Cstorit cu Ana i aezat la casa lui, Ion, din cauza firii lui ptimae, nu

se poate mulumi cu averea pe care o dobndise i rvnete la Florica.

Sfritul lui Ion este nprasnic, fiind omort de George Bulbuc, care-l
prinde iubindu-se cu nevasta lui, aadar Rebreanu propune pentru
sfritul ptimaului Ion o crim pasional.
Finalul romanului surprinde satul adunat la srbtoarea sfinirii noii
biserici, descrie drumul care iese din satul Pripas, viaa urmndu-i cursul
firesc: Pripasul de-abia i mai arta cteva case. Doar turnul cotete,
apoi se ndoaie, apoi se ntinde, iar dreapt ca o panglic cenuie n
amurgul rcoros. (...) Satul a rmas napoi acelai, parc nimic nu s-ar fi
schimbat. Civa oameni s-au stins, alii le-au luat locul. (...) Drumul trece
prin Jidovia, pe podul de lemn, acoperit, de peste Some, i pe urm se
pierde n oseaua cea mare i fr nceput ....
7777777777777777777777777777777777777777777777777777777777777
7777
Finalul nchis al romanului Ion, de Liviu Rebreanu, surprinde satul adunat
la srbtoarea sfinirii noii biserici, la care particip episcopul i
protopopul de Armadia. Cincizeci i doi de preoi, cu episcopul n frunte,
slujesc sfinirea bisericii. Fetele i flcii satului, mbrcai n haine albe
de srbtoare, jucau someana n bttura vduvei tui Maxim Oprea, iar
intelectualii, toat domnia, particip la banchetul organizat n coala
golit de bnci i nfrumuseat cu verdea, reliefnd tehnica literar a
contrapunctului.

Prin simetrie cu incipitul, circularitatea operei este argumentat i de

finalul romanului, unde, descrierea drumului care iese din satul Pripas,
sugereaz c viaa colectivitii i urmeaz cursul firesc: Peste drum, pe
crucea de lemn, Hristosul de tinichea, cu faa poleit de o raz ntrziat,
parc i mngia, zuruindu-i uor trupul n adierea nserrii de toamn.
[...] Civa oameni s-au stins, alii le-au luat locul. Peste zvrcolirile vieii,
vremea vine nepstoare, tergnd toate urmele. [...] Drumul trece prin
Jidovia, pe podul de lemn, acoperit, de peste Some, i pe urm se pierde
n oseaua cea mare i fr nceput.... Romanul se ncheie cu o dedicaie
final adresat Celor muli i umili!.

Personaj realist i eponim (care d numele operei), Ion este tipic pentru
clasa rnimii, concentrnd tragica istorie a steanului ardelean din
primele decenii ale secolului al XX-lea, fiind construit prin procedeul
basoreliefului (scoaterea personajului n eviden). Dup aprecierea lui
1

Eugen Lovinescu, Ion este expresia instinctului de stpnire a

pmntului, n slujba cruia pune o inteligen ascuita, o cazuistic
strns, o viclenie procedural i, cu deosebire, o voin imens spre
deosebire de George Clinescu a crui opinie susine c lcomia lui de
zestre e centrul lumii i el cere cu inocen sfaturi dovedind o
ingratitudine calm... Nu din inteligen a ieit ideea seducerii, ci din
viclenia instinctual, caracteristic oricrei fiine reduse.
4444444444444444444444444444444444444444444444444444444444444
44444444444444444444
Finalul romanului Ion, de Liviu Rebreanu, surprinde satul adunat la
srbtoarea sfinirii noii biserici, la care particip episcopul i protopopul
de Armadia. Cincizeci i doi de preoi, cu episcopul n frunte, slujesc
sfinirea bisericii. Fetele i flcii satului, mbrcai n haine albe de
srbtoare, jucau someana n bttura vduvei lui Maxim Oprea, iar
intelectualii, toat domnia, particip la banchetul organizat n coala
golit de bnci i nfrumuseat cu verdea.

Romanul se ncheie cu o dedicaie final adresat celor muli umili!.

Liviu Rebreanu i las personajele s acioneze liber, s-i dezvluie firea,
s izbucneasc n tensiuni dramatice, s-i manifeste modul de a gndi i
de a se exprima. Limbajul artistic al lui Liviu Rebreanu se individualizeaz
prin respectul pentru adevr, de unde reiese obiectivarea i realismul
romanului, precum i prin precizia termenilor, acurateea i concizia
exprimrii, de unde rezult sobrietatea stilului.
5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555
5555555555555555555555

RELATIA INCIPIT-FINAL intr-un roman obiectiv: Model: ION de Liviu

Rebreanu
Ca specie a genului epic in proza, romanul se defineste prin complexitatea
planurilor narative, a conflictelor, a actiunii si a personajelor, surprinse in evolutie.
In structura oricarei opere epice, incipitul si finalulau un rol foarte important,
pentru ca sunt elementele compozitionale care asigura relatia dintre lumea reala a
cititorului si universul fictional al cartii. Incipitul este o secventa introductiva care
are consecinte in desfasurarea ulterioara a operei. De regula, in incipit apar fixarea
timpului si a spatiului actiunii, descrierea mediului, dialogul care ne introduce in
centrul evenimentelor sau prezentarea unui episod reprezentativ. Finalul reprezinta
formula de incheiere a operei literare, care ilustreaza viziunea autorului asupra
2

evenimentelor prezentate. Finalul nu coincide intotdeauna cu deznodamantul si

foloseste diverse strategii: descriere care reia datele din incipit; dialog sau replica
prin care se rezuma lumea fictiunii, prefigurare a unor evenimente care nu mai sunt
relatate in opera. El poate fi deschis (opera poate continua) sau inchis (totul este
lamurit). Incipitul poate fi pus in relatie cu finalul, ca in romanele lui Liviu Rebreanu.
O caracteristica a romanului ION de Liviu Rebreanu este constructia circulara sau
de corp sferoid cum o numeste chiar autorul. Impresia de intoarcere la punctual
de pornire rezulta din descrierea drumului cu care se deschide si se inchide cartea.
Reluarea cu valoare simbolica a incipitului ca final marcheaza aceasta structura
circulara. Drumul care serpuieste printre coline si ajunge in Pripas reprezinta calea
care face trecerea de la realitate la fictiune ( in incipit ) si de la fictiune la realitate
(in final). Simetria dintre cele doua elemente se realizeaza prin prezentarea
acelorasi elemente de natura geografica, toponimica
( drumul, podul de lemn,
Rapele dracului, Hristosul de tinichea etc)., dar in ordine inversa.
Din soseaua care vine de la Carlibaba, intovarasind Somesul cand in dreapta cand
in stanga, pana la Cluj si chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de
Armadia, trece peste podul batran de lemn, acoperit cu sindrila mucegaita, spinteca
satul Jidovita si alearga spre Bistrita, unde se pierde in cealalta sosea nationala care
coboara din Bucovina prin trecatoarea Bargaului.
Astfel, se observa aici ca drumul este personificat, aparand in incipit ca o fiinta
tanara, plina de viata: spinteca, alearga, drum alb. Constructia discursului
narativ al romanului isi are esenta in acesta imagine de inceput.
In ceea ce priveste structura, romanul este alcatuit din doua mari parti
complementare, avand in centru pamantul, respectiv iubirea: Glasul pamantului si
Glasul iubirii, carora li se subordoneaza cele treisprezece capitole cu titluri
sugestive: Inceputul, Blestemul, Sfarsitul etc. De aceea romanul are
o structura binara, in functie de cele doua glasuri de care asculta Ion. Intre cele
doua miscari (intrarea in sat iesirea din sat) se aduna substanta epica a romanului
al carui protagonist este Ion al Glanetasului.
Pe de alta parte, Rebreanu foloseste tehnica planurilor paralele, prin care
prezinta simultan viata taranimii (Ion, Ana, Vasile Baciu, George, Florica) si viata
intelectualitatii (preotul Belciug si familia Herdelea). Prin urmare, actiunea din
romanul Ion este plasata indoua universuri sociale si
psihologie distincte:lumea taraneasca si lumea intelectualilor satului. Exista doua
fire epice:unul avandu-l ca protagonist pe Ion, urmareste problemele taranilor si
ale satului, iar celalat avandu-l in centru pe Titu Herdelea, urmareste viata
intelectualitatii, problemele nationale, sociale si politice. Asistam astfel la o ampla
desfasurare a vietii, marcata de marile ei evenimente ca:nasterea, casatoria,
moartea sau de obiceiuri stravechi. De aceea cartea are si un caracter monografic.

O trasatura realista ce evidentiaza prezenta unui narator omniprezent si omniscient,

cu statut demiurgic, este aceasta prezentare veridica a oamenilor si
evenimentelor, care se face inca din incipit. Ca in orice roman realist
modern planurile se interfereaza si se influenteaza reciproc, investigand
sentimente si relatii intre personaje din diferite medii sociale.
Dimensiunea simbolica a eroilor sai, Rebreanu o afirma prin intermediul
mijloacelor curente ale realismului. Ion este un taran ca toti taranii, dar mai
reprezentativ prin insusirile si defectele sale. Fapte, gesturi, reactii spontane pun in
evidenta caracterul personajului conturat realist si obiectiv. Monologul interior
dezvaluie structura intima a eroului. Scena cositului si a sarutarii pamantului fac din
Ion o figura mareata, puternica. El are insusiri tipice lumii lui:era iute si harnic ca
ma-sa iar pamantul ii era drag ca ochii din cap. In lupta impotriva lui Baciu,
impulsul principal este setea atavica de pamant si lacomia nascuta din saracie, dar
cruzimea vine si din ura izvorata din trufia si cinismul cu care Baciu il umileste
mereu. Focalizarea asupra protagonistului se face din mai multe puncte de
vedere (pluriperspectivismul): familia Herdelea, preotul Belciug, Vasile Baciu,
Ana, punctul de vedere al satului etc. Ion se dezvolta caracteriologic intr-o inlantuire
de contraste, de contradictii, fie cu altii fie cu sine insusi. In cele din urma patima
pentru pamant va fi invinsa de patima iubirii, rasturnarea acestui raport complicand
drama eroului. Moartea lui (ucis cu sapa de George) nu are nimic tragic, pentru ca
este un accident; tragica este insa confuzia in care a trait, pentru ca e prea tarziu
pentru el, cand intelege ca degeaba ai pamant, daca cine ti-e drag nu e alaturi.
Finalul romanului se afla intr-o stransa legatura cu incipitul si reprezinta descrierea
aceluiasi drum, parcurs in sens invers, dupa incheierea evenimentelor, drum care se
pierde, de aceasta data, in soseaua mare, inscriind destinul individual al
personajelor in marele destin universal : drumul trece prin Jidovita, pe podul de
lemn acoperit, de peste Somes, si se pierde in soseaua cea mare si fara
inceput Repetarea descrierii drumului, care de aceasta data apare marcat parca
de intamplarile si conflictele din roman, ofera simetrie operei si corespunde
conceptiei lui Rebreanu despre roman, inteles ca un corp sferiod.
Asadar, incipitul si finalul unui roman realist-obiectiv sunt elemente de structura cu
semnificatii bine determinate. Relatia dintre aceste doua elemente de
constructie este evidenta si semnificativa, caci opera incepe si se termina in acelasi
punct, descriind un intreg univers circular si simfonic.
333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333
3333333333333333
ION
Liviu Rebreanu
1. Geneza romanului
4

Rebreanu publica, in 1920, romanul "Ion" prin care depaseste literatura

conventionala, idilica, moralizatoare a samanatorismului din primele decenii ale
secolului XX. Geneza romanului presupune un proces lent in care experientele
intamplatoare din lumea satului acumuleaza pentru scriitor semnificatie morala si
devin subiect artistic.
Publicat "din necesitati editoriale" in doua volume, intitulate "Glasul
pamantului" si "Glasul iubirii", romanul lasa impresia de masivitate in creatie, care
inchide, intre cele doua descrieri ale drumului de la Armadia si Pripas si de la
Pripas la Armadia, viata in toata complexitatea de relatii sociale si sufletesti.
2. Structura romanului
Arhitectura romanului sustine, la nivel macrotextual, functia epica de
interpretare. Romanul este alcatuit din doua parti opuse si complementare,
coordonate ale evolutiei interioare a personajului principal: "Glasul pamantului" si
"Glasul iubirii". Titlurile celor 13 capitole (numar simbolic, nefast) sunt
semnificative, discursul narativ avand un "Inceput" si un "Sfarsit": "Inceputul",
"Zvarcolirea", "Iubirea", "Noaptea", "Rusinea", "Nunta" (prima parte); "Vasile",
"Copilul", "Sarutarea", "
Streangul", "Blestemul", "George", "Sfarsitul" (partea
a doua).
Prin tehnica planurilor paralele este prezentata viata taranimii si a intelectualitatii
rurale. Primul plan urmareste viata lui Ion, iar celalalt situatia famililor Herdelea si
Belciug.
La nivel microtextual, functia epica de interpretare se realizeaza prin tehnica
contrapunctului: prezentarea aceleiasi teme in planuri diferite (nunta
taraneasca a Anei corespunde, in planul intelectualitatii, cu nunta Laurei; conflictul
exterior dintre Ion si Vasile Baciu corespunde conflictului intelectualilor satului:
invatatorul si preotul).
Apreciind structura romanului, Eugen Lovinescu face urmatoarea observatie:
"romanul se organizeaza totusi in jurul unei figuri centrale, al unui erou frust
(rustic), simplu si voluntar, al lui Ion." Compozitia sferoidala a romanului ii asigura
semnificatii superioare de univers care inchide un destin.
La realizarea structurii simetrice a romanului 'Ion' de Liviu Rebreanu, contribuie mai
multe elemente de compozitie:
Titlurile celor doua parti ale romanului, Glasul pamantului si Glasul iubirii. Fiecare
dintre cele doua titluri numeste o dominanta sufleteasca a personajului principal, o
porunca mai puternica decat el insusi. In scurta existenta a lui Ion, cele doua
'glasuri' se impletesc, cel dintai fiind mereu prezent; aparenta lui 'tacere' in partea
ultima a romanului isi vadeste inconsistenta in scena mortii personajului cand ' ii
paru rau ca toate au fost degeaba si ca pamanturile lui au sa ramaie ale nimanui'.
5

Titlurile de capitol (primul fiind Inceputul, iar ultimul Sfarsitul) contribuie la impresia
de sfericitate a operei.
Imaginile initiale si finale ale romanului. "Ion" incep si se incheie cu imaginea
drumului spre Pripas. Daca in prima parte, soseaua 'vine' sugerand astfel o
introducere in actiune, in ultima 'se pierde" o data cu plecarea invatatorului
Herdelea, lasand loc altei generatii.
Hora este un alt element de compozitie care deschide si incheie romanul avand - de
fiecare data - o alta semnificatie: in primul capitol, la acest moment din viata satului
iau parte mai toate personajele antrenate in actiune; in final, ni se sugereaza ca,
daca unii s-au stins, altii le-au luat locul, iar Timpul nepasator acopera totul.
Redus la esente, romanul prezinta momentele eternului ciclu al existentei rurale;
odata incheiat pentru un individ, ciclul continua pentru altii, asemeni unui fluviu,
fara sfarsit.
S-a remarcat existenta in roman a doua planuri (tehnica utilizata si de Lev Tolstoi in
Razboi si pace): unul evocand viata taranilor reprezentati prin: Ion al Glanetasului,
Alexandru Glanetasul, Zenobia, Vasile Baciu, Ana, George Bulbuc, Florica si altii,
celalalt reliefand momente din viata intelectualilor reprezentati prin familia
invatatorului Herdelea si prin preot, intre cele doua planuri ale actiunii existand
numeroase puncte de convergenta.
3. Demonstratie - roman realist, obiectiv, modern cu elemente traditionale
Publicat in 1920, romanul "Ion" reprezinta primul roman al lui Liviu
Rebreanu, o capodopera care infatiseaza universul rural in mod realist, fara
idilizarea din proza samanatorista; nucleul romanului se afla in nuvelele anterioare:
"Zestrea", "Rusinea". Potrivit tipologiei lui Nicolae Manolescu (din lucrarea Arca lui
Noe) este roman doric.
Romanul este specia epica in proza de mari dimensiuni, cu un numar mare de
personaje complexe, actiunea desfasurandu-se pe mai multe planuri narative.
Proza realist-obiectiva se realizeaza prin naratiunea la persoana a III-a.
Naratorul omniscient stie mai mult decat personajele sale si, omniprezent, dirijeaza
evolutia lor ca un regizor universal.
Tema romanului este prezentarea problematicii pamantului in conditiile
satului ardelean de la inceputul secolului al XX-lea. Caracterul monografic al
romanului orienteaza "investigatia narativa" spre diverse aspecte ale lumii rurale:
obiceiuri legate de momentele de importanta majora din viata omului (nasterea,
nunta, inmormantarea), relatii sociale (ierarhia sociala) sau culturale (universul
intelectualitatii rurale).

