentică monografie a satului ardelenesc.

Romanul are un caracter epopeic, remarcat de G. Călinescu, prin senzaţia atât de plină a vieţii,
"glasurile se amestecă şi se confundă în zgomotul lumii".
Şi N. Manolescu apreciază că "personajele seamănă aici cu nişte masive forţe ale naturii", deci au
dimensiunea eroilor de epopee.

In ceea ce priveşte stilul, Eugen Lovinescu sesiza particularitatea de esenţă a scrisului lui Rebreanu:
"Formula lui Ion este îngrămădirea unui fluviu curgător de fapte ce se perindă aproape fără început şi
fără sfârşit, fără o necesitate apreciabilă, fără finalitate. E, negreşit, o metodă lipsită de strălucire
artistică şi de stil, cu mari primejdii dar care ne dă impresia vieţii în toate dimensiunile ei, nu izolată
pe planşe anatomice, de studiu, ci curgătoare şi naturală; formulă realizată rar în toate literaturile şi
pentru prima dată la noi".

Prin romanul Ion, Liviu Rebreanu a dat literaturii române întâia creaţie epică de mari dimensiuni în
care se simte pulsaţia vieţii, scriitorul dovedind că are vocaţia construcţiilor monumentale.

Tudor Vianu aprecia romanul Ion pentru intuiţia psihologică sigură, pentru pasiunile trăite, având o
măreţie reprezentativă, iar Rebreanu este "un poet al Ardealului" (T. Vianu - Scriitori români).