Simetria incipitului cu finalul se realizeaza prin descrierea drumului care intra

si iese din satul Pripas, loc al actiunii romanului.
Modurile de expunere indeplinesc o serie de functii epice. Descrierea are, pe
langa rolul de fixare a coordonatelor spatio-temporale, functie simbolica si de
anticipare. Naratiunea obiectiva isi realizeaza functia de reprezentare a realitatii, iar
dialogul sustine veridicitatea si concentrarea epica.
Romanul este alcatuit din doua parti opuse si complementare: "Glasul
pamantului" si "Glasul iubirii".
Prin tehnica planurilor paralele este prezentata viata taranimii si a
intelectualitatii rurale. Trecerea de la un plan narativ la altul se realizeaza prin
alternanta, iar succesiunea secventelor narative este redata prin inlantuire.
In expozitiune sunt prezentate principalele personaje, timpul cat si spatiul: o
zi de duminica, in care locuitorii satului Pripas se afla la hora, in curtea vaduvei lui
Maxim Oprea. Confruntarea verbala intre Vasile Baciu si Ion constituie intriga
romanului. Conflictul central este ilustrat de lupta pentru pamant in satul traditional.
Conflictul exterior, social, intre Ion si Vasile Baciu este dublat de conflictul interior
intre "glasul pamantului" si "glasul iubirii". Dincolo de aceste aspecte, se poate
vorbi si despre conflictul tragic dintre om ( nu intamplator taran) si o forta mai
presus de calitatile individului: pamantul-stihie. In fond, destinul personajului
principal nu estemarcat numai de confruntarile cu semeni de-ai lui, pe care ii
domina, cat mai ales in relatie cu pamantul. Dorinta obsesiva a personajului
de a avea pamant, iubirea lui patimasa il fac monumental, dar se incheie omeneste,
prin intoarcerea in aceasta matrice universala.
Impresionanta este scena in care Ion saruta pamantul: "Se opri in mijlocul
delnitei [] . Il cuprinse o pofta salbateca saimbratiseze huma, s-o crampoteasca in
sarutari. Intinse mainile spre brazdele drepte, zgrunturoase si umede.[] Apoi incet,
cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele
cu voluptate de pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece,
ametitor."
In relatie cu omul, elementul primordial este perceput pe trepte de
manifestare distincte: pamantul-mama ("Iubirea pamantului l-a stapanit de mic
copil. De pe atunci pamantul i-a fost mai drag ca o mama"), pamantul-ibovnica,
pamantul-stihie.
Dorind sa obtina repede mult pamant, Ion ii face curte Anei, o seduce si il forteaza
pe tatal ei sa accepte casatoria. Deznodamantul devine previzibil: George este
arestat, Florica ramane singura, iar averea lui Ion revine bisericii.
In celalalt plan, rivalitatea dintre preot si invatator pentru autoritatea din sat
este defavorabila celui din urma.
7

Ion este personajul principal, o figura monumentala, realizata prin tehnica

basoreliefului. Exponent al taranimii, prin dorinta de a avea pamant, el este o
individualitate prin modul in care il obtine. In goana sa patimasa de avere se
dezumanizeaza treptat, iar moartea lui este expresia moralizatoare a scriitorului
ardelean.
Naratorul obiectiv isi lasa personajele sa-si dezvaluie trasaturile in
momentele de incordare (caracterizare indirecta). Fiind omniscient si omniprezent,
realizeaza portretul sau biografia personajelor (caracterizare directa).
Registrele lexicale diverse sunt utilizate in limbajul personajelor, in functie
de conditia lor sociala. Diversitatea procedeelor artistice nu este utilizata pentru
expresivitate, ci pentru plasticizarea ideilor.
Romanul dovedeste capacitatea extraordinara a prozatorului Liviu Rebreanu
de a reconstitui viata satului si de a prezenta psihologia taranului in toata
complexitatea acesteia.
4. Caracterul monografic
Caracterul monografic al romanului orienteaza investigatia narativa spre
diverse aspecte ale lumii rurale: obiceiuri legate de marile momente din viata
omului (nasterea, nunta, inmormantarea), relatii sociale generate de diferentele
economice (ierarhia sociala) sau culturale (universul taranilor, universul
intelectualitatii rurale), relatii de familie.
Dincolo de destinele individuale, romanul prezinta aspecte monografice ale
satului romanesc traditional: traditii legate de marile momente din viata omului
(nunta, botezul, inmormantarea), obiceiuri de Craciun, relatii de familie, relatii socioeconomice, hora, jocul popular, portul, gura satului, carciuma, institutiile (biserica,
scoala), autoritatile. Comunitatea se conduce dupa legile statului austro-ungar, dar
si dupa legi nescrise. Casatoriile se indeplinesc in functie de avere si cu acordul
parintilor, iar fetele trebuie sa-si apere virtutea. Incalcarea acestor norme are urmari
tragice, cum este cazul Anei, alungata si dispretuita de toti.
5. Caracterizarea lui Ion
Apreciat constant drept o ampla constructie epica, o "epopee a taranului roman",
"Ion" este romanul unui destin individual, asa cum insusi autorul precizeaza.
In prim planul romanului se afla viata tanarului taran Ion Pop al Glanetasului, figura
monumentala prin tragismul sau, consumandu-se intre iubire si patima pentru
pamant. Destinul lui Ion este strans corelat de viata satului din primele decenii ale
secoului al XX-lea, a carui existenta Rebreanu o surprinde realist, structurat si
diferentiat social, in conditii specifice pentru romanii din Transilvania - o realitate
complexa si tragica. Astfel, se observa doua personaje colective: cel al taranimii din
pripas si cel al intelectualitatii rurale. Insa, in cadrul fiecareia dintre aceste
8

colectivitati, exista fie o anumita stratificare sociala in functie de avere, in cadrul

celei dintai, fie numeroase dimensiuni, nascute din diferenta de opinii si de
autoritate, in cazul celei de-a doua.
Realizat in maniera obiectiva, avand cateva nuante naturaliste, personajul complex,
contradictoriu va trai drama ancestrala a pamantului, iar mai apoi, cea a iubirii.
Titlurile celor doua parti in care este structurat riguros romanul - "Glasul
pamantului" si "Glasul iubirii" - sugereaza impresionanta poveste a lui Ion Pop al
Glanetasului, grefata pe elemente de viata cotidiana si traditionale care alcatuiesc
pulsatia vietii rurale: nunti, botezuri, tarnosiri de biserici, inmormantari, slujbe
religioase duminicale. In celalalt plan al romanului se desfasoara viata familiilor de
carturari care se plaseaza oarecum izolata din "orgoliu de casta" (G. Calinescu).
Asadar, "glasul pamantului" orienteaza toate trairile lui Ion si nu va trece mult pana
cand faptele lui se vor subordona dorintei de a dobandi pogoane, iar pentru a-si
atinge scopul, Ion trebuie "sa stinga", pentru inceput, "glasul iubirii". Cu toate
acestea, drama este profunda, caci eroul are doua posibilitati: "Va trai fara dragoste
si ce fel de viata va fi aceasta, decat intunecata ,rece si neomeneasca? Dar si ce fel
de dragoste va fi aceea petrecuta in umilinta, terorizata zi de zi de griji, de rusine si
nedreptate? El are nevoie de pamant ca sa traiasca, dar pamantul il impiedica sa
traiasca omeneste cu patima si bucurie". (Lucian Raicu)
Caracterizarea lui Ion se realizeaza in functie de relatia sa cu celelalte personaje.
Asadar, in roman, exista acea pluralitate a perspectivelor asupra protagonistului, in
functie de opiniile, nu de putine ori contradictorii, exprimate de Zaharia Herdelea,
Vasile Baciu, preotul Belciug, familie si sateni. In al doilea rand, cele doua pasiuni
ale lui Ion le afecteaza pe celelalte personaje fata de care se afla in conflict, caci
Vasile Baciu, George Bulbuc, Ana si Florica sunt victime ale celor doua "glasuri" sub
puterea carora este prins protagonistul, incat se remarca prezentarea obiectiva
facuta de catre autor, care il prezinta in lumini si umbre pe Ion.
Conceput circular, romanul debuteaza cu un eveniment traditional din viata satului,
hora duminicala din batatura Todosiei lui Maxim Oprea si se incheie cu sarbatorirea
sfintirii noii biserici inaltate de preotul Belciug.
Scena horei de la inceputul romanului indeplineste functia "unui adevarat centru
strategic al intregii constructii epice". Aici se contureaza forma de organizare a
satului, intentiile unor personaje, pozitiile unora in comparatie cu ale altora, se
anunta conflicte viitoare, incat destinul eroilor este previzibil: "hora din primul
capitol e o hora a soartei": Vasile Baciu bea datorita dificultatilor in dragoste, iar
dintre jucatori se remarca Ion, cel ce o urmareste pe Ana cu o privire stranie, "parca
nedumerire si un viclesug neprefacut", iar alaturi, ademenitoare, se profileaza "mai
frumoasa ca oricand", Florica, "fata vaduvei lui Maxim Oprea". Astfel, scena luptei
dintre Ion si George, petrecuta la carciuma, devine un prolog, o repetitie a crimei, in
timp ce moartea lui Moarcas sau a lui Avram anunta si uciderea Anei. "Acestea sunt
9

elemente ale unui ritm esential al existentei" (N. Manolescu, "Arca lui Noe", volumul
I).
Scriitorul urmareste mobilurile psihologice ale actiunilor lui Ion, aflat sub influenta
pasiunii pentru pamant, declansate cu forta instinctelor obscure, atavice. Acesta
vede realizate in pamant ambitiile sale, tineretea sa robusta, demnitatea sa umana,
caci, "in desclestarea cu uriasul, omul insusi se simte crescand si luand in stapanire
lumea" (N. Manolescu). Doua obstacole ii stau, totusi, in cale: Florica, de o
frumusete tulburatoare, dar de conditie modesta, pe care o iubeste si la care
renunta, in timp ce Vasile Baciu nu-l accepta ca ginere, datorita situatiei sale
materiale.
Scris din perspectiva unui observator omniscient, de o obiectivitate rece, romanul
informeaza cititorul asupra personajelor sale. Astfel, fiul Glanetasului este prezentat
ca "iute si harnic ca ma-sa", iar datorita afinitatii sale pentru pamant, "nici o brazda
de mosie nu s-a mai instrainat de cand s-a facut dansul stapanul casei."
Raspunzator de greutatile familiei este tatal lui Ion, Alexandru Glanetasul, "sarac
iasca si lenevior de n-avea pereche", ce a cheltuit rapid zestrea Zenobiei,
satisfacandu-si impulsurile viciului sau.
Chipes, istet, iute si harnic, Ion se afla sub semnul obsesiei de a avea cat mai multe
pogoane: " Trecea deseori, parca dinadins, pe langa pamanturile lui Vasile Baciu. Le
cantarea din ochi, se uita daca sunt bine lucrate si se supara cand vedea ca nu sunt
toate cum trebuie. Se simtea stapanul lor si-si facea planurile cum va ara faneata
cutare, iar cutare porumbiste va semana-o cu trifoi". Paul Georgescu sustine ideea
ca pentru Ion pamantul "inseamna situatie sociala, demnitate umana, posibilitatea
de a munci cu folos", criticul apreciind eforturile tanarului de a iesi din starea de
umilinta sociala si morala, din saracia crunta in care se zbatea. Pamantul semnifica
pentru tanarul ambitios demnitate si totodata, obiect al muncii asupra caruia isi
exercita energia, vigoare, harnicia si priceperea.
Construit monumental, intr-o dimensiune tragica, personajul intruneste atat
trasaturile eroului clasic cat si ale celui romantic. Nicolae Manolescu, in studiul
mentionat, apreciaza ca "nici in cele mai izbutite momente ale "Rascoalei" viziunea
realista nu atinge maretia din "Ion". Personajele seamana aici cu niste forte ale
naturii, existenta lor e privita fara relativism si fara ironie, cuprinsa intr-o
temporalitate lenta, ce trece parca pe deasupra istoriei, ingloband-o in sine."
Fapte, gesturi, reactii spontane pun in lumina caracterul personajului, conturat
realist si obiectiv, dar cu accente naturaliste.
Jignit de Vasile Baciu in fata satului, care il numeste "sarantoc", "hot", "talhar", Ion
reactioneaza potrivit firii sale impulsive, violente: "statea neclintit, ca un lemn, dar
inima ii sfarama coastele ca un ciocan infierbantat. () Ii clocotea tot sangele, si
parca astepta inadins sa-l atinga barem cu un deget, ca sa-l poata apoi sfartica in

10

bucatele, mai ales ca la spatele lui vazuse pe George care privea dispretuitor si
multumit".
Asa cum observa Tudor Vianu in "Arta prozatorilor romani", "senzatia organica
ocupa un loc mare in toate romanele lui Rebreanu, in care viziunea naturalista a
omului retine in primul rand aspectul lui animalic. Sudoarea, frigul, zecile de fiori
care zgaltaie trupul omului, toate componentele organice ale emotiilor reapar in
nenumarate descrieri pe care scriitorul le doreste puternice, directe,
zguduitoare."Astfel, destinul fiecarui personaj devine si o problema de psihologie
umana, determinata nu numai de aspectul social, cat si de impulsurile interioare
mai adanci ale fiintei, care rabufnesc in situatii limita. Dupa lupta cu Vasile Baciu,
Ion "era multumit acuma si racorit". Orgoliul sau ranit se mai tempereaza in urma
acestei "realizari". Conflictul cu Simion Lungu, caruia i-a micsorat lotul de pamant,
intrand cu plugul, deoarece a apartinut candva Glanetasilor, confirma aviditatea lui
Ion: " Inima ii tremura de bucurie ca si-a marit averea". Insa nu este lipsit complet
de sentiment: dojenit de preot in biserica, in fata tuturor, pentru altercatia cu
George, Ion "puse ochii in pamant, tremurand de rusine, simtind privirile celorlalti
cum il sfredeleau, neindraznind nici macar sa se miste din loc".
Monologul interior dezvaluie structura intima a personajului: " Dojana preotului il
sfichiuia ca un bici de foc. Numai ticalosii sunt astfel loviti in fata lumii intregi. Dar
de ce e el ticalos? Pentru ca nu se lasa calcat in picioare , pentru ca vrea sa fie in
randul oamenilor. () Toata istetimea lui nu plateste o ceapa degerata, daca n-are si
el pamant mult, mult."
Scena cositului, a sarutarii pamantului - memorabile, de altfel - se adauga celor
dinainte, alcatuind din Ion o fiinta generica si mareata: " Glasul pamantului
patrundea navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, coplesindu-l. Se simtea mic si
slab, cat un vierme pe care-l calci in picioare, sau ca o frunza pe care vantul o
valtoreste cum ii place. Suspina prelung, umilit si infricosat in fata uriasului: - Cat
pamant, doamne!".
Comentand aceasta scena, Nicolae Manolescu adanceste observatia asupra
personajului: " Aceasta fiinta simpla, colosala, sublimand instinctul pur al posesiunii
sta fata-n fata nu cu acel pamant, ca mijloc economic, pe care Tanase Scatiu sau
Dinu Paturica il exploateaza ca sa se imbogateasca, ci cu un pamant-stihie primara
la fel de viu ca si omul, avand parca in maruntaiele lui o uriasa anima".
Scriitorul isi urmareste personajul in doua ipostaze care il definesc substantial:
framantat de dorinta de a avea pamant cat mai mult cat si stadiul sau dupa ce l-a
obtinut. Ion dovedeste un comportament bine calculat, inteligent si viclean, dominat
de pragmatism, lipsa scrupulelor, adaptandu-si atitudinile in functie de datele
realitatii.
Eugen Lovinescu vedea in Ion "expresia instinctului de stapanire a pamantului in
slujba caruia pune o inteligenta ascutita, o cazuistica stransa, o viclenie procedurala
11

si, cu deosebire, o vointa imensa", in timp ce George Calinescu remarca: "Dorinta lui
nu e un ideal, ci o lacomie obscura, poate mai puternica decat a altora, dar la fel ca
a tuturor. Orice taran voieste zestre in pamant si vite, o insuratoare dezinteresata
fiind o adevarata instrainare de la legile de conservare a familiei rurale. (.) Flacaul e
un animal plin de candoare, egoist, am zice, lipsit de scrupule, daca n-ar fi strain cu
ingenuitate de orice notiune de scrupul". Criticul continua: "Lacomia lui de zestre e
centrul lumii si el cere cu inocenta sfaturi dovedind cu ingratitudine calma. Nu din
inteligenta a iesit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuala, caracteristica oricarei
fiinte reduse". Acelasi George Calinescu considera ca "viclenia instinctuala,
caracteristica oricarei fiinte reduse, i-a determinat actiunile () In planul creatiei, Ion
e o bruta. A batjocorit o fata,i-a luat averea, a impins-o la spanzuratoare si a ramas
in cele din urma cu pamant".
Paginile care nareaza existenta dramatica a Anei, izgonita si batuta cand de sot,
cand de tata, dezvaluie in Ion "bruta ingenua, care traieste in preistoria moralei,
intr-un paradis foarte crud." ( Nicolae Manolescu)
Intrand in posesia mult ravnitului pamant, Ion e cuprins de beatitudinea specifica,
infratindu-se cu pamantul intr-un ritual mistic al posesiunii: " incet, cucernic, fara sasi dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de
pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitor () Se vedea
acum mare si puternic, ca un urias din basme care a biruit, in lupte grele, o ceata de
balauri ingrozitori", o viziune apoteotica, grandioasa a omului in infruntarea cu
natura.
Construit unitar, pe o trasatura de caracter fundamentala, careia i se subordoneaza
toate celelalte personaje, in continua si dramatica transformare, eroul a fost
alaturat lui Julien Sorel din romanul " Rosu si Negru" al lui Stendhal, dar si prozei
europene de factura existentialista. In privinta parerilor critice asupra lui Ion,
Nicolae Manolescu spune: "A vedea in Ion viclenia ambitioasa sau brutalitatea
condamnabila e la fel de gresit, caci implica un criteriu moral. Ion traieste in
preistoria morala, intr-un paradis foarte crud, el e asa-zicand bruta ingenua".
Ion nu are insa parte de liniste si fericire nici dupa dobandirea pamantului, pentru ca
revine "glasul iubirii" ce va narui realizarile din planul tangibilului.
Dominat de reflexe primare, aflat sub semnul fatalitatii, Ion este o victima a
instinctelor sale riguroase si neclintite, caci, "ce folos de pamanturi, daca cine ti-e
pe lume mai drag nu-i al tau." Romanul se incheie prin moartea previzibila, de altfel,
a lui Ion, cauzata de catre George, intr-un impuls de aparare a integritatii sotiei sale.
Astfel, personajul este drastic pedepsit de narator, intrucat el se face vinovat de
dezintegrare morala, fiind raspunzator de viata Anei si a copilului lor, tulburand
echilibrul unui camin si linistea unei intregi colectivitati. Dupa dramele consumate,
viata satului isi reia cursul normal, finalul romanului ilustrand sarbatoarea sfintirii

12

noii biserici, la care este adunat tot satul, iar drumul dinspre Prispa sugereaza faptul
ca totul reintra in firescul vietii.
Personajul lui Liviu Rebreanu este primul erou literar realizat in mod obiectiv, rece,
deoarece romancierul detine secretul construirii de oameni vii, intr-un
stil anticalofil, fara podoabe artistice sau artificii de limbaj. Prezenta regionalismelor
ardelenesti asigura un echilibru stilistic, personajele avand un limbaj definitoriu
pentru mediul caruia ii apartine fiecare. Cuvintele si expresiile populare, precum si
registrul lexical specific mediului rural, sunt proprii lui Ion Pop al Glanetasului,
contribuind la desavarsirea personajului realist, reprezentativ pentru mediul rural
ardelenesc.
Prin Ion, eroul romanului cu acelasi nume, Liviu Rebreanu a creat un personaj de
referinta in literatura romana, care va suscita mereu noi introspectii in adancimile
fiintei umane. Tudor Vianu afirma despre protagonistul romanului ca "e o natura
concentrata si stralucitoare, premeditativa inzestrata cu o vocatie obscura
inradacinata pentru pamant. Ion are o viata animalica, puternica, plina de ecou."
Anulandu-si chiar instinctul de autoconservare, traind cumva inainte ca morala sa
constituie un principiu opresiv relevant, Ion apare in finalul romanului ca
dezumanizat. Dar lipsa lui de umanitate nu e decat o interpretare ulterioara a
cititorului din a doua jumatate a secolului al XX-lea. Privit in contextul vremii sale,
protagonistul ramane un personaj tipologic: taranul sarac a carui demnitate poate fi
castigata doar prin linistea familiei,determinata mai ales de numarul de ogoare
posedate. Tipologia isi largeste in acest mod granitele, putandu-se astfel afirma
modernitatea artei narative pe care Liviu Rebreanu o orchestreaza.
"Creandu-l pe Ion, Rebreanu a ezitat intre doua impulsuri contradictorii. Pe de o
parte, sa infatiseze un personaj tipic pentru drama taranului intrat intr-un proces
acut de dezumanizare datorita fetisizarii pamantului, act la care-l obliga relatiile
capitaliste, pe de alta parte sa construiasca - asa cum observa si E. Lovinescu . o
figura simbolica a plugarului roman, ceea ce implica insa, fatal, absolutizarea
conditiei eroului. Talentul scriitorului a obiectivat insa opera determinarile
ideologice. Sugestiile naturaliste, nu sub forma atavismelor simplificatoare, ci a
impulsurilor umane obscure, adanci si violente au fost integrate ca o experienta
rodnica, un realism exoluat, modern, demitizant, crud, atent la zonele de umbra ale
vietii, la viclenia instinctelor si la poezia fortelor stihiale care decid prin jocul lor orb
destinul indivizilor" (Ov. S Crohmalniceanu)
6.Arta narativa
Opera lui Liviu Rebreanu se integreaza esteticii realismului romanesc. Din creatiile
sale se desprinde optiunea pentru faptul credibil, veridic si, mai ales, refuzul
scrisului frumos, al ornamentului stilistic. Anticalofil convins, Rebreanu prefera
expresia exacta, mesajul direct, in locul formulelor artistice cautate.

13

Romanul " Ion " inseamna biruinta naratiunii moderne, o viziune realista,
perspectiva moderna de interpretare, substanta epica organizata in simetrii de
compozitie, impunerea unei tipologii din care se detaseaza profilul eroului principal.
Creatie epica de mari dimensiuni, roman-fresca, " Ion " reprezinta "epopeea
taranului roman" (Pompiliu Constantinescu), " grandioasa fresca a lumii de tara "
prin care autorul " a ridicat drama personala, a lui Ion al Glanetasului, la inaltimea
unei drame simbolice" (Perpessicius).
Proza realist-obiectiva se realizeaza prin naratiunea la persoana a III-a,
nonfocalizata. Viziunea "dindarat" presupune un narator obiectiv, detasat, care nu
se implica in faptele prezentate, lasa viata sa curga. Naratorul omniscient aparent
stie mai mult decat personajele sale si ,omniprezent, dirijeaza evolutia lor ca un
regizor universal. El plasmuieste traiectoriile existentei personajelor conform unui
destin prestabilit si legii cauzalitatii. De aceea textul contine semne prevestitoare
ale sfarsitului fiecarui personaj, care este o victima a fatalitatii: nu poate iesi din
destinul lui ("roman al destinului"). Inlantuite temporal si cauzal, faptele sunt
credibile, verosimile. Prozator obiectiv, Rebreanu practica impersonalizarea
discursului, notiunea de persoana a III-a , convins ca implicarea auctoriala ar fi
destramat veridicitatea operei. Dar din comentariile discrete asupra realitatii epice,
asupra personajelor, transpar uneori implicarea, compasiunea sau ironia
Prozatorul se dovedeste un arhitect atent la echilibrul epic si perspectiva. O
geometrie clasica domina fiecare capitol, structurat an mici diviziuni care cuprind o
scena, un moment important pentru tesatura intregului. Gesturi, vorbe, mimica,
ganduri alcatuiesc episoade, secvente ale dramei, organizate in structura
imaginarului narativ.
Starile de criza, situatiile dilematice iau forma " zvarcolirilor " - un adevarat
laitmotiv identificat de Lucian Raicu in toate romanele lui Rebreanu. Faptele
obisnuite, cotidiene ascund o latenta tragica, intarziata prin tehnica amanarii.
Substanta epica a romanului, drama lui Ion se deruleaza pe fundalul satului,
intr-o corelatie cu ritmurile si pulsatia acestuia.Satul rebrenian capata accente
mitice, iar viata se desfasoara ritualic, in ritm de nastere, casatorie si moarte.
Rebreanu a descoperit in roman poezia epica a vietii taranesti, drama pasiunilor,
tragedia aspra a momentelor esentiale ale existentei - nastere, nunta,
moarte. Detaliile realiste din actele fundamentale ale vietii, situatiile tipice ale epicii
intra in sfera omenescului care isi are propria sa maretie, ascunsa in cenusiul
cotidian, alcatuiesc ceea ce George Calinescu numea " calendarul sempitern al
satului".
G.Calinescu constata autenticitatea limbajului regional ardelenesc. Tudor
Vianu observa utilizarea registrelor lexicale variate in limbajul personajelor, in
functie de conditia lor sociala. Limbajul se caracterizeaza prin concizie si sobrietate,
14

refuzand ornamentul stilistic in favoarea expresiei aspre, a stilului cenusiu, dar

precis. "Prefer sa fie expresia bolovanoasa si sa spun intr-adevar ce vreau, decat sa
fiu slefuit si neprecis (.). De altfel, cred ca e mult mai usor a scrie frumos,
decat a exprima exact." (Liviu Rebreanu)
Arta narativa rebreniana se remarca prin expresia bolovanoasa,
anticalofilism, precizia termenilor, sobrietatea si concizia. "Ion" poate fi considerat
actul de nastere a romanului romanesc modern, prima realizare consistenta,
monumentala si bine articulata estetic din seria impunatoarelor creatii romanesti.
Romanul "Ion" este capodopera scriitorului in care arta sa impune viziunea
realista, ce il apropie de un Tolstoi sau Faulkner, dar cartea vorbeste si despre
permanentele mitice, despre continuitatea si dainuirea unei civilizatii rurale, despre
dialectica vietii si mortii, despre miracolul existentei
7. Istoria receptarii
Publicat in 1920, romanul "Ion" reprezinta primul roman al lui Liviu
Rebreanu, o capodopera care infatiseaza universul rural in mod realist, fara
idilizarea din proza samanatorista.
In aceste conditii este firesc, ca noul roman sa surprinda si sa uimeasca, sa
starneasca reactii violente din partea unor teoreticieni ai curentului literar de la
inceputul secolului al XX-lea, in special din partea lui G. Ibraileanu si Nicolae Iorga.
"Ion e cea mai puternica creatiune obiectiva a literaturii romane". (E.
Lovinescu, "Istoria literaturii romane contemporane")
"Ion este un roman social si psihologic." (Tudor Vianu)
"Ion este cel mai frumos roman romanesc si unul din cele mai tipice opere
de acest fel din literatura universala." (Mihail Dragomirescu)
"Ion este opera unui poet ce canta cu solemnitate conditiile generale ale
vietii, nasterea, nunta, moartea." (G. Calinescu)

444444444444444444444444444444444444444444444444444444444444444444
444444444

Roman obiectiv, interbelic, de creatie, realist, social

Ion
de Liviu Rebreanu
15

Eugen Lovinescu: Ion e cea mai puternica creatie obiectiva a literaturii

romane.
Aparitie - 1920
Geneza:
1. Liviu Rebreanu se naste intr-un sat ardelean;
2. Tatal sau este invatator (vezi similitudinile cu Zaharia Herdelea);
3. Personajul Ion pare fi fost luat din realitate, autorul marturisind ca a
avut o discutie cu un tanar numit chiar Ion Pop al Glanetasului, din vorbele caruia
se simtea o dragoste pentru pamant aproape bolnavicioasa;
4. o intamplare traita de scriitor, care vede la hotarul satului Prislop un
taran imbracat in straie de sarbatoare sarutand pamantul ca pe o ibovnica.
Tema:
-

monografia satului ardelean surprins intr-un conflict social si national;

dorinta de inavutire a lui Ion;

Structura:
Cuprinde doua parti intitulate Glasul pamantului (6 capitole) si Glasul iubirii (7
capitole). Primul capitol se numeste Inceputul si ultimul se numeste Sfarsitul. Cartea
se deschide cu imaginea drumului care intra in Pripas si se termina cu drumul care
iese la sosea.
Observam ca romanul are o constructie de tip sferoid, circulara, simetrica.
Compozitia:
Exista doua planuri:
-

existenta satului cu micile drame si povestea lui Ion;

romanul intelectualitatii rurale reprezentata de invatator si de preot;

Drumul - incipit si final

Se deschide cu o imagine a satului, o pustietate a satului. Apar semnele banalului,
ale cenusiului (praful ulitelor, tacerea tiuitoare, peisajul usor fantomatic,
cainii). Daca la inceputul romanului drumul inainteaza vesel, la sfarsit el este
comparat cu o panglica cenusie. Verbele folosite in incipit sugereaza o miscare
alerta (alearga, spinteca, da buzna), iar cele din final o miscare lenta. Metafora
16

drumului simbolizeaza drumul vietii cu urcusuri si coborasuri. Arata o indiferenta a

timpului, a satului, a naturii in fata dramelor vietii. Il introduce pe cititor in lumea
fictiunii, dar il si readuce in planul adevarat al realitatii. Face legatura dintre lumea
reala si lumea fictiunii. Exista o serie de elemente care anunta inca de la inceput ca
se va intampla ceva rau: toponime negative (Rapele-Dracului, Cismeaua-Mortului);
crucea stramba, satul parca era mort, tacerea, ceata, zapuseala,. Hristosul cu fata
spalacita de ploi devine in final Hristosul de tinichea cu fata poleita de o
raza. Odata ce raul a fost inlaturat, spatiul este purificat. Senzatia este de
incremenire, de nemiscare, pentru a crea suspansul. Scena e realizata in antiteza cu
cea a horei, care este una dinamica. Pe langa aceste imagini ale cenusiului, artistul
prezinta cateva imagini de un rafinament pictural deosebit: "O pisica alba ca laptele
vine in varful picioarelor".
Secventa horei - "o hora a soartei" (N. Manolescu)
Autorul prezinta o lume structurata in doua categorii: categoria bocotanilor
(Vasile Baciu, George Bulbuc, primarul) si categoria saracilor (Ion, Florica, vaduva lui
Maxim Oprea). Criteriul acestei ierarhizari o reprezinta pamantul, care confera
posesorului demnitate. Mentalitatea era aceea ca oamenii erau respectati daca au
avere, generand relatii tensionate intre saraci si bogati. O categorie aparte o
reprezinta intelectualii satului: preotul, invatatorul.
Scena deschide romanul, avand rolul de a prezenta conflictele (Ion-Vasile Baciu, IonGeorge, Ion-Florica). Jocul este specific zonei nasaudene, se numeste Somesana.
Ritmul horei exprima vitalitatea jucatorilor, dansul se desfasoara intr-un
crescendo. Jocul are ca specific prezenta a doua partenere pentru fiecare jucator.
Ritualul horei presupune ca fetele necasatorite sa aiba un buchet de flori pe care sal ofere partenerului; nevestele poarta basma, in timp ce fetele tinere au capul
descoperit.
Hora ofera si un tablou panoramic al satului: locuitorii se grupeaza respectand
criteriul social (cei bogati discuta impreuna, iar alaturi "ca un caine la usa
bucatariei trage cu urechea si Alexandru Glanetasu, sfiindu-se totusi sa se vare intre
bogatasi"),pe varste (copiii alearga printre jucatori, fetele tinere asteapta pe la
margine sa fie poftite la dans, babele privesc atent jocul) si dupa sex (femeile si
barbatii nu se amesteca).
Cand apar oamenii satului, in scena de la hora, accentul cade asupra
tensiunilor: "Nu-i fusese draga Ana si nici acuma nu-si dadea seama bine daca i-e
draga. Iubise pe FloricaDar Florica era mai saraca decat dansul, iar Ana avea locuri,
si case, si vite." Ana lui Vasile Baciu ii era fagaduita lui George Bulbuc. ("Ea era fata
cu stare, el fecior de bocotan").
Satul are un rol asemanator corului din tragedia antica. El este o instanta, un
martor.

17

Stilul naratorului este unul nervos, frazele sunt concise: "Duminica. Satul e la
hora. .Hora e in toi.Locul geme de oameni.Nucii batrani de langa sura tin umbra."
Scena nuntii
Este prezentata in capitolul Nunta. Ritualul surprinde cateva etape
obligatorii: casatoria civila, cea religioasa, descrierea alaiului care pastreaza ordinea
traditionala: in primele carute stau mirii, nasii, drustele, lautarii, parintii mirilor,
alaiul incheindu-se cu ceilalti nuntasi. Ospatul dureaza trei zile, iar primele doua se
desfasoara in casa socrului mic; se danseaza dansuri populare (Somesana). In a
treia zi, nunta se muta in casa socrului mare. Ana e insarcinata si nu joaca. Ion joaca
insa cu Florica Ion traieste nunta lui de parca s-ar insura cu Florica. Se face vinovat
de a se fi mintit pe sine insusi. Conflictul interior reiese din monologul interior al
personajului: "ce-ar fi dac-as lua pe Florica si-am fugi amandoi in lume. Si sa raman
tot calicpentru o muiere?" Semnificativa pentru stilul anticipativ este replica lui Ion:
"Amu ce te mai bocesti? Ca doar nu mergi la spanzuratoare" Se hotaraste sa se
sinucida in clipa in care vede ca Ion este un alt Vasile Baciu. Ana constientizeaza
pentru prima data faptul ca Ion nu o iubeste la nunta. Un alt moment de luciditate
va fi surprins in capitolul Vasile, in care Ion o alunga pe Ana de acasa: "In noaptea
aceea isi dadu seama intaia oara Ana de prapastia in care-si zvarcoleste ea viata. Si
atunci gandul mortii i se cobori in suflet ca o scapare fericita." Ceea ce o opreste de
la gandul sinuciderii este copilul.
Scena sarutarii pamantului
Preotul Belciug ii cheama pe cei doi, pe Ion si pe Vasile Baciu, ca sa se
tocmeasca. Vasile Baciu consimti sa dea cinci loturi si o pereche de boi, dar
pamanturile sa fie inscrise pe numele Anei. Ion ar fi vrut toate pamanturile insa.
Un alt moment important este acela in care Toma Bulbuc ii sfatuieste sa se
impace, Vasile propunandu-i lui Ion sa ia jumatate din locuri si o casa. Ion ii spune
ca ii trebuie tot pamantul.
In final, merg la notar si Vasile Baciu ii da tot pamantul de frica, deoarece
Ion il chemase in instanta.
Scena sarutarii pamantului este o prefigurare a mortii lui Ion. In sarutarea
pamantului este o prefigurare a mortii. E o scena in care pamantul, iubirea si
moartea se intalnesc (mainile lui Ion sunt manjite de noroi, purtand parca niste
manusi ale mortii). Pamantul are un simbol bivalent: al mortii si al vietii. Lutul apare
ca niste manusi de doliu, buzele se lipesc de pamant, trupul negru, picioarele erau
in pamant, grele, pamantul era rece.
In Ion, confruntarea dintre Vasile Baciu si Ion pune in joc o anumita onoare
taraneasca. Vorba sarantocule este o ocara. Nu e importanta vorba in sine, cat

18

faptul ca ea este facuta in prezenta satului. A avea pamant este un criteriu esential.
A nu avea pamant este o rusine.
Scena bataii lui Ion cu George
Betia sufleteasca si trupeasca il face vulnerabil pe Ion. Desi el este mai puternic
decat George, bratul lui George il va scoate din scena. El are o vina (un hybris) fata
de Ana. Scena bataii cu George, arata ca Ion e cel recunoscut de flacai drept fruntas
al lor. Ion are un soi de mandrie taraneasca. Acest lucru este vizibil in scena bataii si
in cea din capitolul Zvarcolirea: "Ion era multumit acuma si racorit, si nu se mai
sinchisea de nimic. Statea sprijinit in par, ciobaneste, privind triumfator si
amenintator, daca cumva ar mai indrazni cineva sa-l supere." O secventa similara o
identificam in scena a doua din Zvarcolirea: "Sprijinit in coasa pieptul i se umfla,
spinarea i se indrepta, iar ochii i se aprinsera intr-o lucire de izbanda. Se simtea atat
de puternic incat sa domneasca peste tot cuprinsul."
Probozirea lui Ion este facuta in Biserica de catre popa Belciug. Prin Belciug
vorbeste aceasta tendinta conservatoare a pastrarii distantelor. Aceasta contribuie
la motivarea scopurilor sale.
Ion - personaj complex - vinovat/victima
Ion nu este numai vinovat, el este si o victima. Un personaj mare nu este usor
clasabil. Unde sfarseste victimizarea si unde incepe vinovatia? Uimeste faptul ca
Rebreanu a reusit sa faca dintr-o poveste de dragoste schematica o capodopera.
Marii romancieri infrunta banalul: au capacitatea de a descoperi ceea ce este
dincolo de cenusiu. Autorul intarzie decizia interioara a lui Ion, pana cand toate
acumularile interioare creeaza un fel de presiune interna, o asteptare in sufletul
cititorului. Vorbeam de o arta a amanarii. Are gandul drumului deschis prin iubirea
Anei spre pamant. Rebreanu amana decizia lui Ion. El se hotaraste dupa convorbirea
cu Titu Herdelea: "Daca nu vrea sa ti-o dea, trebuie s-o silesti. " El avea nevoie de o
confirmare, de nevoia impartirii responsabilitatii cu cineva (cu Titu si cu satul).
Ana este personajul cel mai pur. Ea este un miracol de simplitate nobila. Este
singurul personaj facut din iubire. Ana este vazuta cu ochi necrutatori: aerul ei e
temator, e lipsit de farmec, dar are o frumusete care va creste in roman. Spre Ion se
indreapta dragostea Anei si privirea ei: privirea lui Ion e una care judeca. George
Calinescu afirma ca: ".in societatea taraneasca femeia reprezenta doua brate de
lucru, o zestre si o producatoare de copii. Odata criza erotica trecuta, ea inceteaza
de a mai insemna ceva pentru feminitate. Soarta Anei e mai rea, dar deosebita cu
mult de a oricarei femei, nu."
Drama Anei se amplifica in momentul in care, dupa nunta, Vasile Baciu refuza
intabularea. Ion se decide sa-l dea in judecata.
Secventa sinuciderii Anei
19

In secventa sinuciderii Anei, Rebreanu procedeaza cu o arta extraordinara a

degajarii esentelor. Ana se inchide in grajd si Rebreanu insista pe trei detalii: un
ciripit de vrabii; o pata de lumina; rasuflarea vacii.
Ele sunt un fel de prezente ale vietii in preajma Anei.
Abia acum, dupa moartea Anei, a copilului, dupa hartuielile cu Vasile
Baciu, Ion are certitudinea ca nimeni nu-i mai poate lua pamanturile. Insa in clipa
triumfului sau, isi da seama ca averea nu il face fericit. Ion revine cu gandul la
Florica, aceasta veche dragoste. Acum ar dori pe langa acele pamanturi si iubirea
Floricai.
Daca Ion ar fi trait, el ar fi devenit un alt Vasile Baciu. Ei isi seamana
unul altuia. Amandoi sunt animati de o sete salbatica de pamant. Vasile Baciu se
inasprise in urma decesului sotiei. Se apucase de baut si o batea pe Ana. Si el s-a
insurat cu o fata bogata si urata, in schimb o iubise, pentru ca "ea ii intruchipa
pamanturile, casa, vitele.".
Exista in roman o poetica a violentei: sinuciderea lui Avrum, moartea lui Dumitru
Moarcas, sinuciderea prin spanzurare, bataie dintre Ion si George, hora - incingerea
miscarii. Paginile acelea de violenta te fac pe tine, cititorul, sa ai o anumita
respingere fata de violenta si sa ai o anumita aspiratie spre lumina, puritate,
frumusete.
Caracterizarea lui Ion
Ion - personaj eponim, protagonist, complex
Rebreanu porneste in construirea personajelor sale de la un personaj real.
Vezi in acest sens geneza. Elementul de noutate il reprezinta modificarea de
perspectiva asupra taranului. Daca traditionalismul de pana aici promova o viziune
idilica, prin Ion taranul capata credibilitate, "Inainte de Marin Preda, nimeni n-a
infatisat in romanul nostru cu o mai rece obiectivitate pe tarani." (N. Manolescu)
Ion ilustreaza tipul parvenitului, plasat in mediu rural.
Familia lui Ion saracise pentru ca tatal lui, Alexandru Glanetasu, betiv si
lenes, risipise zestrea Zenobiei. Inca de la inceput, Ion se evidentiaza prin calitatile
sale iesite din rand: "iute si harnic ca ma-sa", chipes, voinic, dar sarac. "Unde punea
el mana, punea si Dumnezeu mila." Era prieten cu Titu Herdelea, fiul invatatorului.
La sfatul lui Titu, se hotaraste sa o seduca pe Ana: "Daca nu vrea el sa ti-o dea de
buna voie, trebuie sa-l silesti". Universul in care traieste este dominat de un singur
criteriu de ierarhizare: pamantul. Calitatile sale nu sunt dublate insa de avere, ceea
ce da senzatia de neimplinire in sufletul lui Ion.

20

La scoala fusese un baiat silitor, dar glasul pamantului il chema: "Munca ii

era draga, oricat ar fi de aspra, ca o ravna ispititoare".
Atitudinea preotului Belciug si probozirea lui in Biserica, intr-o zi de
duminica, nu fac decat sa il intarate. (exista o vina a preotului, tb. discutata).
Preotul Belciug era recunoscut pentru caracterul lui aspru. Probozirea lui Ion a creat
un conflict intre preot si invatator, acesta din urma sustinandu-l pe Ion.
Ion muta hotarul pamantului, furand o parte din lotul lui Simion Lungu.
Acesta il va reclama la tribunal, avand loc un proces in urma caruia va fi condamnat
la doua saptamani de inchisoare. Simion Lungu venise insotit de catre preotul
Belciug. Ion se gandeste ca daca ar sta doua saptamani in temnita ar pierde-o pe
Ana. Merge la invatator si il convinge sa faca o jalba din care sa reiasa ca preotul si
judecatorul s-au intovarasit sa-l napastuiasca pe Ion.
Aceasta durere se potenteaza in momentul in care Vasile Baciu, viitorul sau
socru, il numeste "fleandura". O va seduce pe Ana, dorind sa obtina pamantului
tatalui sau. Ana devine o victima a celor doi barbati, fiind batuta, pe rand, cand de
unul, cand de altul. Victima ajunge sa se simta vinovata de toate relele care se
intampla, mentalitate ilustrata si in final, cand judecatorul afirma ca: "Credinta mea
este ca, daca n-ar exista femeia, n-ar mai fi nevoie de justitie criminala [.] Femeia
este inceputul tuturor pacatelor!" Portretul personajului reiese si din parerile altor
personaje. Astfel, George il priveste ca un om artagos si ca un lup nemancat, iar
Vasile Baciu il incadreaza in categoria calicilor tantosi.
Conflictul interior al personajului se da intre glasul pamantului si glasul
iubirii. Pamantul inseamna pentru Ion garantia reusitei sociale, dovada ca poate
deveni "om". Vezi scena sarutarii descrisa mai sus si celelalte comentarii referitoare
la Ion.
Cand admira pamantul se vede "mare si puternic ca un urias din basme";
pamantul fata de care se simtise "mic si slab cat un vierme pe care-l calci in
picioare", pare acum "a se inchina in fata lui".
Moartea fiului sau redeschide lupta pentru pamant, precum si pasiunea pentru
Florica. Pamantul ramane, in final, Bisericii, la sfatul pr. Belciug.
Un alt plan al romanului prezinta intelectualitatea satului: familia invatatorului
Herdelea, care avea propriile ei necazuri. Invatatorul isi construise casa pe
pamantul bisericii cu invoirea preotului. Pentru ca in timp relatiile cu preotul Belciug
se racisera, Herdelea se temea acum ca si-ar putea pierde toata agoniseala.
In anumite scene este prezentata Laura, fiica cea mai mare a familiei Herdelea.
Aceasta se va casatori cu teologul George Pintea, la indemnul familiei sale,
devenind o sotie model. Ea are o ezitare la un moment dat, indragostindu-se de un

21

student la medicina, Aurel Ungureanu. Conflictul sentimental se rezolva usor,

deoarece familia il indeparteaza pe tanarul medicinist.
Este urmarita evolutia si maturizarea personajului Titu, prietenul lui Ion, si fiul
invatatorului. Acesta avea o fire de artist, era poet, avusese diverse ocupatii.
Numeroase scene ale romanului prezinta aventurile erotice ale acestuia cu nevasta
invatatorului Lang, o unguroaica, Roza Lang. Spre finalul romanului, el trece muntii
in tara Romaneasca, fiind un sustinator fervent al unirii celei mari a romanilor.
In relatiile cu statul austro-ungar, cei mai afectati sunt intelectualii. Autoritatile
cauta sa eludeze orice forma de constiinta nationala.
Ion vazut de:
Eugen Lovinescu: "expresia instinctului de posesiune, in slujba careia
pune o inteligenta ascutita, o viclenie procedurala si o vointa imensa".
George Calinescu: "un ambitios.un Dinu Paturica. Paturica e inteligent, Ion
nu e inteligent prin urmare nici ambitios." Criticul il situeaza sub aspect moral, mai
prejos si de Dinu Paturica.
"vrea pamant, dorinta lui nu e un ideal, ci o lacomie obscura.";
"o bruta";
"nu din inteligenta a venit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuala caracteristica
fiecarei fiinte reduse".
Conceptia lui Rebreanu despre roman:
Artistul nu copiaza niciodata realitatea, el trebuie sa infatiseze viata autentica.
Menirea artistului este de a crea "o alta lume, noua, cu legile ei, cu intamplarile ei."
Literatura trebuie sa prezinte pasiuni totale, absoluturi.
Rebreanu este interesat de infatisarea omului, a omenescului.
'Natura in sine nu e frumoasa, nici urata, numai sufletul omului ii imprumuta viata.'
Arta narativa
Naratorul omniscient este specific romanului traditional, stie totul despre
personajele si intamplarile pe care le relateaza, chiar poate dezvalui gandurile
ascunse ale personajelor.
"Romancierul (traditional) e un om omniprezent, omniscient. Casele par pentru el
fara acoperisuri, distantele nu exista, departarea in vreme de asemenea nu. In timp
ce pune sa-ti vorbeasca un personaj, el iti spune in acelasi alineat, unde se gasesc
22

si celelalte personaje, ce fac, ce gandesc exact, ce nazuiesc, ce raspuns

pregatesc."( Camil Petrescu )
Naratorul este in romanul omniscient, omniprezent, impersonal, obiectiv, detasat.
Nararea se face la persoana a III-a, perspectiva narativa este par
derrire/dindarat.
Contrar afirmatiilor lui Camil Petrescu autorul considera ca intruziunea eului in
naratiune ar diminua veridicitatea: "M-am ferit intotdeauna sa scriu pentru tipar la
persoana I".
Naratorul este extradiegetic. Perspectiva nararii este una obiectiva. Naratorul
prezinta fapte, intamplari, medii, personaje din exterior.
Tipul de naratiune - roman traditional, obiectiv,
Stilul se caracterizeaza prin: precizia termenilor, sobrietate, concizie. Lipsa
imaginilor artistice demonstreaza anticalofilismul scriitorului, autorul insusi
precizand ca "e mai usor a scrie frumos decat a exprima exact."
Naratiunea este liniara, se respecta cronologia faptelor.
Tehnici narative:
1. procedeul contrapunctului: fiecare scena, tablou, este dominata de
figura unui personaj; fiecare capitol este afectat unui personaj, unei familii, unui
aspect din viata satului;
2. circularitate/simetrie - o secventa este reluata ulterior simetric drumul la inceput si in final; cele doua discutii ale lui Ion cu Titu;
3. tehnnica anticiparii: anumite detalii anticipeaza momente importante
ale romanului: spanzurarea Anei este anticipata de replica lui Ion de la nunta, de
spanzurarea lui Avrum, de moartea lui Dumitru Moarcas;
4. tehnica flash-back-ului - in momentul sinuciderii Anei, acesteia ii
trece prin fata ochilor toata viata.
444444444444444444444444444444444444444444444444444444444444444444
44444444444444444
Comentariu- Ion
Posted By admin on aprilie 8, 2013

23

1. Geneza romanului

Rebreanu publica, in 1920, romanul Ion prin care depaseste literatura

conventionala, idilica, moralizatoare a samanatorismului din primele decenii ale
secolului XX. Geneza romanului presupune un proces lent in care experientele
intamplatoare din lumea satului acumuleaza pentru scriitor semnificatie morala si
devin subiect artistic.
Publicat din necesitati editoriale in doua volume, intitulate Glasul pamantului si
Glasul iubirii, romanul lasa impresia de masivitate in creatie, care inchide, intre
cele doua descrieri ale drumului de la Armadia si Pripas si de la Pripas la Armadia,
viata in toata complexitatea de relatii sociale si sufletesti.

2. Structura romanului

Arhitectura romanului sustine, la nivel macrotextual, functia epica de

interpretare. Romanul este alcatuit din doua parti opuse si complementare,
coordonate ale evolutiei interioare a personajului principal: Glasul pamantului si
Glasul iubirii. Titlurile celor 13 capitole (numar simbolic, nefast) sunt
semnificative, discursul narativ avand un Inceput si un Sfarsit: Inceputul,
Zvarcolirea, Iubirea, Noaptea, Rusinea, Nunta (prima parte); Vasile,
Copilul, Sarutarea,
Streangul, Blestemul, George, Sfarsitul
(partea a doua).
Prin tehnica planurilor paralele este prezentata viata taranimii si a intelectualitatii
rurale. Primul plan urmareste viata lui Ion, iar celalalt situatia famililor Herdelea si
Belciug.
La nivel microtextual, functia epica de interpretare se realizeaza prin tehnica
contrapunctului: prezentarea aceleiasi teme in planuri diferite (nunta
taraneasca a Anei corespunde, in planul intelectualitatii, cu nunta Laurei; conflictul
exterior dintre Ion si Vasile Baciu corespunde conflictului intelectualilor satului:
invatatorul si preotul).
Apreciind structura romanului, Eugen Lovinescu face urmatoarea observatie:
romanul se organizeaza totusi in jurul unei figuri centrale, al unui erou frust
(rustic), simplu si voluntar, al lui Ion. Compozitia sferoidala a romanului ii asigura
semnificatii superioare de univers care inchide un destin.
La realizarea structurii simetrice a romanului Ion de Liviu Rebreanu, contribuie mai
multe elemente de compozitie:
24

Titlurile celor doua parti ale romanului, Glasul pamantului si Glasul iubirii. Fiecare
dintre cele doua titluri numeste o dominanta sufleteasca a personajului principal, o
porunca mai puternica decat el insusi. In scurta existenta a lui Ion, cele doua
glasuri se impletesc, cel dintai fiind mereu prezent; aparenta lui tacere in partea
ultima a romanului isi vadeste inconsistenta in scena mortii personajului cand ii
paru rau ca toate au fost degeaba si ca pamanturile lui au sa ramaie ale nimanui.
Titlurile de capitol (primul fiind Inceputul, iar ultimul Sfarsitul) contribuie la impresia
de sfericitate a operei.
Imaginile initiale si finale ale romanului. Ion incep si se incheie cu imaginea
drumului spre Pripas. Daca in prima parte, soseaua vine sugerand astfel o
introducere in actiune, in ultima se pierde o data cu plecarea invatatorului
Herdelea, lasand loc altei generatii.
Hora este un alt element de compozitie care deschide si incheie romanul avand de
fiecare data o alta semnificatie: in primul capitol, la acest moment din viata satului
iau parte mai toate personajele antrenate in actiune; in final, ni se sugereaza ca,
daca unii s-au stins, altii le-au luat locul, iar Timpul nepasator acopera totul.
Redus la esente, romanul prezinta momentele eternului ciclu al existentei rurale;
odata incheiat pentru un individ, ciclul continua pentru altii, asemeni unui fluviu,
fara sfarsit.
S-a remarcat existenta in roman a doua planuri (tehnica utilizata si de Lev Tolstoi in
Razboi si pace): unul evocand viata taranilor reprezentati prin: Ion al Glanetasului,
Alexandru Glanetasul, Zenobia, Vasile Baciu, Ana, George Bulbuc, Florica si altii,
celalalt reliefand momente din viata intelectualilor reprezentati prin familia
invatatorului Herdelea si prin preot, intre cele doua planuri ale actiunii existand
numeroase puncte de convergenta.

3. Demonstratie roman realist, obiectiv, modern cu elemente traditionale

Publicat in 1920, romanul Ion reprezinta primul roman al lui Liviu Rebreanu, o
capodopera care infatiseaza universul rural in mod realist, fara idilizarea din proza
samanatorista; nucleul romanului se afla in nuvelele anterioare: Zestrea,
Rusinea. Potrivit tipologiei lui Nicolae Manolescu (din lucrarea Arca lui
Noe) este roman doric.
Romanul este specia epica in proza de mari dimensiuni, cu un numar mare de
personaje complexe, actiunea desfasurandu-se pe mai multe planuri narative.

25

Proza realist-obiectiva se realizeaza prin naratiunea la persoana a III-a. Naratorul

omniscient stie mai mult decat personajele sale si, omniprezent, dirijeaza evolutia
lor ca un regizor universal.
Tema romanului este prezentarea problematicii pamantului in conditiile satului
ardelean de la inceputul secolului al XX-lea. Caracterul monografic al romanului
orienteaza investigatia narativa spre diverse aspecte ale lumii rurale: obiceiuri
legate de momentele de importanta majora din viata omului (nasterea, nunta,
inmormantarea), relatii sociale (ierarhia sociala) sau culturale (universul
intelectualitatii rurale).
Simetria incipitului cu finalul se realizeaza prin descrierea drumului care intra si iese
din satul Pripas, loc al actiunii romanului.
Modurile de expunere indeplinesc o serie de functii epice. Descrierea are, pe langa
rolul de fixare a coordonatelor spatio-temporale, functie simbolica si de anticipare.
Naratiunea obiectiva isi realizeaza functia de reprezentare a realitatii, iar dialogul
sustine veridicitatea si concentrarea epica.
Romanul este alcatuit din doua parti opuse si complementare: Glasul pamantului
si Glasul iubirii.
Prin tehnica planurilor paralele este prezentata viata taranimii si a intelectualitatii
rurale. Trecerea de la un plan narativ la altul se realizeaza prin alternanta, iar
succesiunea secventelor narative este redata prin inlantuire.
In expozitiune sunt prezentate principalele personaje, timpul cat si spatiul: o zi de
duminica, in care locuitorii satului Pripas se afla la hora, in curtea vaduvei lui Maxim
Oprea. Confruntarea verbala intre Vasile Baciu si Ion constituie intriga romanului.
Conflictul central este ilustrat de lupta pentru pamant in satul traditional. Conflictul
exterior, social, intre Ion si Vasile Baciu este dublat de conflictul interior intre glasul
pamantului si glasul iubirii.Dincolo de aceste aspecte, se poate vorbi si despre
conflictul tragic dintre om ( nu intamplator taran) si o forta mai presus de calitatile
individului: pamantul-stihie. In fond, destinul personajului principal nu este marcat
numai de confruntarile cu semeni de-ai lui, pe care ii domina, cat mai ales in relatie
cu pamantul. Dorinta obsesiva a personajului de a avea pamant, iubirea lui
patimasa il fac monumental, dar se incheie omeneste, prin intoarcerea in aceasta
matrice universala.
Impresionanta este scena in care Ion saruta pamantul: Se opri in mijlocul delnitei []
. Il cuprinse o pofta salbateca sa imbratiseze huma, s-o crampoteasca in sarutari.
Intinse mainile spre brazdele drepte, zgrunturoase si umede.[] Apoi incet, cucernic,
fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu
voluptate de pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece,
ametitor.

26

In relatie cu omul, elementul primordial este perceput pe trepte de manifestare

distincte: pamantul-mama (Iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil. De pe
atunci pamantul i-a fost mai drag ca o mama), pamantul-ibovnica, pamantul-stihie.
Dorind sa obtina repede mult pamant, Ion ii face curte Anei, o seduce si il forteaza
pe tatal ei sa accepte casatoria. Deznodamantul devine previzibil: George este
arestat, Florica ramane singura, iar averea lui Ion revine bisericii.
In celalalt plan, rivalitatea dintre preot si invatator pentru autoritatea din sat este
defavorabila celui din urma.
Ion este personajul principal, o figura monumentala, realizata prin tehnica
basoreliefului. Exponent al taranimii, prin dorinta de a avea pamant, el este o
individualitate prin modul in care il obtine. In goana sa patimasa de avere se
dezumanizeaza treptat, iar moartea lui este expresia moralizatoare a scriitorului
ardelean.
Naratorul obiectiv isi lasa personajele sa-si dezvaluie trasaturile in momentele de
incordare (caracterizare indirecta). Fiind omniscient si omniprezent, realizeaza
portretul sau biografia personajelor (caracterizare directa).
Registrele lexicale diverse sunt utilizate in limbajul personajelor, in functie de
conditia lor sociala. Diversitatea procedeelor artistice nu este utilizata pentru
expresivitate, ci pentru plasticizarea ideilor.
Romanul dovedeste capacitatea extraordinara a prozatorului Liviu Rebreanu de a
reconstitui viata satului si de a prezenta psihologia taranului in toata complexitatea
acesteia.

4. Caracterul monografic

Caracterul monografic al romanului orienteaza investigatia narativa spre diverse

aspecte ale lumii rurale: obiceiuri legate de marile momente din viata omului
(nasterea, nunta, inmormantarea), relatii sociale generate de diferentele economice
(ierarhia sociala) sau culturale (universul taranilor, universul intelectualitatii rurale),
relatii de familie.
Dincolo de destinele individuale, romanul prezinta aspecte monografice ale satului
romanesc traditional: traditii legate de marile momente din viata omului (nunta,
botezul, inmormantarea), obiceiuri de Craciun, relatii de familie, relatii socioeconomice, hora, jocul popular, portul, gura satului, carciuma, institutiile (biserica,
scoala), autoritatile. Comunitatea se conduce dupa legile statului austro-ungar, dar
si dupa legi nescrise. Casatoriile se indeplinesc in functie de avere si cu acordul
27

parintilor, iar fetele trebuie sa-si apere virtutea. Incalcarea acestor norme are urmari
tragice, cum este cazul Anei, alungata si dispretuita de toti.

5. Caracterizarea lui Ion

Apreciat constant drept o ampla constructie epica, o epopee a taranului roman,

Ion este romanul unui destin individual, asa cum insusi autorul precizeaza.
In prim planul romanului se afla viata tanarului taran Ion Pop al Glanetasului, figura
monumentala prin tragismul sau, consumandu-se intre iubire si patima pentru
pamant. Destinul lui Ion este strans corelat de viata satului din primele decenii ale
secoului al XX-lea, a carui existenta Rebreanu o surprinde realist, structurat si
diferentiat social, in conditii specifice pentru romanii din Transilvania - o realitate
complexa si tragica. Astfel, se observa doua personaje colective: cel al taranimii din
pripas si cel al intelectualitatii rurale. Insa, in cadrul fiecareia dintre aceste
colectivitati, exista fie o anumita stratificare sociala in functie de avere, in cadrul
celei dintai, fie numeroase dimensiuni, nascute din diferenta de opinii si de
autoritate, in cazul celei de-a doua.
Realizat in maniera obiectiva, avand cateva nuante naturaliste, personajul complex,
contradictoriu va trai drama ancestrala a pamantului, iar mai apoi, cea a iubirii.
Titlurile celor doua parti in care este structurat riguros romanul Glasul
pamantului si Glasul iubirii - sugereaza impresionanta poveste a lui Ion Pop al
Glanetasului, grefata pe elemente de viata cotidiana si traditionale care alcatuiesc
pulsatia vietii rurale: nunti, botezuri, tarnosiri de biserici, inmormantari, slujbe
religioase duminicale. In celalalt plan al romanului se desfasoara viata familiilor de
carturari care se plaseaza oarecum izolata din orgoliu de casta (G. Calinescu).
Asadar, glasul pamantului orienteaza toate trairile lui Ion si nu va trece mult pana
cand faptele lui se vor subordona dorintei de a dobandi pogoane, iar pentru a-si
atinge scopul, Ion trebuie sa stinga, pentru inceput, glasul iubirii. Cu toate
acestea, drama este profunda, caci eroul are doua posibilitati: Va trai fara dragoste
si ce fel de viata va fi aceasta, decat intunecata ,rece si neomeneasca? Dar si ce fel
de dragoste va fi aceea petrecuta in umilinta, terorizata zi de zi de griji, de rusine si
nedreptate? El are nevoie de pamant ca sa traiasca, dar pamantul il impiedica sa
traiasca omeneste cu patima si bucurie. (Lucian Raicu)
Caracterizarea lui Ion se realizeaza in functie de relatia sa cu celelalte personaje.
Asadar, in roman, exista acea pluralitate a perspectivelor asupra protagonistului, in
functie de opiniile, nu de putine ori contradictorii, exprimate de Zaharia Herdelea,
Vasile Baciu, preotul Belciug, familie si sateni. In al doilea rand, cele doua pasiuni
ale lui Ion le afecteaza pe celelalte personaje fata de care se afla in conflict, caci
28

Vasile Baciu, George Bulbuc, Ana si Florica sunt victime ale celor doua glasuri sub
puterea carora este prins protagonistul, incat se remarca prezentarea obiectiva
facuta de catre autor, care il prezinta in lumini si umbre pe Ion.
Conceput circular, romanul debuteaza cu un eveniment traditional din viata satului,
hora duminicala din batatura Todosiei lui Maxim Oprea si se incheie cu sarbatorirea
sfintirii noii biserici inaltate de preotul Belciug.
Scena horei de la inceputul romanului indeplineste functia unui adevarat centru
strategic al intregii constructii epice. Aici se contureaza forma de organizare a
satului, intentiile unor personaje, pozitiile unora in comparatie cu ale altora, se
anunta conflicte viitoare, incat destinul eroilor este previzibil: hora din primul
capitol e o hora a soartei: Vasile Baciu bea datorita dificultatilor in dragoste, iar
dintre jucatori se remarca Ion, cel ce o urmareste pe Ana cu o privire stranie, parca
nedumerire si un viclesug neprefacut, iar alaturi, ademenitoare, se profileaza mai
frumoasa ca oricand, Florica, fata vaduvei lui Maxim Oprea. Astfel, scena luptei
dintre Ion si George, petrecuta la carciuma, devine un prolog, o repetitie a crimei, in
timp ce moartea lui Moarcas sau a lui Avram anunta si uciderea Anei. Acestea sunt
elemente ale unui ritm esential al existentei (N. Manolescu, Arca lui Noe, volumul
I).
Scriitorul urmareste mobilurile psihologice ale actiunilor lui Ion, aflat sub influenta
pasiunii pentru pamant, declansate cu forta instinctelor obscure, atavice. Acesta
vede realizate in pamant ambitiile sale, tineretea sa robusta, demnitatea sa umana,
caci, in desclestarea cu uriasul, omul insusi se simte crescand si luand in stapanire
lumea (N. Manolescu). Doua obstacole ii stau, totusi, in cale: Florica, de o
frumusete tulburatoare, dar de conditie modesta, pe care o iubeste si la care
renunta, in timp ce Vasile Baciu nu-l accepta ca ginere, datorita situatiei sale
materiale.
Scris din perspectiva unui observator omniscient, de o obiectivitate rece, romanul
informeaza cititorul asupra personajelor sale. Astfel, fiul Glanetasului este
prezentat ca iute si harnic ca ma-sa, iar datorita afinitatii sale pentru pamant,
nici o brazda de mosie nu s-a mai instrainat de cand s-a facut dansul stapanul
casei. Raspunzator de greutatile familiei este tatal lui Ion, Alexandru Glanetasul,
sarac iasca si lenevior de n-avea pereche, ce a cheltuit rapid zestrea Zenobiei,
satisfacandu-si impulsurile viciului sau.
Chipes, istet, iute si harnic, Ion se afla sub semnul obsesiei de a avea cat mai multe
pogoane: Trecea deseori, parca dinadins, pe langa pamanturile lui Vasile Baciu. Le
cantarea din ochi, se uita daca sunt bine lucrate si se supara cand vedea ca nu sunt
toate cum trebuie. Se simtea stapanul lor si-si facea planurile cum va ara faneata
cutare, iar cutare porumbiste va semana-o cu trifoi. Paul Georgescu sustine ideea
ca pentru Ion pamantul inseamna situatie sociala, demnitate umana, posibilitatea
de a munci cu folos, criticul apreciind eforturile tanarului de a iesi din starea de
29

umilinta sociala si morala, din saracia crunta in care se zbatea. Pamantul semnifica
pentru tanarul ambitios demnitate si totodata, obiect al muncii asupra caruia isi
exercita energia, vigoare, harnicia si priceperea.
Construit monumental, intr-o dimensiune tragica, personajul intruneste atat
trasaturile eroului clasic cat si ale celui romantic. Nicolae Manolescu, in studiul
mentionat, apreciaza ca nici in cele mai izbutite momente ale Rascoaleiviziunea
realista nu atinge maretia din Ion. Personajele seamana aici cu niste forte ale
naturii, existenta lor e privita fara relativism si fara ironie, cuprinsa intr-o
temporalitate lenta, ce trece parca pe deasupra istoriei, ingloband-o in sine.
Fapte, gesturi, reactii spontane pun in lumina caracterul personajului, conturat
realist si obiectiv, dar cu accente naturaliste.
Jignit de Vasile Baciu in fata satului, care il numeste sarantoc, hot, talhar, Ion
reactioneaza potrivit firii sale impulsive, violente: statea neclintit, ca un lemn, dar
inima ii sfarama coastele ca un ciocan infierbantat. () Ii clocotea tot sangele, si
parca astepta inadins sa-l atinga barem cu un deget, ca sa-l poata apoi sfartica in
bucatele, mai ales ca la spatele lui vazuse pe George care privea dispretuitor si
multumit.
Asa cum observa Tudor Vianu in Arta prozatorilor romani, senzatia organica
ocupa un loc mare in toate romanele lui Rebreanu, in care viziunea naturalista a
omului retine in primul rand aspectul lui animalic. Sudoarea, frigul, zecile de fiori
care zgaltaie trupul omului, toate componentele organice ale emotiilor reapar in
nenumarate descrieri pe care scriitorul le doreste puternice, directe,
zguduitoare.Astfel, destinul fiecarui personaj devine si o problema de psihologie
umana, determinata nu numai de aspectul social, cat si de impulsurile interioare
mai adanci ale fiintei, care rabufnesc in situatii limita. Dupa lupta cu Vasile Baciu,
Ion era multumit acuma si racorit. Orgoliul sau ranit se mai tempereaza in urma
acestei realizari. Conflictul cu Simion Lungu, caruia i-a micsorat lotul de pamant,
intrand cu plugul, deoarece a apartinut candva Glanetasilor, confirma aviditatea lui
Ion: Inima ii tremura de bucurie ca si-a marit averea. Insa nu este lipsit complet
de sentiment: dojenit de preot in biserica, in fata tuturor, pentru altercatia cu
George, Ion puse ochii in pamant, tremurand de rusine, simtind privirile celorlalti
cum il sfredeleau, neindraznind nici macar sa se miste din loc.
Monologul interior dezvaluie structura intima a personajului: Dojana preotului il
sfichiuia ca un bici de foc. Numai ticalosii sunt astfel loviti in fata lumii intregi. Dar
de ce e el ticalos? Pentru ca nu se lasa calcat in picioare , pentru ca vrea sa fie in
randul oamenilor. () Toata istetimea lui nu plateste o ceapa degerata, daca n-are si
el pamant mult, mult.
Scena cositului, a sarutarii pamantului memorabile, de altfel se adauga celor
dinainte, alcatuind din Ion o fiinta generica si mareata: Glasul pamantului
patrundea navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, coplesindu-l. Se simtea mic si
30

slab, cat un vierme pe care-l calci in picioare, sau ca o frunza pe care vantul o
valtoreste cum ii place. Suspina prelung, umilit si infricosat in fata uriasului: Cat
pamant, doamne!.
Comentand aceasta scena, Nicolae Manolescu adanceste observatia asupra
personajului: Aceasta fiinta simpla, colosala, sublimand instinctul pur al posesiunii
sta fata-n fata nu cu acel pamant, ca mijloc economic, pe care Tanase Scatiu sau
Dinu Paturica il exploateaza ca sa se imbogateasca, ci cu un pamant-stihie primara
la fel de viu ca si omul, avand parca in maruntaiele lui o uriasa anima.
Scriitorul isi urmareste personajul in doua ipostaze care il definesc substantial:
framantat de dorinta de a avea pamant cat mai mult cat si stadiul sau dupa ce l-a
obtinut. Ion dovedeste un comportament bine calculat, inteligent si viclean, dominat
de pragmatism, lipsa scrupulelor, adaptandu-si atitudinile in functie de datele
realitatii.
Eugen Lovinescu vedea in Ion expresia instinctului de stapanire a pamantului in
slujba caruia pune o inteligenta ascutita, o cazuistica stransa, o viclenie procedurala
si, cu deosebire, o vointa imensa, in timp ce George Calinescu remarca: Dorinta
lui nu e un ideal, ci o lacomie obscura, poate mai puternica decat a altora, dar la fel
ca a tuturor. Orice taran voieste zestre in pamant si vite, o insuratoare dezinteresata
fiind o adevarata instrainare de la legile de conservare a familiei rurale. (.) Flacaul e
un animal plin de candoare, egoist, am zice, lipsit de scrupule, daca n-ar fi strain cu
ingenuitate de orice notiune de scrupul. Criticul continua: Lacomia lui de zestre e
centrul lumii si el cere cu inocenta sfaturi dovedind cu ingratitudine calma. Nu din
inteligenta a iesit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuala, caracteristica oricarei
fiinte reduse. Acelasi George Calinescu considera ca viclenia instinctuala,
caracteristica oricarei fiinte reduse, i-a determinat actiunile () In planul creatiei, Ion
e o bruta. A batjocorit o fata,i-a luat averea, a impins-o la spanzuratoare si a ramas
in cele din urma cu pamant.
Paginile care nareaza existenta dramatica a Anei, izgonita si batuta cand de sot,
cand de tata, dezvaluie in Ion bruta ingenua, care traieste in preistoria moralei,
intr-un paradis foarte crud. ( Nicolae Manolescu)
Intrand in posesia mult ravnitului pamant, Ion e cuprins de beatitudinea specifica,
infratindu-se cu pamantul intr-un ritual mistic al posesiunii: incet, cucernic, fara
sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate
de pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitor () Se
vedea acum mare si puternic, ca un urias din basme care a biruit, in lupte grele, o
ceata de balauri ingrozitori, o viziune apoteotica, grandioasa a omului in
infruntarea cu natura.
Construit unitar, pe o trasatura de caracter fundamentala, careia i se subordoneaza
toate celelalte personaje, in continua si dramatica transformare, eroul a fost
alaturat lui Julien Sorel din romanul Rosu si Negru al lui Stendhal, dar si prozei
31

europene de factura existentialista. In privinta parerilor critice asupra lui Ion,

Nicolae Manolescu spune: A vedea in Ion viclenia ambitioasa sau brutalitatea
condamnabila e la fel de gresit, caci implica un criteriu moral. Ion traieste in
preistoria morala, intr-un paradis foarte crud, el e asa-zicand bruta ingenua.
Ion nu are insa parte de liniste si fericire nici dupa dobandirea pamantului, pentru ca
revine glasul iubirii ce va narui realizarile din planul tangibilului.
Dominat de reflexe primare, aflat sub semnul fatalitatii, Ion este o victima a
instinctelor sale riguroase si neclintite, caci, ce folos de pamanturi, daca cine ti-e
pe lume mai drag nu-i al tau. Romanul se incheie prin moartea previzibila, de altfel,
a lui Ion, cauzata de catre George, intr-un impuls de aparare a integritatii sotiei sale.
Astfel, personajul este drastic pedepsit de narator, intrucat el se face vinovat de
dezintegrare morala, fiind raspunzator de viata Anei si a copilului lor, tulburand
echilibrul unui camin si linistea unei intregi colectivitati. Dupa dramele consumate,
viata satului isi reia cursul normal, finalul romanului ilustrand sarbatoarea sfintirii
noii biserici, la care este adunat tot satul, iar drumul dinspre Prispa sugereaza faptul
ca totul reintra in firescul vietii.
Personajul lui Liviu Rebreanu este primul erou literar realizat in mod obiectiv, rece,
deoarece romancierul detine secretul construirii de oameni vii, intr-un
stil anticalofil, fara podoabe artistice sau artificii de limbaj. Prezenta regionalismelor
ardelenesti asigura un echilibru stilistic, personajele avand un limbaj definitoriu
pentru mediul caruia ii apartine fiecare. Cuvintele si expresiile populare, precum si
registrul lexical specific mediului rural, sunt proprii lui Ion Pop al Glanetasului,
contribuind la desavarsirea personajului realist, reprezentativ pentru mediul rural
ardelenesc.
Prin Ion, eroul romanului cu acelasi nume, Liviu Rebreanu a creat un personaj de
referinta in literatura romana, care va suscita mereu noi introspectii in adancimile
fiintei umane. Tudor Vianu afirma despre protagonistul romanului ca e o natura
concentrata si stralucitoare, premeditativa inzestrata cu o vocatie obscura
inradacinata pentru pamant. Ion are o viata animalica, puternica, plina de ecou.
Anulandu-si chiar instinctul de autoconservare, traind cumva inainte ca morala sa
constituie un principiu opresiv relevant, Ion apare in finalul romanului ca
dezumanizat. Dar lipsa lui de umanitate nu e decat o interpretare ulterioara a
cititorului din a doua jumatate a secolului al XX-lea. Privit in contextul vremii sale,
protagonistul ramane un personaj tipologic: taranul sarac a carui demnitate poate fi
castigata doar prin linistea familiei,determinata mai ales de numarul de ogoare
posedate. Tipologia isi largeste in acest mod granitele, putandu-se astfel afirma
modernitatea artei narative pe care Liviu Rebreanu o orchestreaza.
Creandu-l pe Ion, Rebreanu a ezitat intre doua impulsuri contradictorii. Pe de o
parte, sa infatiseze un personaj tipic pentru drama taranului intrat intr-un proces
acut de dezumanizare datorita fetisizarii pamantului, act la care-l obliga relatiile
32

capitaliste, pe de alta parte sa construiasca asa cum observa si E. Lovinescu . o

figura simbolica a plugarului roman, ceea ce implica insa, fatal, absolutizarea
conditiei eroului. Talentul scriitorului a obiectivat insa opera determinarile
ideologice. Sugestiile naturaliste, nu sub forma atavismelor simplificatoare, ci a
impulsurilor umane obscure, adanci si violente au fost integrate ca o experienta
rodnica, un realism exoluat, modern, demitizant, crud, atent la zonele de umbra ale
vietii, la viclenia instinctelor si la poezia fortelor stihiale care decid prin jocul lor orb
destinul indivizilor (Ov. S Crohmalniceanu)

6.Arta narativa

Opera lui Liviu Rebreanu se integreaza esteticii realismului romanesc. Din creatiile
sale se desprinde optiunea pentru faptul credibil, veridic si, mai ales, refuzul
scrisului frumos, al ornamentului stilistic. Anticalofil convins, Rebreanu prefera
expresia exacta, mesajul direct, in locul formulelor artistice cautate.
Romanul Ion inseamna biruinta naratiunii moderne, o viziune realista,
perspectiva moderna de interpretare, substanta epica organizata in simetrii de
compozitie, impunerea unei tipologii din care se detaseaza profilul eroului principal.
Creatie epica de mari dimensiuni, roman-fresca, Ion reprezinta epopeea
taranului roman (Pompiliu Constantinescu), grandioasa fresca a lumii de tara
prin care autorul a ridicat drama personala, a lui Ion al Glanetasului, la inaltimea
unei drame simbolice (Perpessicius).
Proza realist-obiectiva se realizeaza prin naratiunea la persoana a III-a,
nonfocalizata. Viziunea dindarat presupune un narator obiectiv, detasat, care nu
se implica in faptele prezentate, lasa viata sa curga. Naratorul omniscient aparent
stie mai mult decat personajele sale si ,omniprezent, dirijeaza evolutia lor ca un
regizor universal. El plasmuieste traiectoriile existentei personajelor conform unui
destin prestabilit si legii cauzalitatii. De aceea textul contine semne prevestitoare
ale sfarsitului fiecarui personaj, care este o victima a fatalitatii: nu poate iesi din
destinul lui (roman al destinului). Inlantuite temporal si cauzal, faptele sunt
credibile, verosimile. Prozator obiectiv, Rebreanu practica impersonalizarea
discursului, notiunea de persoana a III-a , convins ca implicarea auctoriala ar fi
destramat veridicitatea operei. Dar din comentariile discrete asupra realitatii epice,
asupra personajelor, transpar uneori implicarea, compasiunea sau ironia
Prozatorul se dovedeste un arhitect atent la echilibrul epic si perspectiva. O
geometrie clasica domina fiecare capitol, structurat an mici diviziuni care cuprind o
scena, un moment important pentru tesatura intregului. Gesturi, vorbe, mimica,

33

ganduri alcatuiesc episoade, secvente ale dramei, organizate in structura

imaginarului narativ.
Starile de criza, situatiile dilematice iau forma zvarcolirilor - un adevarat
laitmotiv identificat de Lucian Raicu in toate romanele lui Rebreanu. Faptele
obisnuite, cotidiene ascund o latenta tragica, intarziata prin tehnica amanarii.
Substanta epica a romanului, drama lui Ion se deruleaza pe fundalul satului, intr-o
corelatie cu ritmurile si pulsatia acestuia. Satul rebrenian capata accente mitice, iar
viata se desfasoara ritualic, in ritm de nastere, casatorie si moarte.
Rebreanu a descoperit in roman poezia epica a vietii taranesti, drama pasiunilor,
tragedia aspra a momentelor esentiale ale existentei nastere, nunta,
moarte. Detaliile realiste din actele fundamentale ale vietii, situatiile tipice ale epicii
intra in sfera omenescului care isi are propria sa maretie, ascunsa in cenusiul
cotidian, alcatuiesc ceea ce George Calinescu numea calendarul sempitern al
satului.
G.Calinescu constata autenticitatea limbajului regional ardelenesc. Tudor Vianu
observa utilizarea registrelor lexicale variate in limbajul personajelor, in functie de
conditia lor sociala. Limbajul se caracterizeaza prin concizie si sobrietate, refuzand
ornamentul stilistic in favoarea expresiei aspre, a stilului cenusiu, dar
precis. Prefer sa fie expresia bolovanoasa si sa spun intr-adevar ce vreau, decat sa
fiu slefuit si neprecis (.). De altfel, cred ca e mult mai usor a scrie frumos,
decat a exprima exact. (Liviu Rebreanu)
Arta narativa rebreniana se remarca prin expresia bolovanoasa, anticalofilism,
precizia termenilor, sobrietatea si concizia. Ion poate fi considerat actul de nastere
a romanului romanesc modern, prima realizare consistenta, monumentala si bine
articulata estetic din seria impunatoarelor creatii romanesti.
Romanul Ion este capodopera scriitorului in care arta sa impune viziunea realista,
ce il apropie de un Tolstoi sau Faulkner, dar cartea vorbeste si despre permanentele
mitice, despre continuitatea si dainuirea unei civilizatii rurale, despre dialectica
vietii si mortii, despre miracolul existentei

7. Istoria receptarii

Publicat in 1920, romanul Ion reprezinta primul roman al lui Liviu Rebreanu, o
capodopera care infatiseaza universul rural in mod realist, fara idilizarea din proza
samanatorista.

34

In aceste conditii este firesc, ca noul roman sa surprinda si sa uimeasca, sa

starneasca reactii violente din partea unor teoreticieni ai curentului literar de la
inceputul secolului al XX-lea, in special din partea lui G. Ibraileanu si Nicolae Iorga.
Ion e cea mai puternica creatiune obiectiva a literaturii romane. (E. Lovinescu,
Istoria literaturii romane contemporane)
Ion este un roman social si psihologic. (Tudor Vianu)
Ion este cel mai frumos roman romanesc si unul din cele mai tipice opere de acest
fel din literatura universala. (Mihail Dragomirescu)
Ion este opera unui poet ce canta cu solemnitate conditiile generale ale vietii,
nasterea, nunta, moartea. (G. Calinescu)
333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333
333333333333333
Scena in care Ion saruta pamantul

Sarutarea pamantului este o scena care evidentiaza momentul in care Ion se

simte ca un urias la picioarele caruia se zbate un balaur. Odata ce afla ca Florica se
marita cu George, sentimentul de glorie ii dispare, simtindu-se ca si cum cineva i-a
luat "cea mai buna delnita de pamant". Aflam astfel ca glasul pamantului si glasul
iubirii nu mai sunt acum doua voci separate, si canta impreuna intr-o "armonie"
fatala.
333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333
3333333
Este prima capodopera in creatia lui Liviu Rebreanu si un punct de referinta in
evolutia romanului romanesc. Eugen Lovinescu considera romanul o adevarata
revolutie fata de: lirismul samanatorist, eticismul ardelean, atitudinea poporanista.
Elita criticii literare a vazut in acest roman o capodopera de rascruce in
reflectarea satului si a taranului roman. Intr-adevar, romanul aduce o imagine noua,
autentica, obiectiva asupra realitatii rurale, respingand orice intentie de idilizare, de
infrumusetare.
Geneza:
Liviu Rebreanu a pornit in scrierea acestui roman de la fapte reale, pe care
le-a transfigurat in opera sa. In articolul Marturisiri romancierul vorbeste amanuntit
despre geneza romanului sau.
In primul rand romancierul marturiseste ca a fost impresionat de o scena surprinsa
la hotarul satului Prislop, cand un taran s-a aplecat si a sarutat pamantul ca pe o
35

ibovnica. Scena i s-a intiparit in minte, l-a uimit, l-a obsedat si a fost fixata in
desfasurarea epica a romanului.
222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222
22222
Romancierul insista asupra setei de pamant a personajului; aceasta manifesta fata
de pamant un fel de adoratie patimasa: Cu o privire setoasa, Ion cuprinse tot locul,
cantarindu-l. Simtea o placere atat de mare vazandu-si pamantul, incat ii venea sa
cada in genunchi si sa-l imbratisze. I se parea mai frumos, pentru ca era al lui. Iarba
deasa, groasa, presarata cu trifoi, unduia ostenita de racorea diminetii. Nu se putu
stapani. Rupse un smoc de fire si le mototoli incet in palme.
In fata holdelor de pamant Ion se simte coplesit; are sentimentul
nimiciniei: Glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare,
coplesindu-i. Se simti mic si slab, cat un vierme pe care-l calci in picioare sau ca o
frunza pe care vantul o valtoreste cum ii place. Suspina prelung, umilit si infricosat
in fata uriasului: Cat pamant, Doamne!
Setea de pamant l-a stapanit pe Ion inca din copilarie: Totusi in fundul inimii
lui rodea ca un cariu parerea de rau ca din atata hotar el nu stapaneste decat douatrei crampeie, pe cand toata fiinta lui arde de dorul de-a avea pamant mult, mult,
cat mai mult Iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil. Vesnic a pizmuit pe cei
bogati si vesnic s-a inarmat intr-o hotarare patimasa: trebuie sa aiba pamant mult,
trebuie ! De pe atunci pamantul i-a fost mai drag ca o mama.
Din momentul in care Ion se hotareste sa o ia pe Ana, el dovedeste o
viclenie si o tenacitate calculata. Asistam la o adevarata inscenare erotica: joaca la
hora, o cheama la poarta, o ignora cateva zile, o seduce si o paraseste. Daca pana
la un punct el poate fi inteles in zbaterea sa pentru pamant, tratamentul inuman
fata de Ana este aproape inexplicabil. Lacomia nemasurata a personajului reiese din
certurile cu Vasile Baciu caruia ii ia tot pamantul.
Dupa ce obtine pamanturile, Ion se schimba. El dobandeste constiinta noii
sale pozitii in lumea satului in ochi avea o lumina mandra, de biruitor, era plin de
sine insusi, pe ulita umbla cu pasi mari si cu genunchii indoiti, vorbea mai apasat cu
oamenii si vesnic numai de pamant si avere.
O scena semnificativa este aceea cand Ion, ametit de fericire se apleaca si-si
saruta pamantul:
Acuma, stapan al tuturor pamanturilor, ravnea sa le vaza, sa le mangaie ca
pe niste ibovnice credincioase. Dragostea lui avea nevoie de inima mosiei. Dorea
sa simta lutul sub picioare, sa i se agate de opinci, sa-i soarba mirosul, sa-si umple
ochii de culoarea lui imbatatoare

36

Sufletul ii era patruns de fericire. Parca nu mai ravnea nimic si nici nu mai
era nimic in lume afara de fericirea lui. Pamantul se inchina in fata lui, tot
pamantul Si tot era al lui, numai al lui acuma
Se opri in mijlocul delnitei. Lutul negru, lipicios ii tintuia picioarele,
ingreunandu-le, atragandu-l ca bratele unei iubite patimase. Ii radeau ochii, iar fata
toata ii era scaldata intr-o sudoare calda de patima. Il cuprinse o pofta salbatica sa
imbratiseze huma, sa o crampoteasca in sarutari. Intinse mainile spre brazdele
drepte, zgrunturoase si umede. Mirosul acru, proaspat si roditor ii aprindea sangele.
Se apleca, lua in maini un bulgare si-l sfarama intre degete cu o placere
infricosata. Mainile ii ramasera unse cu lutul cleios ca niste manusi de doliu. Sorbi
mirosul, frecandu-si palmele.
Apoi incet, cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori
fruntea si-si lipi buzele cu voluptate pe pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita
simti un fior rece, ametitor
Se ridica deodata rusinat si se uita imprejur sa nu-l fi vazut cineva. Fata insa
ii zambea de o placere nesfarsita.
Isi incrucisa bratele pe piept si-si linse buzele simtind neancetat atingerea
rece si dulceata amara a pamantului. Satul, in vale, departe, parea un cuib de
pasari ascuns in vagauna de frica uliului.
Stapanirea pamantului ii da lui Ion senimentul puterii: Se vedea acum mare
si puternic ca un urias din basme care a biruit, in lupte grele, o ceata de balauri
ingrozitori.
Isi infipse mai bine picioarele in pamant, ca si cand ar fi vrut sa potoleasca
cele din urma zvarcoliri ale unui dusman doborat. Si pamantul parca se clatina, se
inchina in fata lui
333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333
3333333333333333333
Sarutarea pamntului
"...Ion si trage orginea dintr-o scena pe care am vazut-o acum vreo trei
decenii. Era o zi de nceput de primavara. Pamntul, jilav, lipicios. Iesisem cu o
pusca la porumbeii salbatici. Hoinarind pe coastele dimprejurul satului, am vazut un
taran, mbracat n straie de sarbatoare.El nu ma vedea...Deodata s-a aplecat si a
sarutat pamntul. L-a sarutat ca pe o ibovnica..." Este bine cunoscuta aceasta
marturisire a lui Liviu Rebreanu privitoare la geneza marelui sau roman. Ca element
ntr-o exegeza, confesiunea scriitorului are valoarea sau lipsa de valoare a tuturor
rememorarilor de acest fel. Literatura nu este o simpla transpunere a faptului de
existenta n cuvnt. Daca totusi ne oprim asupra acestui spectacol la care asista
37

tnarul ardelean, ntr-o dimineata de nceput de primavara si de veac, este pentru a

vedea ce sens dobndeste n universul sau imaginar un gest aparent lipsit de sens.
Caci vede matania taranului ca printr-o sticla care absoarbe semnificatia, nchinarea
uluindu-l prin absurditatea sau prin caracterul ei ininteligibil. Cu stiuta sa onestitate,
Rebreanu marturiseste ca atunci cnd, uimit, a vazut taranul sarutnd pamntul, na nteles si n-a cautat sa nteleaga tlcul acestui gest. "Nici macar n-am fost curios
sa aflu pentru ce a sarutat omul glia". Ar fi putut poate sa afle ce l-a ndemnat sa o
faca, dar faptul l-a interesat doar ca o "bizarerie", ca o "ciudatenie taraneasca". ntradevar interepretarile posibile ar fi fost mai multe. Omul saruta glia dintr-un pur
elan vital, mpins de o nviorare primavarateca, sau pentru ca ntors din vreo
puscarie si revedea "locutul" sau, sau pentru ca scapnd de vreo primejdie ori,
dimpotriva, ngrijorat peste masura, batea o metanie n fata lui Dumnezeu. Sau
poate nici nu a sarutat brazda, ci numai a amusinat-o de aproape. Esential nu este
ce a vazut Rebreanu, ci ce a facut din ceea ce a vazut. n economia romanului sau,
scena are un sens perfect determinat. Gestul omului este un semn si, mai mult
dect att, un simbol. El este semnificativ nu numai pentru destinul eroului, ci
pentru configurarea naratiunii. Semnificatia aceasta privind proiectul epic al
romancierului ne apare cu mai multa evidenta daca o apropiem de sensul unei
scene similare prin gestica, aceea a tnarului Aliosa Karamazov, sarutnd pamntul,
n romanul lui Dostoievski.
Nu stim daca Liviu Rebreanu citise ori nu "Fratii Karamazov" atunci cnd
ncepuse sa proiecteze apoi sa scrie romanul sau "Ion". Cartea lui Dostoievski a
nceput sa fie publicata n fascicole n anul 1915, dar putea fi citita de scriitorul
nostru n versiuni anterioare, germane sau maghiare. Dar nu ne intereseaza o
nrurire posibila a scriitorului rus asupra lui, deoarece chiar daca ar fi citit "Fratii
Karamozav", sarutarea pe care o da Ion pamntului, n romanul sau, are o cu totul
alta semnificatie dect aceea a prosternarii lui Aliosa. Textul lui Dostoievski ne
serveste doar ca un plan de referinta.
Ion a triumfat. Prin calcul siret, lipsit de scrupule, apoi mai ales prin
perseverenta, prin asteptare inflexibila, patimasa, a dobndit pamturile rvnite.
Asteptase zilele dezghetului, retragerea iernii, caci "stapn al tuturor pamnturilor,
rvnea sa le vada si sa le mngie ca pe niste ibovnice credincioase". Fondul
sensual al insului se tradeaza n acest jind cvasi-erotic de a mngia, de a poseda
fizic pamntul. Termenii folositi de povestitor sunt apropiati descrierii unui amor
patimas, acaparator. "Dragostea lui avea nevoie de inima mosiei. Dorea sa simta
lutul sub picioare, sa i se agate de opinci, sa-i soarba mirosul, sa-si umple ochii de
culoarea lui mbietoare [...]. Cu ct se apropia, cu att vedea mai bine cum s-a
dezbracat de zapada locul ca o fata frumoasa care si-ar fi lepadat camasa aratndusi corpul gol, ispititor." Tripla concupiscenta l poseda pe tnarul taran din Pripas:
pofta ochilor, pofta trupului si trufia vietii. Beatitudinea lui cnd ajunge n mijlocul
delnitei n-are margini. Cu insistenta greoaie, obsesiva, a naratorului caruia nu-i pasa
ca se repeta, care ngroasa fara masura liniile pna cnd le face mai halucinante
38

dect daca le-ar pastra ntr-o vaga, misterioasa, evanescenta, Rebreanu continua
sa-l nchipuie pe Ion n desfatarile dragostei mplinite cu pamntul-iubita. "Lutul
negru, lipicios, i tintuia picioarele rdeau ochii, iar fata toata i era scaldata ntr-o
sudoare calda de patima. l cuprinse o pofta salbateca sa mbratiseze huma, sa o
crmpoteasca, n sarutari. ntinse minile spre brazdele drepte, zgrunturoase si
umede. Mirosul acru, proaspat si roditor i aprindea sngele.
Se apleca, lua n mini un bulgare si-l sfarma ntre degete, cu o placere
nfricosata. Minile i ramasera unse cu lutul cleios ca niste manusi de doliu. Sorbi
mirosul, frecndu-si minile.
Apoi ncet, cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa n genunchi, si cobor
fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamntul ud. si-n sarutarea aceasta grabita
simti un fior rece, ametitor..."

Iata actul voluptos ndeplinit. Caci sarutarea lui Ion este, fara ndoiala, o
mbratisare cvasi-erotica, un act de extatica luare n posesiune. Un prim act care-l
privise direct, voit si stiut, pe acesta fusese comis n noapte "rusinii" cnd o
posedase pe Ana lui Vasile Baciu pentru a pune mna pe pamnturile lui. Renuntase
la o alta iubire - pentru Florica - atras de mai puternica pasiune pentru pamnt. stia
cum ca are pamntul care l-a ispitit dintotdeauna, pe care l-a rvnit mereu. n
exaltarea sa intra o ntreita voluptate - a simturilor, a cupiditatii si a puterii. Toate
sunt mpletite, si toate au la baza o traire a posesiunii. Ion voise sa aiba pamntul,
el sensualul, hulpavul de avere si de putere.
n beatitudinea lui Ion se strecoara nsa o nfiorare, alta dect aceea a
voluptatii, dar unita cu ea. nsasi insistenta naratorului asupra lutului negru, lipicos
care "tintuieste" picioarele, din care, odata nglodat, nu te mai ridici niciodata,
strnesti asocieri funebre. Minile care zdrobesc bulgarele ramn unse, par "niste
manusi de doliu". n sfrsit, placerea nsasi pe care o savureaza tnarul sarutnd
pamntul i lasa un gust de o dulceata amara, un fior rece, ca o adiere a mortii
presimtite.
Vedem n aceasta scena a "sarutarii pamntului", unul din punctele nodale
ale romanului, un loc n care arta lui Rebreanu ni se reveleaza n cteva din
elementele ei. si desi scriitorul se considera si este considerat "lipsit de inspiratie"
elementele acestea sunt de ordinul artistic al imaginarului.
Un posedat al posesiunii
Rebreanu este departe de a ntreprinde n prozele sale o descriere
caracterologica. Nici Ion, precum nici alte figuri din romanele sale, nu sunt
prezentati ori analizati, nici cu intrumentele analistului, nici cu cele ale moralistului.
Prezentarea nu este comportamentista, dar nici analitica. De aceea, prefera
39

fapturile "simple", fapturi ce pot fi nfatisate dintr-o data. Cnd povestitorul spune
despre Ion: "Iesi singur, cu mna goala, n straie de sarbatoare, ntr-o luni", el l-a
nvaluit n ntregime cu privirea sa, l-a azvrlit n fata noastra, l-a investit cu
atributele sale, l-a nconjurat cu toate preciziunile strict necesare pentru a fi cuprins
dintr-o ochire. Fara sa fie un bigot al realitatii, romancierul ardelean respecta realul,
ceea ce e dat, si ct prezinta, imita felul de a fi impasibil, neutru, al datului, al
acelui a-fi-acolo.
si totusi, respectuosul realiilor declara o data: "Realitatea, pentru mine, a
fost numai un pretext pentru a-mi putea crea o alta lume, noua, cu legile ei, cu
ntmplarile ei..." Rebreanu nu este un speculativ, si putinele declaratii pe care le
face cu privire la arta sa trebuie luate n considerare, avndu-se n vedere att
perfecta sa buna credinta, ct si putinatatea aptitudinilor sale speculative. Nu ne
ndoim ca scriitorul s-a slujit de lumea data pentru a crea o alta lume. Nu pare sa fie
nimic original n aceasta ntreprindere. De acea alta lume poarta nscrisa n ea legile
ei, ntmplarile ei...si chiar daca aceasta nu reprezinta dect o intentie a scriitorului,
ea este semnificativa. Rebreanu stie, asadar, ca lumea romanelor sale este alta, ca
ntre taranul observat de tnarul care a iesit ntr-o zi de primavara la vnatoare de
porumbei, n timp ce saruta pamntul, si Ion, eroul romanului, s-a interpus ceva.
Comparnd cele doua povestiri observam acele "alte legi", care, intervenind,
configureaza arta lui Liviu Rebreanu.
nainte de toate este acel a avea care determina sensul scenei "sarutarii",
salbatica pofta a posesiunii. n universul imaginar al romancierului acest a
avea joaca un rol primordial. Nu ntelegem prin aceasta doar simpla dorinta a
apropierii, nevoia proprietatii. Prozatorul este atras de o lume a dezmostenitilor, a
"celor multi umili" carora le este nchinat "Ion", a celor ce n-au, n raporturile lor cu
ceea ce au. Aceste raporturi, n perspectiva sa, sunt economice si sociale, dar au
implicatii psihologice si, am putea spune, general antropologice. Viziunea satului, n
perspectiva lui Liviu Rebreanu, ierarhia oamenilor, legaturile lor, snobismul
taranesc, sunt determinate de legile "averii" si, nainte de toate, de cele ale
proprietatii asupra pamntului. De la micile gesturi, de la alura sau chiar
conformatia fizica, pna la marile conflicte, toate n fictiunile lui Rebreanu poarta
marca lipsei, a mai multului sau mai putinului, a unei tulburari n ordinea lui a avea.
Familia nvatatorului mic burghez din "Ion", au nevoie de bani. aranii, masa umana
care ocupa primul plan al acestei naratiuni, nu se agita pentru bani; lor le trebuie
pamnt, pamntul muncii, al vietii si al mortii lor. Rebreanu revine, obsesiv, asupra
starii de lipsa a taranilor, ca si a dorintei lor de a avea, dar setea lor este
elementara, o sete stihiala de pamnt. Toate celelalte - casa, vite, hrana, buna
stare, vaza, putere - deriva din pamnt. Cnd Ion soseste n marginea delnitei, pe
razorul ce-o desparte de-o alta fneata ce a fost a lor dar o nstrainase tatal sau,
cuprinde cu "o privire setoasa" tot locul. Pamntul "i era drag ca ochii din cap". Era
nevoias, rodul pamntului lor abia le acoperea nevoile. Cu toate acestea sau de

40

aceea: "Simtea o placere att de mare, vazndu-si pamntul, nct i venea sa cada
n genunchi si sa-l mbratiseze. I se parea mai frumos pentru ca era al lui."
Nevoia primordiala a posesiunii se asociaza cu o obsesie a elementarului, a
pamntului ca stihie de care depinde viata. Ion este un posedat al pamntului.
Demonul care a pus stapnire pe el este tocmai acela al posesiunii.
Indirect, pasiunea pentru pamnt o recunoastem n privirea retrospectiva pe
care Vasile Baciu o arunca asupra propriei sale vieti. Tatal Anei, barbatul silitor care
s-a ridicat din saracie trudind din greu, se vede pe sine tnar, facnd ceea ce se
pregateste Ion sa faca. S-a nsurat cu o fata urta dar bogata si a iubit-o, "caci ea i
ntruchipa pamnturile, casa, vitele, toata averea care-l ridicase deasupra
dorintelor". Baciu stie ca Ion, "sarantocul", i vrea averea. Printre numeroasele
simetrii ale romanului, acest raport de identitate ntre cei doi vrajmasi este una:
tnarul rvneste la averea mai vrstnicului la fel si pe aceiasi cale pe care a urmat-o
acesta din urma pentru a le dobndi. Ciocnirea ntre doua fiinte similare, la vrste
diferite. Aceeasi vrednicie, aceeasi foame de pamnt, aceeasi cerbicie, aceeasi lipsa
de scrupule. n lupta dintre cei doi, tnarul va nvinge, mai putin prin viclenie ct
prin ncapatnare.Mintea nu-l ajutase sa ceara intabularea pamnturilor lui Baciu pe
numele sau si al Anei, nainte de nunta. Tot ce urmeaza este o lupta de uzura cu
mijlocitori - dintre care cea dinti, Ana, este victima silniciilor celor doi. Herdelea l
sfatuieste pe Ion. Dar lui nu-i trebuie sfaturi ci pamnturile toate. Se simte stapnul
pamnturilor si soarbe lacom "mirosul de verdeata, de salbatec si umed" ce
pluteste n vazduh, aroma pamntului. Trece de la fericirea nesabuita la deznadejde,
de la furia neputincioasa la ncrncernarea n vointa de a dobndi "toate
pamnturile". n lupta pentru posesiunea acestora, cei doi barbati se racoresc
brutaliznd-o pe Ana, unealta folositoare ori nefolositoare n tocmeli. Sub
amenintarea judecatii, dar mai ales sub presiunea energiei vindicative a mai
tnarului sau vrajmas, Vasile Baciu cedeaza. Momentele luptei desmint cele spuse
uneori n legatura cu mediocrele calitati de observator ale romancierului. Un
paragraf antologic este, ndeosebi, acela al ncetarii conflictului fatis, prin retragerea
batrnului. Drumul prin viscol al celor doi barbati pna n satul nvecinat, tacerea
lor, apoi convorbirea cu notarul, gluma acestuia care-i izbeste drept n inima pe cei
doi tarani ("...ai venit aci om bogat si acuma pleci cersetor..."), aldamasul la
crciuma, si izbucnirea fioroasa a batrnului dobort pe podelele murdare de
pumnul lui Ion, acest act patetic, dar de un patos rezervat, oglindeste perfect
virtutile ca si limitele artei lui Rebreanu. Tehnica, aparent, este a observatorului
realist, obiectiv, a naratorului care nu se amesteca n naratiunea sa, ci sta ascuns,
ca si inexistent. Actul pare final n nclestarea dramatica dintre cei doi. Final,
consfintind o rasturnare n lumea esentiala pentru acestia oameni a posesiunii
asupra pamntului. Unul care avea nu mai are nimic, celalalt care nu avea nimic
triumfa caci are toate pamnturile. Bucurie jalnica si brutala. Stilul serveste perfect
adevarul apasator, dezolant.

41

Dealtfel, se vorbeste mult despre posesiune n acest roman. Un anume stil

de posesor, o argutie juridica n aspiratia, acapararea, mostenirea pamntului, n
transmiterea dreptului de proprietate funciara indica obsesia posesiunii. n setea de
posesiune a umanitatii lui Rebreanu putem distinge doua tendinte contrare. Falia
ntre aceste moduri de a se raporta la "avut" urmeaza linia de despartire ntre clase
sociale. ntr-adevar, e alta aviditatea celui lipsit de posesiune, obsedat de
dobndirea ei si alta vointa de a pastra si de a spori avutia la posesorii pamntului.
Este ceva legat de o anume ordine sociala, de o anume conceptie despre viata, n a
considera posesiunea pamntului drept o garantie rvnita a fericirii. Dar exista o
etern umana vointa de viata, de supravietuire, care se manifesta n acea
halucinanta sete de pamnt a taranilor, jacmaniti, nfometati, nselati, abuzati, a
taranilor cum va fi fost, poate, si cel pe care Rebreanu nsusi l-a vazut n 1900, la
Prislop, sarutnd pamntul.
333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333
333333333333333
Hora

Pentru realizarea unei imagini complete si complexe cu referire la ce reprezinta

satul romanesc in viziunea lui Liviu Rebreanu,in romanul Ion, este necesara o
abordare a subiectului din doua puncte de vedere: primul se refera la spatiul satului,
iar al doilea la oamenii din acest sat.
Tematica romanului este circulara, deoarece incepe cu descrierea drumului spre
satul Pripas si cu imaginea satului adunat la hora si se termina cu imaginea staului
adunat la sarbatoarea hramului noii biserici si descrierea drumului dinspre satul
Pripas. Toponimele folosite sunt reale, inclusiv numele satului Pripas, ceea ce arata
ca satul este un spatiu real populat cu o lume imaginara.
Oamenii ce populeaza acest spatiu sunt bine organizati, respecta cu strictete
regulile nescrise, traditiile, si functioneaza ca un mecanism. Functionalitatea acestui
mecanism este asigurat de : ierarhizarea sociala, prezenta treaditiilor si institutiile
existente in sat.
Stratificarea sociala este prezentata inca de la inceput cu ocazia horei. La hora nu
se tinea cont de absolut nimic, toata lumea fiind prezenta. Ea are loc duminica in
casa mamai Floricai. Lautarii prezenti mentin atmosfera iar dansul devine din ce in
ce mai agitat. La hora toate pasiunile se revarsa in acest dans, iar perechile formare
sunt un adevarat ritual. Dar exista totusi o stratificate dupa sex, varsta si statut
social. Nevestele erau obilgate sa stea cu babele, in timp ce barbatii stau deoparte
de joc. La femei nu exista mai multe grupulete si nu au un conducator, in timp ce
barbatii stau in grupuri in functie de statutul financiar. Un grup este cel al oamenilor
mai instariti din sat, aici existand un conflict latent pentru putere intre primar si

42

Hodnoc. In cel de-al doilea grup, in care se afla oamneii de mijloc exista un singur
lider incontestabil pe care toata lumea il respecta.
La balul anual insa, nu poate veni toata lumea decat intelectualii si clasele sociale
cu un nivel financiar ridicat. Inainte de acest spectacol se fac pregatiri serioase, el
avand o importanta mai mare decat hora deoarece nu are loc decat o singura data
pe an. Ierarhizarea se face aici deasemenea dupa sex, existand grupuri separate de
femei si barbati, insa aici femeile sunt privilegiate, si dupa varsta intr-o parte stand
elevii iar in alta adultii. Domnisoarele erau aici privilegiate, fiind asezate in primul
rand. Dansul este precedat de un spectacol, iar fetele acordau baietilor diferita
dansri in functie de atentia primita si de sentimentele lor. Dansul traditional se
pastreaza , deschizandu-se cu Somesana . Spre deosebire de hora aici exista un
bufet.
Functionalitatea mecanismului este asigurata si de prezenta traditiilor si obiceiurilor
respectate cu strictete de sateni. Sunt prezentate doua evenimente ce in structura
lor reprezinta acelasi lucru insa obiceiurile difera de la o clasa sociala la alta, fiind
astfel redata in doua moduri diferite.
Nunta dintre Ion si Ana tine trei zile, incepe intr-o sambata, in fruntea aliului fiind
calaretii ce pocneau din pistoale, urmati de o prima caruta in care se aflau mirii si
domnisoarele de onoare. Apoi urmeaza o brisca cu nasii si socrii, iar dupa aceasta
intr-o alta cartua se afla parintii mirilor. Cununia civila are loc in Jidovnita si este pe
ungureste, Dupa aceasta se merge la biserica iar apoi ospatul se tine la socrul cel
mic. La 12 noaptea mireasa trebuie sa joace pe bani cu fiecare invitat. In a treia zi
ospatul se tine la socrul cel mare, iar dupa dansul miresei se joaca Somesana.
La nunta Laurei cu George Pintea, rochia de mireasa este lucrata chiar de Laura, iar
accentul cade pe cadourile de nunta primite : un inel cu un briliant impresurat cu
rubine, cercei de aur cu stropi de diamant si un colan de platina su o criuciulita de
aur. Cununia civila are loc tot la Jidovnita, iar duminica la biserica sunt prezenti sase
preoti si canta corul studentilor. Nunta este serbata la beraria Rahova, iar dupa
nunta mirii petrec o saptamana de miere la parohia lui George. La aceasta nunta
participa numai cei ce sunt invitati si se fac schimb de verighete.
333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333
33333333333333333

Hora din romanul Ion, de Liviu Rebreanu, reprezint nu doar un motiv de sorginte
mitic avnd o simbolistic arhetipal, ci i un pretext narativ ce irumpe n text cu
toat fora necesar unei naraiuni vii i dense. Ierarhia satului este vizibil n
curtea vduvei lui Maxim Oprea, prin aezarea concentric a participanilor. n
centru sunt tinerii venii s se distreze, ntr-un dans al patimilor i al speranelor,
urmeaz nevestele tinere i fetele neinvitate, care privesc i rd cu subneles. Al
43

treilea cerc este reprezentat de brbaii fr pmnt, care vorbesc despre treburile
obtii, pentru ca pe prispa casei, ntr-un loc privilegiat, s stea fruntaii satului,
bocotanii, primarul i familia nvtorului. Se configureaz astfel un amfiteatru
simbolic, ce surprinde pulsaia acestei lumi.

44